C.muncii, art. 79 alin. (1), alin. (3), alin. (4), alin. (7), alin. (8)
Conform art. 79 alin. (4) din Codul muncii, termenul de preaviz, în cazul demisiei, este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă, sau, după caz, cel prevăzut în contractele de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv de 30 de zile calendaristice pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere.
Angajatorul este îndreptăţit să sancţioneze abaterile disciplinare săvârşite de salariaţi anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de preaviz, prevăzut de art.79 alin.4 din Codul muncii, însă decizia de sancţionare disciplinară trebuie emisă înainte de încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a împlinirii termenului de preaviz, sub sancţiunea nulităţii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 3491 din 3 decembrie 2008 (judecător dr. Carmen Pârvulescu)
Prin sentinţa civilă nr. 831 din 28 februarie 2008, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul R.A.I. împotriva pârâtei S.C. „M.” SRL Timişoara, a anulat decizia nr.298/4.07.2007, emisă de intimată, a constatat încetate raporturile de muncă ale reclamantului cu pârâta în temeiul dispoziţiilor art. 79 din Codul muncii şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5000 lei, cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 4000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Totodată, a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea petitului vizând obligarea pârâtei la rectificarea menţiunilor din cartea sa de muncă referitoare la modalitatea încetării raporturilor de muncă şi la vechimea în muncă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, la data de 2.05.2007, reclamantul a înregistrat la registratura societăţii, sub nr. 1154/2.05.2007, o cerere de demisie, fără a indica temeiul de drept şi a apreciat că temeiul de drept îl reprezintă prevederile art. 79 alin. (8) din Codul muncii, deoarece reclamantul a arătat că „încheie raporturile de muncă începând cu data de 1.05.2007”.
Pârâta a emis, cu rea-credinţă, o decizie de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului, în baza art. 61 lit. a) şi art. 264 lit. f) din Codul muncii, fără a ţine seama de cererea de demisie a reclamantului.
Neluând în considerare cererea de demisie a reclamantului şi desfăcându-i contractul individual de muncă, pârâta i-a pricinuit acestuia o suferinţă psihică, astfel încât, în temeiul art. 264 alin. (1) din Codul muncii coroborat cu art. 998 C.civ., reclamantul este îndreptăţit la acordarea de daune morale de 5000 lei.
În baza art. 274 C.proc.civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 4000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Pârâta S.C. „M.” SRL Timişoara, a formulat, în termenul legal, recurs împotriva sentinţei civile nr. 831 din 28 februarie 2008, a Tribunalului Timiş, solicitând admiterea recursului şi casarea în tot a sentinţei recurate.
În motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece prima instanţă a reţinut că demisia a operat în temeiul art. 79 alin. (8) din Codul muncii, deşi angajatorul nu şi-a încălcat nicio obligaţie contractuală, iar reclamantul a arătat, în cuprinsul cererii de demisie, că, în situaţia în care nu se aprobă „lichidarea la zi”, cererea de demisie va fi considerată notificare cu preaviz.
Instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât a apreciat greşit operarea demisiei cu titlu retroactiv şi reţinerea art.79 alin. (8) din Codul muncii ca temei al demisiei.
Pe de altă parte, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece a reţinut greşit că societatea recurentă cu rea-credinţă a emis decizia de concediere disciplinară fără a ţine seama de demisia intimatului, deşi abaterea disciplinară a fost săvârşită anterior înregistrării demisiei, cât şi ulterior demisiei, iar angajatorul a realizat cercetarea disciplinară în lipsa salariatului, care nu s-a prezentat la cercetare la data stabilită în convocator. Absenţele nemotivate reprezintă o abatere cu caracter continuu.
Prima instanţă a reţinut greşit că demisia, prin definiţie, ar fi „fără preaviz”, contrar art. 79 alin. (1) din Codul muncii. În speţă, nu s-a pus problema aprobării demisiei de către conducătorul unităţii, ci a aprobării renunţării de către angajator la termenul de preaviz, conform art. 79 alin. (9) din Codul muncii.
Reclamantul a fost salariatul pârâtei-recurente în funcţia de director din anul 1998, astfel încât preavizul este de 30 de zile calendaristice, întrucât în contractul individual de muncă nu este specificat nici un termen de preaviz. El a lipsit nemotivat de la locul de muncă începând cu data de 25.04.2007.
Instanţa de fond a ignorat Decizia nr. XL din 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei privind aplicarea dispoziţiilor art.269 alin.1 din Codul muncii, deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, iar temeiul de drept reţinut în considerentele hotărârii atacate se referă la răspunderea civilă delictuală.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 299, art. 302, art. 304, art. 312 C.proc.civ., art. 79 şi urm. din Codul muncii.
Intimatul a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, arătând că hotărârea recurată este temeinică şi legală.
În contractul individual de muncă, încheiat între părţi, se prevede un termen de preaviz de 15 zile în situaţia încetării raporturilor de muncă prin demisie, clauză ce este în concordanţă cu art. 79 alin. (4) din Codul muncii, care prevede un termen maxim de preaviz de 30 de zile pentru funcţiile de conducere, lăsând însă limita minimă la disponibilitatea părţilor implicate într-un raport de drept al muncii.
Afirmaţia recurentei referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor, ce-i reveneau intimatului în perioada de preaviz, nu corespunde adevărului, deoarece şi-a îndeplinit aceste sarcini de serviciu, iar fişa de pontaj depusă la dosar, aferentă lunii aprilie 2007, nu are forţa probatorie necesară şi suficientă a răsturna această situaţie, nepurtând nici o semnătură sau număr de înregistrare.
