Decizia nr. 635 din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi
Speţă comentată de dl judecător Liviu Herghelegiu
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 1141/44/2010 inculpatul S.A., prin apărători aleşi, a formulat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 1 septembrie 2010 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în dosarul nr. 6618/121/2010 prin care în cursul cercetării judecătoreşti, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.A. şi a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond, Tribunalul Galaţi, a avut în vedere că prin încheierea de şedinţă nr. 21 din 3 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 1031/109/2010 a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Piteşti şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului S.A. pe o perioadă de 29 de zile.
Temeiul arestării preventive l-a constituit art. 148 lit. b şi f Cod procedură penală (există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă şi respectiv, inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică).
Prin rechizitoriul nr. 172/P/2009 din 17 martie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, prevăzute de art. 254 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 5 alin. 1, art. 6 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi de fals intelectual săvârşit în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 17 lit. c din Legea 78/2000 raportat la art. 289 Cod penal, cu referire la infracţiunea de luare de mită, ambele cu aplicarea art. 33 litera a Cod penal, reţinându-se în sarcina acestuia că, în calitate de primar al localităţii C. şi de preşedinte al Comisiei de Sistematizare a Circulaţiei Rutiere şi Pietonale al localităţii C., în perioada februarie 2006 – noiembrie 2006, a primit cu titlu de mită, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, suma totală de 50.000 euro, în mai multe tranşe, de la inculpatul P.G.C., pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu sau să-şi îndeplinească în mod necorespunzător atribuţiile de serviciu legate de exercitarea funcţiilor mai sus menţionate, mai concret în scopul facilitării emiterii autorizaţiei de construire nr. 303 din 16 martie 2006 pentru construirea H PIC C., cu încălcarea normelor Legii nr. 50/1991 şi Legii nr. 18/1991, autorizaţia de construire conţinând elemente nereale şi în scopul facilitării emiterii acordului de prelungire a traseului nr. 13 (autobuz) până în zona unde era amplasat H PIC C. şi înfiinţarea unei perechi de staţii pe acest traseu.
Prin încheierea de şedinţă din 22 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 1275/109/2010, definitivă prin decizia penală nr. 219 din 26 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, a fost verificată legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului S.A., în baza art. 3001 Cod procedură penală.
Prin încheierea nr. 1173 din 6 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. 4497/1/2010 a fost admisă cererea formulată de petiţionarul P.G.C. pentru strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 1275/109/2010 al Tribunalului Argeş şi s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Galaţi. Au fost menţinute actele îndeplinite la instanţa de la care s-a strămutat judecarea cauzei.
La Tribunalul Galaţi cauza a fost înregistrată sub nr. 6618/121/2010.
Inculpatul S.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, arătând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 160 ind. 2 Cod procedură penală. A solicitat să se constate că există elemente de fapt cu caracter obiectiv care justifică punerea în libertate provizorie. A arătat că timpul de detenţie (6 luni) a depăşit durata rezonabilă, până la acest moment cauza suferind multiple amânări fără ca în acest interval de timp să se realizeze cel puţin un act de procedură, existând şansele ca amânarea cauzei să se perpetueze, ceea ce este de natură să aducă atingere gravă dreptului la libertate şi la siguranţă.
De asemenea, a solicitat să se constate că la dosarul cauzei nu există date concrete din care să rezulte că dacă ar fi lăsat în libertate va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
A mai solicitat să se constate în examinarea cererii sub aspectul temeiniciei, că în plus, în favoarea acordării acestui beneficiu pledează şi criteriile prevăzute de art. 136 alin. ultim din Codul de procedură penală (lipsa antecedentelor penale, gravitatea faptelor) şi, de asemenea, că în cauză nu sunt invocate probe directe.
Constatându-se îndeplinite condiţiile de admisibilitate, prin încheierea de şedinţă din 31 august 2010 cererea a fost admisă în principiu.
Analizând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată, funcţie de motivele invocate şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, instanţa a constatat că este neîntemeiată.
Potrivit art. 160 ind. 2 al. 2 Cod procedură penală – liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Aspectul că în cauză s-a reţinut, ca temei al luării măsurii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 148 lit. b Cod procedură penală, nu exclude acordarea liberării sub control judiciar.
