Potrivit art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Faptul că judecătorul de la instanţa de fond nu a dispus administrarea altor probe nu înseamnă că nu şi-a exercitat rolul activ, el apreciind ca fiind suficiente înscrisurile existente la dosarul cauzei în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Mai mult, în speţă, judecătorul-sindic a manifestat rol activ tocmai prin verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, deşi debitorul nu a formulat contestaţie în temeiul art. 31 alin. (3) din legea menţionată.
(Decizia nr. 667 din 8 mai 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea înregistrată sub nr. 7289/2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti -Secţia comercială, creditoarea S.C. “R.” S.A. Constanţa a solicitat deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei S.C. “U.” S.R.L.
Prin Sentinţa civilă nr. 10095 din 7.12.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin judecător-sindic, a fost respinsă, ca nefondată, cererea creditoarei de deschidere a procedurii reorganizării judiciare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995, republicată.
împotriva Sentinţei civile nr. 10095 din 7.12.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin judecător-sindic, a declarat recurs S.C. “R.” S.A., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta arată că instanţa de fond nu i-a acordat oportunitatea de a dovedi cererea cu înscrisuri şi nu şi-a exercitat rolul activ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, orice creditor, care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile.
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că pentru admisibilitatea cererii de deschidere a procedurii reorganizării judiciare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar debitorul să fi încetat plăţile.
Potrivit art. 379 alin. 3 din Codul de procedură civilă, creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
Creanţa este exigibilă (scadentă) dacă termenul prevăzut în favoarea sau şi în favoarea debitorului s-a îndeplinit ori, în condiţiile legii, debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
Din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale menţionate.
Facturile nu sunt semnate de reprezentantul societăţii debitoare şi nici nu au ştampila acesteia.
De asemenea, rapoartele de încărcare-descărcare nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 379 alin. 3 din în vederea dovedirii caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, deoarece sunt emanate de la societatea creditoare.
Este adevărat că manifestarea rolului activ al judecătorului este deosebit de importantă în vederea aflării adevărului, însă acest fapt nu poate duce la concluzia absolutizării acestuia în procesul civil.
Potrivit art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, judecătorul poate “ordona” administrarea altor probe pe care le consideră necesare în vederea soluţionării cauzei.
Pentru a dispune din oficiu administrarea altor probe, trebuie ca probele respective să fie concludente cauzei.
Faptul că judecătorul de la instanţa de fond nu a dispus administrarea altor probe nu înseamnă că nu şi-a exercitat rolul activ, el apreciind ca fiind suficiente înscrisurile existente la dosarul cauzei în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
De altfel, este de reţinut că, deşi debitoarea nu a formulat contestaţie în temeiul dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 64/1995, republicată, judecătorul-sindic, ca o manifestare a rolului activ, a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată.
Având în vedere considerentele arătate, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, a respins recursul ca nefondat, instanţa de fond făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în funcţie de situaţia de fapt existentă.
