Prin decizia civilă nr. 263/24 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 357./102/2008, număr în format vechi nr. 3283/2009, s-a admis apelul formulat de pârâta S.C. F.A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 609/23.05.2007 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 123/R/2006 şi, drept consecinţă:
– a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că:
– s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul G.M.M., (decedat pe parcursul judecării cauzei) acţiunea fiind continuată de moştenitorii G.Ş.D.G., G.B.M., G.D.G., împotriva pârâtei S.C. F.A. S.A.;
– s-a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtei S.C. F. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului;
– s-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate;
– a obligat intimaţii G.Ş.D.G., G.B.M., G.D.G., la plata în favoarea apelantei – pârâte S.C. F.A. SA a sumei de 4,4 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut următoarele aspecte:
Astfel cum s-a reţinut, instanţa de fond a procedat la compararea titlurilor reclamantului şi al pârâtei de rând 1. Aşadar, prima instanţă a analizat acţiunea ca fiind o acţiune în revendicare imobiliară.
Or, instanţa de control a reţinut că reclamantul a formulat o acţiune în rectificare de carte funciară invocând nevalabilitatea actelor care au stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei-apelante S.C. F.A. SA (a certificatului de urbanism), iar nu o acţiune în revendicare.
Prin acţiunea formulată, reclamantul a susţinut că intabularea s-a făcut în baza unui certificat de urbanism care nu are natură juridică a unui titlu constitutiv sau translativ de proprietate conform Legii 7/1996.
Potrivit art. 34, pct. 1 din Legea 7/1996, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.
Din analiza CF nr. 5470 Reghin (fila 50-54 dosar fond) reiese că dreptul de proprietate asupra imobilului apartamentului nr. 1 a fost intabulat în favoarea pârâtei S.C. F.A. SA în baza Legii 15/1990 şi HG nr. 15/1991, şi evidenţierea apartamentului s-a făcut în baza certificatului de urbanism. De altfel din analiza certificatului de urbanism nr. 168/2001 (fila 10 dosar fond) reiese că acesta a fost eliberat pentru „evidenţierea construcţiilor în cartea funciară”.
Aşadar, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului I în baza legii, certificatul de urbanism fiind doar actul în baza căruia s-a procedat la evidenţierea apartamentului în cartea funciară. În acest sens, instanţa aminteşte că potrivit art. 6, alin. 1 din Legea nr. 50/1991, „certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării”.
De asemenea, instanţa de control a reţinut că potrivit art. 19, din Legea nr. 7/1996, cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul, precum şi din trei părţi: partea I, referitoare la descrierea imobilelor, partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate şi partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini.
Din coroborarea acestor prevederi legale şi având în vedere menţiunea cuprinsă în certificatul de urbanism, Tribunalul a reţinut că certificatul de urbanism este actul care a stat la baza evidenţierii construcţiilor în foaia A (de avere) în cartea funciară, iar nu la întabularea dreptului de proprietate al apelantei în foaia B (foaia de proprietate).
Or, astfel cum s-a reţinut, reclamantul nu a formulat o cerere prin care să solicite a se constata nevalabilitatea titlului de proprietate al pârâtei de rând 1 asupra apartamentului, drept de proprietate dobândit în baza legii, iar nu în baza certificatului de urbanism.
Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantului este nefondat, în cauză nefiind incidente prevederile art. 34 pct. 1 din Legea 7/1996.
Susţinerile intimatului – reclamant făcute prin întâmpinare (fila 23- 27) nu pot fi primite în condiţiile în care acestea nu au fost susţinute de instanţa de fond (naţionalizarea fără titlu de la antecesorii reclamantului; faptul că imobilul nu intră sub incidenţa art. 20 din Legea 15/1990).