Din actele de urmărire penală efectuate în cauză până la momentul sesizării instanţei de judecată (respectiv declaraţia martorului M.A.) s-a constatat că atât înainte cât şi după ce s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului S.A. – s-au exercitat presiuni asupra martorului M.A., prin intermediul unor sms-uri şi prin intermediul unor organe de presă locale.
Aceste date, coroborate şi cu declaraţiile martorului M.D. şi cele ale martorului M.A. precum şi cu demersurile pe care inculpatul le-a iniţiat pentru achitarea datoriei pe care o avea Clubul U.C. – preluat de martorul M.A. – raportat şi la funcţia pe care inculpatul o deţine, aceea de primar, au condus la concluzia că acesta va putea încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi sau martori.
Susţinerile inculpatului referitoare la lipsa unor probe directe în acuzare nu au putut fi analizate în cadrul procesual de faţă, fiind elemente ce ţin de analizarea probatoriilor şi de soluţionarea în fond a cauzei.
Referitor la durata rezonabilă a măsurii arestării preventive, s-a constatat că aceasta nu a fost depăşită, având în vedere intervalul de timp scurs de la data luării acestei măsuri şi aspectul că în cauză cercetarea judecătorească nu a început.
Elementele de ordin personal invocate, sunt preexistente luării măsurii arestării preventive şi nu pot determina, în mod singular, admiterea unei astfel de cereri.
În raport de considerentele expuse, constatând ca fiind neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar s-a respins ca atare.
Verificând din oficiu, conform art. 3002 Cod procedură penală, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.A., s-a constatat că temeiurile ce au stat la baza luării acestei măsuri subzistă şi impun în continuare privarea de libertate.
Astfel, din actele de urmărire penală efectuate în cauză până la momentul sesizării instanţei de judecată şi în special menţiunile evidenţiate urmare efectuării percheziţiei informatice în dosarul nr. 97/P/2008 – ce reprezintă o evidenţă contabilă paralelă în care sunt consemnate sumele reţinute a fi plătite cu titlu de mită (vol. 5, filele 162-185, 356, 851 – consemnate „comisioane primărie C.”, „com. primărie”, „com. primărie crv”), procesele-verbale de redare a unor convorbiri şi comunicări telefonice între inculpatul P.G.C. şi martorul M.A., dintre inculpaţii P.C. şi P.G., dintre inculpatul P.C. şi martorul U.B., dar şi declaraţiile martorilor audiaţi şi înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală – rezultă indicii temeinice, în sensul art. 681 Cod procedură penală şi art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie – de natură a crea presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
Susţinerile apărării referitoare la o lipsă de legătură între fapta materială reţinută în actul de inculpare şi persoana inculpatului în sensul în care se apreciază că probatoriul administrat nu conduce la stabilirea unei astfel de legături – nu pot fi analizate în cadrul procedurii de faţă – la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive instanţa verificând existenţa unor indicii temeinice – analiza probelor urmând a fi realizată cu prilejul soluţionării fondului cauzei – până la soluţionarea definitivă a acesteia operând prezumţia de nevinovăţie.
S-a constatat că în cauză se menţin temeiurile prevăzute de art. 148 lit. b şi f Cod procedură penală – apreciate astfel şi la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
În privinţa temeiului prevăzut de art. 148 lit. b Cod procedură penală – astfel cum s-a arătat mai sus, în considerentele prezentei încheieri, din actele de urmărire penală efectuate au rezultat date că inculpatul ar putea încerca să zădărnicească aflarea adevărului în mod direct sau indirect, prin influenţarea unor martori – în acest sens fiind declaraţiile martorilor M.D. şi M.A, demersurile iniţiate de inculpat pentru achitarea datoriei pe care o avea Clubul U.C. preluat de martorul M.A.
Instanţa a constatat că în cauză subzistă şi temeiul prevăzut de art. 148 lit. f Cod procedură penală – fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de aceste dispoziţii legale.
Pentru faptele presupus a fi comise de către inculpatul S.A. legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani şi având în vedere gravitatea acestora, modalitatea şi împrejurările în care se reţine că ar fi fost comise, natura şi importanţa valorilor sociale lezate şi urmarea produsă – s-a apreciat funcţie de actele de urmărire penală efectuate – că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Noţiunea de pericol pentru ordinea publică semnifică o stare de nelinişte, un sentiment de insecuritate în rândul societăţii civile, generată de rezonanţa socială negativă a faptului că persoanele asupra cărora planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni grave sunt cercetate în stare de libertate.