Intimatul arată că, în subsidiar, a invocat nulitatea deciziei de concediere nr. 298/4.07.2007, în temeiul art. 267 alin. (1) din Codul muncii, întrucât procedura prealabilă administrativă nu a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile art. 267 alin. (2) din Codul muncii. Sintagma „clarificarea situaţiei personale” nu poate fi calificată ca obiect al cercetării disciplinare. În adresa nr. 1603/14.06.2007 nu a fost indicată în mod expres, o dată în vederea realizării cercetării disciplinare. În data de 29.06.2007, intimatul s-a prezentat la noul administrator al societăţii în vederea exprimării poziţiei sale, având în vedere că la acea dată raporturile de muncă erau încetate, dar acesta nu a dorit o întrevedere, astfel încât intimatul a înregistrat adresa nr. 1776/20.06.2007.
Decizia de concediere a fost emisă după expirarea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) din Codul muncii, deoarece în convocare se arată că intimatul nu s-a prezentat la societatea angajatoare din data de 25.04.2007, iar decizia de concediere a fost emisă la 4.07.2007.
Soluţia instanţei de fond referitoare la acordarea a 30.000 lei, cu titlu de daune morale, este legală şi temeinică prin raportare la dispoziţiile art.269 alin. (1) din Codul muncii.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 79, art.267, art. 268 şi art. 269 din Codul muncii, art. 312 C.proc.civ.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea a apreciat că este întemeiat în parte pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform contractului individual de muncă, încheiat între părţi, reclamantul a fost angajat în funcţia de director al societăţii recurente, pe perioadă nedeterminată, cu începere de la 15.08.1998. La pct. IX lit. a) din acest contract se prevede că angajatul are obligaţia „să aducă la cunoştinţa patronului cu cel puţin 15 zile înainte încetarea contractului de muncă din iniţiativa sa”.
Art.79 alin. 4 din Codul muncii dispune că: „termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă, sau, după caz, cel prevăzut în contractele de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv de 30 de zile calendaristice pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere”.
Prin urmare, termenul de preaviz în cazul demisiei reclamantului este de 15 zile calendaristice, conform art. 79 alin. (4) din Codul muncii, coroborat cu clauza de la pct. IX lit. a) din Contractul individual de muncă încheiat de părţi.
Reclamantul a solicitat, prin cererea înregistrată la S.C. „M” SRL sub nr. 1154/02.05.2007, aprobarea demisiei sale cu începere de la 1.05.2007, arătând că în cazul în care se refuză această aprobare, cererea se transformă în demisie cu preaviz.
Faţă de dispoziţiile art. 79 alin. (1), alin. (3) şi alin. (7) din Codul muncii şi de cuprinsul cererii de demisie, având în vedere că, din probele administrate, în cauză nu rezultă că angajatorul a renunţat total ori parţial la termenul de preaviz, Curtea a apreciat că încetarea contractului individual de muncă al reclamantului nu se putea produce decât la încetarea termenului de preaviz de 15 zile calendaristice, care a început să curgă la data de 2.05.2007.
Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 79 alin. (8) din Codul muncii, deoarece reclamantul nu a arătat că demisionează fără preaviz, ca urmare a faptului că angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract.
Din cele expuse mai sus, rezultă că, încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, ca efect al demisiei, a avut loc la data de 18.05.2007.
Adresa nr. 1603/14.06.2007, prin care angajatorul îl convoca pe reclamant, la sediul său între orele 9,00 – 15,00, pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile în termen de 15 zile de la primirea înştiinţării, dar nu mai târziu de 29.06.2007, întrucât din data de 25.04.2007 nu s-a prezentat la locul de muncă, precum şi decizia de concediere nr. 298/4.07.2007 sunt ulterioare încetării contractului individual de muncă al reclamantului prin demisie, astfel încât decizia de concediere este lovită de nulitate.
Angajatorul este îndreptăţit să sancţioneze abaterile disciplinare săvârşite de salariaţi anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de preaviz, prevăzut de art. 79 alin. (4) din Codul muncii, însă decizia de sancţionare disciplinară trebuie emisă înainte de încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a împlinirii termenului de preaviz. Potrivit art. 79 alin. (6) raportat la art. 52 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, angajatorul avea posibilitatea suspendării contractului individual de muncă, pe durata cercetării disciplinare prealabile şi, pe cale de consecinţă, termenul de preaviz se suspenda corespunzător. În speţă, nu s-a dispus însă suspendarea contractului individual de muncă.
Având în vedere că, decizia de concediere nr.298/4.07.2007 a fost emisă ulterior încetării contractului individual de muncă al angajatului prin demisie, nu se mai poate impune analizarea legalităţii ei prin raportare la dispoziţiile art. 267 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 268 alin. (1) din Codul muncii.
În motivarea cererii de acordare a daunelor morale, reclamantul a arătat că desfacerea disciplinară a contractului său individual de muncă va rămâne în permanenţă cu o pată în carnetul său de muncă şi îi creează probleme cu privire la vechimea în muncă, astfel încât i se cauzează un prejudiciu de imagine.
Ca urmare a anulării deciziei de concediere, carnetul de muncă al reclamantului poate fi rectificat la cererea sa, iar vechimea sa în muncă nu este afectată de această decizie, care fiind anulată nu a produs efecte în planul vechimii în muncă.
In faţa primei instanţe, reclamantul a renunţat la judecarea petitului vizând obligarea pârâtei SC „M” SRL. Pe cale de consecinţă, în speţă, nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu moral, care să atragă aplicabilitatea art. 269 alin. (1) din Codul muncii.
Faţă de cele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) coroborat cu art. 3041 C.proc.civ., Curtea a admis recursul pârâtei ca fiind întemeiat şi a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a respins petitul privind obligarea pârâtei la plata daunelor-morale către intimat, urmând a menţine în rest dispoziţiile hotărârii recurate.