Ca o consecinţă, în baza art. 296 Cod procedură civilă, s-a admis apelul formulat de pârâta S.C. F.A. SA împotriva sentinţei civile 609/23.05.2007 pronunţată de Judecătoria Reghin, s-a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul G.M.M. decedat pe parcursul judecării cauzei, acţiunea fiind continuată de moştenitorii G.Ş.D.G., G.B.M., G.D.G., împotriva pârâtei S.C. F.A. SA; a înlătura dispoziţia de obligare a pârâtei S.C. F. SA la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate (dispoziţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. şi dispoziţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu Statul Român). De asemenea, în baza art. 274 Cod procedură civilă, a obligat intimaţii G.Ş.D.G., G.B. M., G.D.G., la plata către apelant a sumei de 4,4 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanţii G.Ş.D.G., G.B.M. şi G.D.G., prin mandatar şi a solicitat admiterea recursului, modificarea în întregime a Deciziei civile nr. 263/24.11.2009, respingerea apelului formulat de intimata S.C. F.A. S.A. cu cheltuieli de judecată.
În motivele de recurs, bazat pe art. 299 şi următoarele Cod procedură civilă s-a arătat că acţiunea introductivă de instanţă formulată de către antecesor are ca şi obiect două petite aflate în strânsă legătură unul cu celălalt şi anume: pe de o parte, s-a solicitat să se constate că evidenţierea dreptului de proprietate al intimatei S.C. F.A. S.A., asupra apartamentului nr. 1 – – situat în Reghin, Piaţa Petru Maior, judeţul Mureş, înscris în C.F. nr. 5470 Reghin, nr. top. 395, s-a realizat fără titlu, şi că în speţă nu erau incidente prevederile Legii nr. 15/1990; iar pe de altă parte, ca şi o consecinţă a primului petit, s-a solicitat să se dispună rectificarea cărţii funciare a imobilului menţionat, respectiv radierea înscrierii dreptului de proprietate al intimatei S.C. F.A. S.A. şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Astfel, raportat la obiectul litigiului dedus judecăţii, susţinerile instanţei de apel, cum că instanţa de fond a analizat acţiunea ca fiind una în revendicare şi că reclamantul nu a formulat o cerere prin care să solicite a constata nevalabilitatea titlului de proprietate alei de rând 1, sunt incorecte şi fără nici un temei în cauză, iar aprecierea instanţei de apel cum că acţiunea reclamantului este nefondată, în cauză nefiind incidente prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, este neavenită.
Dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, prevăd faptul că „orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil. În plus, dispoziţiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 stabilesc faptul că „în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia”. Se consideră că, acţiunea introductivă precum şi motivele de recurs sunt pe deplin întemeiate, prin prisma celor solicitate şi raportat la prevederile legale, instanţa fiind datoare să stabilească dacă înscrierea dreptului de proprietate al intimatei – pârâte este valabil sau nu şi respectiv dacă actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea există sau nu. De asemenea, se susţine că, instanţa de fond a analizat cererea introductivă ca fiind o acţiune în rectificarea cărţii funciare şi nicidecum o acţiune în revendicare imobiliară, după cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel în mod nejustificat. Temeiul de drept al solicitărilor îl constituie dispoziţiile art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, care reiau de altfel dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Deşi pârâta nu a depus niciodată la dosarul cauzei actul în baza căruia s-a operat transferul dreptului său de proprietate şi, de asemenea, invocarea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 15/1991 nu constituie titlu pentru dobândirea unui drept de proprietate, aceste acte normative reglementând doar cadrul general privind reorganizarea unităţilor economie de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, respectiv înfiinţarea societăţilor comerciale farmaceutice.