Această noţiune presupune rezonanţa faptelor comise, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat că prin gravitatea lor deosebită, şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie.
Infracţiunile presupus a fi comise sunt de natură a aduce un grav prejudiciu instituţiilor publice, ştirbind prestigiul şi autoritatea de care acestea trebuie să se bucure, fiind de datoria organelor judiciare să încerce să stopeze ori măcar să diminueze acest fenomen.
În prezenta cauză, gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, în contextul în care cercetarea judecătorească nu a fost începută, poate fi suficientă pentru a justifica aprecierea că acesta ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, probele care dovedesc acest fapt fiind chiar indiciile temeinice reţinute şi analizate mai sus, iar existenţa şi persistenţa acestora constituie, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie, măsura arestării preventive fiind astfel conformă cu scopul instituit de art. 5 din Convenţie.
Din perspectiva duratei măsurii arestării preventive, s-a constatat, contrar celor susţinute de apărare, că nu s-a depăşit termenul rezonabil.
Caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază ţinând seama de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente.
S-a constatat, din această perspectivă, că prezenta cauză prezintă o anumită complexitate, nu au existat perioade de inactivitate din partea autorităţilor competente pe parcursul procedurii în considerare – actele de procedură desfăşurându-se la intervale rezonabile şi regulate, atât în faza de urmărire penală cât şi după sesizarea instanţei de judecată.
Analizând măsura preventivă din perspectiva art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a constatat că proclamând dreptul la libertate, scopul articolului menţionat este de a asigura ca nicio persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar.
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile în administrarea probelor şi desfăşurarea procesului în bune condiţii (în acest sens – cauza „Tomasi” contra Franţei).
În legătură cu aceste aspecte, Curtea şi-a precizat opinia în cauzele ”Wemhoff” contra Germaniei, „Toth” contra Austriei (opinie confirmată mai apoi în mai multe hotărâri contra Italiei) şi anume: trebuie ţinut seama de complexitatea cazului; dacă e adevărat că un acuzat reţinut are dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său, aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile magistraţilor de a lămuri toate aspectele de fapt şi de a furniza atât apărării cât şi acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă şi explicaţiile pe care le consideră necesare; în sfârşit, de a se pronunţa doar după ce au reflectat îndelung asupra existenţei infracţiunii şi a pedepsei.
În prezenta cauză, astfel cum s-a precizat anterior, cercetarea judecătorească nu a început şi nu au apărut elemente noi, favorabile inculpatului – de natură a determina modificarea temeiurilor ce au stat la baza luării măsurii arestării, aspectele de ordin personal – fiind – astfel cum s-a arătat – preexistente luării măsurii arestării preventive.
S-a constatat, totodată, că măsura arestării preventive este justificată şi prin prisma dispoziţiilor art. 136 Cod procedură penală – fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Împotriva încheierii de şedinţă din 1 septembrie 2010 a Tribunalului Galaţi pronunţată în dosarul nr. 6618/121/2010 a formulat recurs inculpatul S.A., prin apărători aleşi solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi în rejudecare să se dispună fie înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea (art. 145 Cod procedură penală), fie admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele, Curtea a apreciat că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente :
Potrivit prevederilor art. 136 alin. 1 Cod procedură penală scopul măsurilor preventive este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, judecată, ori de la executarea pedepsei.
Potrivit art. 139 alin. 1 Cod procedură penală măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Faţă de materialul probator existent la dosarul cauzei, Curtea a apreciat că nu mai este oportună menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului S.A., deoarece s-au schimbat temeiurile avute iniţial în vedere şi înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului, cu o altă măsură preventivă, neprivativă de libertate, anume aceea de a nu părăsi localitatea C. (art. 145 Cod procedură penală) ar contribui în egală măsură la respectarea scopului procesului penal şi aflării adevărului.
În concret, Curtea a avut vedere următoarele aspecte :
1) Timpul scurs de la data săvârşirii presupuselor fapte (2006) şi până în prezent.
La dosarul cauzei există probe în sensul că inculpatul a fost interceptat în baza Legii nr. 535/2004 privind protecţia împotriva terorismului şi că organele statului aveau indicii cu privire la săvârşirea acestei fapte încă din anul 2006.
