Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că este încadrată la pârât în funcţia de asistent medical principal la Serviciul de Medicină Legală şi potrivit Legii nr. 459 din 18.07.2001, aceasta categorie de personal din care face parte are un regim derogatoriu faţă de celelalte categorii de personal sanitar, justificat de condiţiile deosebite de muncă şi de stresul la care este suspus şi drept consecinţă potrivit actelor normative mai sus citate, salariile de bază cuvenite sunt mai mari decât ale altor categorii de personal.
Pârâtul prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată motivând că pentru personalul medical din cadrul laboratoarelor de medicină legală, stabilirea salariului de bază, inclusiv a reclamantei s-a asigurat în contextul H.G. nr. 281/1993 şi celorlalte acte normative apărute ulterior, precizând că începând cu 01.07.2000 potrivit O.U.G. nr. 24/2000 salariile de bază la aceste categorii de personal s-au stabilit pe baza evaluării anuale iar de la intrarea în vigoare a O.G. nr. 1/2000 şi până în prezent nu s-a înregistrat la nivelul unităţii nici o solicitare din partea salariaţilor de majorarea salariilor.
Pârâtul arată în continuare că activitatea desfăşurată de angajaţii serviciului de medicină legală nu se regăseşte în categoria locurilor de muncă cu condiţii deosebit de periculoase sau vătămătoare şi această activitate nu presupune o încordare psihică deosebită încât să justifice acordarea sporului de 15%.
Tribunalul Suceava prin sentinţa civilă nr. 469 din 20.03.2006 a admis excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune invocată de pârât, a constatat prescris dreptul la acţiune pentru drepturile salariale aferente perioadei 21.01.2000 – 31.03.2002, a admis în parte acţiunea reclamantei în contradictoriu pârâtul Spitalul de Urgenţă „Sf. Ioan cel Nou” Suceava şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 440.160.080 lei cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei aprilie 2002 – septembrie 2005.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că iniţial salarizarea personalului din unităţile sanitare cu specific deosebit a fost reglementată prin H.G. nr. 281/1993, care la anexa 2 prevedea că salariile de bază a personalului din anatomie patologică şi medicină legală sunt mai mari cu 100% faţă de salariile prevăzute la aceeaşi categorie de personal, după care prin Legea nr. 459/2001 prin care s-a aprobat O.U. nr. 1/2000 s-a prevăzut că salariile personalului din anatomie patologică şi medicină legală vor fi mai mari cu 100% constatând că prin actele normative respective s-au stabilit în mod expres salarizarea acestei categorii de personal inclusiv al reclamantei.
Instanţa de fond la soluţionarea cauzei, a avut în vedere şi concluziile raportului de expertiză din care rezultă că salariu de bază a reclamantei nu a fost calculat de pârât în conformitate cu prevederile art. 27 alin. 1 din legea ne. 459/2001, inclusiv sporul pentru încadrare psihică prevăzut de art. 8 din H.G. nr. 281/1993.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1968 raportate la art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii prima instanţă a mai reţinut că, cererile pentru plata unor drepturi salariale neacordate pot fi formulate în termen de 3 ani de la naşterea dreptului la acţiune aşa încât a constatat prescris dreptul la acţiune pe perioada 21.01.2001 – 31.03.2002.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod proc. civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, pârâtul recurent susţine că prima instanţă a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii în sensul că în motivarea soluţiei date a invocat greşit art. 27 din O.U. nr. 1/2000 întrucât salarizarea personalului din sănătate se face potrivit O.U. nr. 24/2000, O.U. nr. 33/2001 ş.a. sens în care s-a precizat şi Ministerul Sănătăţii prin adresa nr. XI/D/32663/2005 depusă la dosar; că hotărârea este lipsită de temei legal în sensul interpretării greşite a art. 27 din O.G. nr. 1/2000 cât şi a Regulamentului de acordare a sporurilor unde nu a fost prevăzut sportul de 15% pentru încordare psihică, situaţie reieşită şi din adresa Ministerului Sănătăţii nr. XI/D/32663 din 14.09.2005.
Pârâtul recurent mai susţine că prima instanţă prin sentinţa pronunţată a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamant referitor la reactualizarea drepturilor salariale.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs invocate de pârât, curtea constată următoarele:
Astfel în ce priveşte primul motiv de recurs în care invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 Cod proc. civilă, instanţa îl constată ca fiind neîntemeiat întrucât aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă salarizarea personalului din anatomie patologică şi medicină legală din care face parte şi reclamanta s-a stabilit în timp, în mod expres atât prin H.G. nr. 281/1993 cât şi prin Legea nr. 459/2001 care a aprobat O.G. nr. 1/2000 că salariile acestor categorii de personal sunt mai mari cu 100/% faţă de salariile prevăzute la aceeaşi categorie de personal, aşa încât susţinerile recurentului că salarizarea s-ar face numai potrivit O.U. nr. 24/2000 sunt nefondate, mai ales că prin întâmpinarea formulată şi depusă la dosar însăşi pârâtul se contrazice în susţineri, respectiv pe de o parte că personalul din cadrul serviciului de medicină legală nu a solicitat corelarea salarizării potrivit art. 27 O.U. nr. 1/2000 iar pe de altă parte că li se aplică salarizarea doar potrivit O.U. nr. 24/2000.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv respectiv nelegalitatea hotărârii, instanţa îl constată de asemenea neîntemeiat, cu privire la salariu de bază motivat de considerentele mai sus menţionate.
Cu privire la susţinerea de nelegalitate asupra soluţiei date de prima instanţă referitor la sporul de 15% pentru încordare psihică, curtea o apreciază ca întemeiată întrucât sporul în cauză nu are baza legală de acordare în plus chiar şi în situaţia când ar exista temei legal, beneficiarii trebuie nominalizaţi de conducerea unităţii printr-o decizie emisă în acest sens.
Aceeaşi sentinţă a fost criticată şi de către reclamantă, invocând prevederile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Referitor la recursul reclamantei, instanţa îl constată neîntemeiat.
Astfel, din examinarea actelor dosarului se constată că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii calculată la drepturile salariale pretinse.
Este adevărat că în unul din obiectivele prezentate expertului desemnat în cauză reclamanta a înscris şi calculul dobânzii aferente drepturilor salariale ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, dar aceasta nu echivalează cu o modificare a obiectului acţiunii în condiţiile art. 132 din Codul de procedură civilă.
În acest context, instanţa de fond nu a admis acest capăt de cerere.
Pe de altă parte, cum reclamanta reiterează în recurs aceeaşi pretenţie, este a se vedea că o asemenea cerere nu poate fi admisă în recurs, în cauză operând prevederile art. 294 alin. 1 raportat la art. 316 din Codul de procedură civilă.
Aşa fiind, curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei şi în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sporului de 15% încordare psihică şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile nr. 469/20.03.2006.
(Decizia nr. 576/4.07.2006 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale)
