Contencios administrativ. Principiul neretroactivităţii legii civile noi – tempus regit actum
Prin sentinţa civilă nr. 1104/C din 21.12.2005 a Tribunalului Braşov s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată de pârâtă şi s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de SC P.” SA Victoria în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Braşov, Direcţia Controlului Fiscal Braşov, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut prevederile art. 19 alin.1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi faptul că s-a depăşit termenul de 1 an prevăzut de lege. de asemenea s-a arătat că cererea reclamantei este nefondată neputându-se aprecia că ar fi suferit un prejudiciu în perioada 12.11.2001-14.08.2002 nefiind întrunite cerinţele angajării răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998,999, 1000 Cod civil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC P.” SA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în baza art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că nu se poate invoca prevederea art. 19 din Legea 554/2004 deoarece la momentul naşterii dreptului material la acţiune nu era în vigoare această lege; s-a precizat ca temei de drept art.1 şi 12 din Legea nr. 29/1990 valabilă în perioada în care a avut loc anularea actului administrativ ; termenul de prescripţie era de 3 ani de la data în care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei. Se invocă articole din doctrina şi jurisprudenţă. Consideră că a suferit un prejudiciu fiind privată de dreptul de a beneficia de fructele unei sume de bani timp de aproape 1 an de zile, deci solicită dobânda legală.
La dosar a depus întâmpinare intimata D.G.F.P. Braşov solicitând respingerea recursului considerând că s-a reţinut corect starea de fapt şi de drept prin sentinţa civilă atacată. Se arată că dispoziţiile Legii nr. 29/1990 au fost preluate de Legea nr. 554/2004 şi deci acţiunea reclamantului e prescrisă depăşind 1 an. Consideră că şi pe drept comun cererea e prescrisă conform principiului accesorium sequitur principale această pretenţie e o dobândă care este un drept accesoriu. Pe fond nu s-a făcut proba culpei organului de control fiscal, iar dispoziţiile din materie comercială nu se aplică şi în cazul obligaţiilor fiscale.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, raportat la sentinţa civilă atacată şi motivele de recurs invocate, Curtea a apreciat recursul declarat ca fondat.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC P.” SA a solicitat obligarea pârâtei D.G.F.P. Braşov şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 1.413.242.690 lei cu titlu de despăgubiri. S-a arătat că a suferit un prejudiciu ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal care ulterior a fost anulat. Suma reprezintă dobânda legală calculată de la data de 12.11.2001 când reclamanta era îndreptăţită să primească banii şi până la data de 14.08.2002 când i s-a virat suma în cont. Din această dată reclamanta arată că a cunoscut paguba ce i-a fost pricinuită. În 27.06.2005 a promovat cererea în despăgubiri în baza legii contenciosului administrativ.
Instanţa de fond a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art.19 din Legea nr. 554/2004.
Nu s-a avut în vedere principiul neretroactivităţii legii civile noi consacrat de constituţie şi de chiar art. 1 din Codul civil.
O situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum
Reclamanta solicită despăgubiri ca urmare a emiterii unui act nelegal în 2001. Cererii de despăgubiri i se aplică dispoziţiile Legii nr. 29/1990 în vigoare la data emiterii şi apoi anularii actului administrativ.
Conform art. 12 din Legea nr. 29/1990 în cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acţiunii de anulare, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei .
Reclamanta pretinde că a cunoscut întinderea prejudiciului suferit în 14.08.2002. Nu s-au produs probe contrarii în acest sens.
Legea nr. 29/1990 nu prevedea un termen special de prescripţie ( aşa cum prevede în prezent art. 19 din legea nr. 554/2004 ) în consecinţă se aplică termenul de prescripţia de drept comun, respectiv cel de 3 ani prevăzut de art. 3 alin.1 din Decretul 167/1958. Acest termen nu a fost depăşit.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel în baza art. 312 alin.1 coroborate cu art. 304 pct.9 Cod procedură civilă a admis recursul declarat de recurenta reclamantă SC P.” SA prin Decizia nr. 112/ 2.05.2006. Deoarece Tribunalul nu a soluţionat procesul prin cercetarea fondului ( pronunţându-se greşit pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ) în baza art. 312 alin (5) Cod procedură civilă Curtea a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe care în rejudecare va analiza temeinicia pretenţiilor reclamantei raportat la probele administrate dar şi la susţinerile părţilor inclusiv cele din recurs.
( Decizia nr. 112/R din 02.05.2006)