Cu toate acestea aceste informaţii au fost declasificate abia în anul 2009 după care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a continuat cercetările „in rem” (deşi presupusul făptuitor era cunoscut) până în luna octombrie 2009, după care cercetările au continuat „in personam”, inculpatul fiind arestat la 3 martie 2010 de către Tribunalul Argeş.
Potrivit practicii C.E.D.O., timpul îndelungat scurs de la data săvârşirii presupuselor fapte şi până în prezent, timp în care inculpatul nu a mai comis alte infracţiuni, face să se stingă ecoul negativ al faptelor şi atenuează pericolul social concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta-o pentru ordinea publică.
A se vedea în acest sens, din practica C.E.D.O. „Rehbock contra Sloveniei”, „Jablonski contra Poloniei”, „Vander der Leev contra Olandei”, „A Yilmaz contra Turciei”, „Garinguec contra Franţei”, „Tomasi contra Franţei”, „Mansar contra Turciei”.
2) Egalitatea „armelor” între acuzare şi apărare.
Din materialul probator rezultă că acuzarea a încheiat administrarea probatoriului, iar de la data sesizării instanţei de judecată şi până în prezent nu au fost administrate, sub aspect substanţial, probe noi.
Este în interesul inculpatului S.A. să fie lăsat în stare de libertate pentru a-şi face astfel apărările pe care le consideră necesare şi a se realiza astfel un echilibru „de arme” între apărare şi acuzare.
Practica C.E.D.O. a statuat că orice inculpat are dreptul la apărare, acest drept trebuind să se bucure de protecţia autorităţilor judiciare în realizarea sa efectivă.
De asemenea, orice inculpat arestat trebuie să beneficieze în mod efectiv de dreptul de a fi pus în libertate pe durata procedurilor judiciare. A se vedea în acest sens practica C.E.D.O. în cauzele „Naus contra Poloniei”, „Gerard Bernard contra Franţei”, „Dumont – Maliverg contra Franţei”, „Abdul Kadin Aktaş contra Turciei”, „Lăpuşan contra României”, „Samoilă şi Cioancă contra României”.
3) Egalitatea de „poziţie” procesuală între inculpatul S.A. şi ceilalţi inculpaţi. Egalitatea de tratament procesual penal.
Din analiza materialului probator rezultă că ceilalţi inculpaţi cercetaţi în prezenta cauză sunt judecaţi în stare de libertate în timp ce numai inculpatul S.A. este cercetat în stare de arest preventiv.
Rezultă astfel inegalitatea de tratament juridic, cel puţin dintre inculpatul P.G.C. (presupusul mituitor) care este cercetat în stare de libertate şi inculpatul S.A. (presupusul mituit) care este cercetat în stare de arest preventiv.
Din analiza actelor administrate în cursul judecăţii rezultă că inculpaţii P.G.C., S.D.G. şi P.G., aflaţi în stare de libertate încearcă cât mai mult împiedicarea începerii cercetării judecătoreşti prin invocarea de vicii de procedură şi neprezentarea în faţa instanţelor, aspecte care nu sunt în favoarea inculpatului S.A. aflat în stare de arest preventiv. A se vedea, dispoziţiile art. 16 din României şi practica C.E.D.O. mai recentă, în cauza „Calmanovici contra României”.
4) Natura infracţiunii şi pericolul social concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar prezenta pentru ordinea publică.
Inculpatul S.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea de infracţiuni de corupţie, el fiind însă prezumat nevinovat până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.
Infracţiunile presupus a fi săvârşite, prin natura lor, nu implică cu necesitate îndepărtarea inculpatului S.A. din societate, fie pentru a preveni săvârşirea de noi infracţiuni, fie datorită naturii infracţiunii (infracţiune de violenţă, contra vieţii etc.), fie datorită persoanei inculpatului.
Materialul probator administrat, specific probatoriului unor astfel de infracţiuni, este sensibil şi a fost contestat vehement de părţi atât sub aspectul procedurii de administrare a probelor cât şi a conţinutului acestora, putând da naştere unor raţionamente şi soluţii diferite.
Lăsarea în libertate a inculpatului nu ar prezenta însă pericol social concret pentru ordinea publică.