Prin întâmpinare, pârâta S.C. R. S.A. Braşov, a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că instanţa de apel a reţinut în mod corect că intimata îşi eşafodează titlul juridic, în mod esenţial, pe actele normative evocate, respectiv Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 15/1991, certificatul de urbanism, constatând o stare de fapt şi nu una de drept. De asemenea, înscrierea a respectat întocmai prevederile art. 22 şi 50 din Legea nr.7/1996, cele două acte normative precizate fiind apte a consacra dreptul real al intimatei asupra imobilului în cauză, apte a determina înscrierea dreptului în evidenţele de carte funciară, impunându-se aplicarea art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, în sensul respingerii recursului promovat ca nefondat şi trebuie remarcat că recurenţii se află într-o evidentă eroare în ceea ce priveşte efectul juridic înscrierii unui drept în cartea funciară, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 – când se aplica Decretul – Lege nr. 115/1938, o atare înscriere era constitutivă de drepturi, respectiv naşterea dreptului real în patrimoniul unei persoane depindea în mod esenţial de înscrierea acestuia în cartea funciară. Ulterior apariţiei Legii nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară au conform art. 25, alin.1, din actul normativ evocat, doar un rol de opozabilitate faţă de terţi a dreptului înscris.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma lucrărilor dosarului precum şi din oficiu, în conformitate cu art. 304 alin.1 şi dispoziţiile art. 3061 Cod procedură civilă, instanţa reţine următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat să se constate că evidenţierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. F.A. S.A., asupra apartamentului – Farmacie – situat în Reghin, Piaţa Petru Maior, judeţul Mureş, înscris în C.F. nr. 5470 Reghin, nr. top. 395, s-a realizat fără titlu, şi respectiv radierea înscrierii din evidenţele de carte funciară a înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. F.A. S.A asupra imobilului şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, cu cheltuieli de judecată şi au arătat că imobilul situat la adresa de mai sus, a fost naţionalizat de către Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950, de la foştii tabulari M.V. şi M.F.
Având în vedere dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate se înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care sa constituit ori s-a transmis în mod valabil.
Astfel, evidenţierea dreptului de proprietate al pârâtei asupra apartamentului 1 – numit farmacie – situat în Reghin, Piaţa Petru Maior, judeţul Mureş, înscris în C.F. nr. 5470 Reghin, nr. top. 395, s-a realiza în lipsa titlului valabil, iar certificatul de urbanism este un act de informare în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 6 alin.1 din Legea nr. 50/1991 republicat, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 231/2000, în vigoare la data întabulării de către pârâtă.
Astfel că evidenţierea de către pârâtă a certificatului de urbanism nu are putere de act juridic valabil prin care să se transmită dreptul de proprietate iar bunurile naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, ca şi imobilul reclamanţilor, de asemenea nu puteau face obiectul naţionalizării. Mai mult decât atât, în Decretul nr. 92/1950, se precizează că nu puteau face obiectul naţionalizării imobilele aflate în proprietatea intelectualilor profesionişti aşa cum era şi antecesorul reclamanţilor – farmacist.
Acest principiu a fost ulterior consfinţit şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv de art. 2 alin. 3.
De asemenea, nici argumentul pârâtei cu privire la Legea nr. 15/1990, cu privire la dreptul de administrare asupra apartamentului din litigiu, „se transformă în drept de proprietate”, nu este legal, deoarece bunurile în interpretarea eronată a pârâtei potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr.15/1990, cu privire la „proprietatea pârâtei” sunt exceptate bunurile dobândite cu alt titlu, fapt consfinţit prin Decizia nr.37/1996 a .
Faţă de argumentele arătate mai sus rezultă că „certificatul de urbanism” nu are natura juridică a unui titlu în baza căruia să se transmită un drept de proprietate aşa cum pretind dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 7/1996.
Având în vedere starea de fapt rezumată anterior, precum şi textele legale indicate, instanţa constată că hotărârea recurată s-a pronunţat cu aplicarea greşită a legii în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, situaţie în care instanţa va admite recursul reclamanţilor, modifică decizia atacată şi astfel că respinge apelul pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 609/23.05.2007 a Judecătoriei Reghin, şi face aplicarea de asemenea a art. 274 Cod procedură civilă.