Curtea a apreciat, raportat la persoana inculpatului, care a fost ales de două ori primar al localităţii C. şi la lista cu aproximativ 30.000 de semnături depuse de cetăţenii localităţii C. în sensul eliberării din arest a inculpatului S.A., că prin lăsarea sa în libertate nu ar rezulta un pericol social concret pentru ordinea publică, acesta nu ar fi predispus la săvârşirea unor noi infracţiuni şi nici nu ar încerca zădărnicirea aflării adevărului. A se vedea în acest sens practica C.E.D.O. în „Dinler contra Turciei”, „Bouchet contra Franţei”, „Johannes Joseph Marie Elise Hendriks contra Olandei”.
5) Justificarea detenţiei preventive şi urgentarea procedurilor.
Se constată că de la data arestării preventive şi până în prezent instanţele au justificat menţinerea arestării preventive pe aceleaşi criterii şi în baza aceloraşi probe existente la dosarul de urmărire penală, fără a fi administrate alte probe noi.
C.E.D.O. a statuat că menţinerea în stare de arest preventiv a unui inculpat trebuie temeinic justificată pe baza unor probe temeinice şi că singura, complexitatea unei cauze nu poate justifica menţinerea îndelungată în stare de arest preventiv (în cazul nostru aproximativ 6 luni) a unui inculpat.
Totodată, instanţele trebuie să motiveze în mod temeinic de ce faţă de un inculpat, nu se justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate.
A se vedea în acest sens cauzele C.E.D.O. „Megyeri contra Germaniei”, „Pellisier şi Gassi contra Franţei”, „Philis contra Greciei”, „Lebedev contra Rusiei”.
Prin lăsarea în libertate inculpatul S.A. poate să producă şi să administreze în mod nemijlocit probe, contribuind la urgentarea judecăţii, deoarece este în interesul său (inculpatul pledând ca nevinovat) să contribuie la aflarea adevărului şi judecarea cauzei.
Totuşi faţă de natura acuzaţiilor aduse inculpatului Curtea a apreciat, având în vedere şi prevederile art. 681 Cod procedură penală, că există indicii rezonabile de natură să justifice luarea faţă de inculpatul S.A. a unei măsuri preventive, însă neprivativă de libertate, anume aceea a obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv localitatea C.
În acest sens Curtea a procedat la înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului S.A. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv localitatea C. (art. 145 Cod procedură penală).
Curtea a impus inculpatului măsurile obligatorii prevăzute de art. 145 alin. 11 Cod procedură penală urmând să încredinţeze supravegherea inculpatului Poliţiei localităţii C.
În plus, Curtea a impus inculpatului, conform art. 145 alin. 12 Cod procedură penală obligaţia de a nu comunica, direct sau indirect cu ceilalţi coinculpaţi, precum şi cu martorii din dosar.
De asemenea, având în vedere că presupusele fapte de care este acuzat inculpatul S.A. au fost săvârşite în calitatea pe care acesta o avea, de primar al localităţii C, Curtea a impus inculpatului obligaţia ca, până la soluţionarea definitivă a cauzei, să nu exercite funcţia de primar al localităţii C.
Aceasta nu reprezintă o încălcare a dreptului la muncă, deoarece funcţia de primar este o funcţie electibilă, inculpatul putând să desfăşoare alte activităţi economice.
Deşi inculpatul a fost suspendat prin ordin administrativ al Prefectului judeţului D, Curtea a considerat că acesta nu poate fi repus în funcţia de primar, deoarece s-ar ajunge la încălcarea prevăzută art. 145 alin. 22 Cod procedură penală.
Curtea a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 145 alin. 22 Cod procedură penală privitoare la încălcarea, cu rea-credinţă, de către inculpat, a obligaţiilor impuse de către Curte.
De asemenea, Curtea a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului S.A. din Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Galaţi, dacă nu se află sub puterea altui mandat de arestare preventivă sau de a pedepsei.
Cu privire la cererea inculpatului de liberare provizorie sub control judiciar Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de fond ale unei astfel de cereri.
Oricum scopul celor două cereri, respectiv de liberare provizorie sub control judiciar şi de înlocuire a măsurii arestării preventive, este acelaşi respectiv punerea în libertate a inculpatului şi el a fost atins, cele două măsuri neputând coexista.
Aşa fiind şi văzând prevederile art. 38515 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, art. 141 Cod procedură penală, art. 139 Cod procedură penală, art. 136 Cod procedură penală, art. 145 Cod procedură penală, Curtea a admis recursul declarat de inculpat.
