În ipoteza în care salariatul nu formulează cererea de repunere în situaţia anterioară, conform art.78 alin.2 din Codul muncii, concomitent cu cea a anulării deciziei de concediere, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune este cel prevăzut de art.283 alin.1 lit.a) din Codul muncii.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 541 din 16 septembrie 2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr.538/89/03.03.2008, reclamantul P.E. a solicitat obligarea SC „R.” SA Bârlad la reintegrarea sa pe postul deţinut anterior suspendării contractului de muncă şi la plata tuturor drepturilor salariale începând cu data de 13.02.2007 şi până la reintegrarea efectivă, precum şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin dispoziţia nr.17/2007 i-a fost suspendat contractul de muncă în temeiul dispoziţiilor art.52 alin.1 lit.c) din Codul muncii.
La data de 12.04.2006, s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, împotriva rezoluţiei procurorului fiind formulată plângere de către pârâtă, ce a fost însă respinsă prin rezoluţia nr.282/II/2/16.05.2006.
Prin dispoziţia nr.59/31.05.2006 i s-a desfăcut contractul de muncă, această decizie fiind însă anulată de către Curtea de Apel Iaşi prin decizia nr.134/13.02.2007, pârâta fiind obligată şi la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada 31.05.2006-13.02.2007.
Reclamantul mai arată că, din acest moment, intimata a considerat că raporturile de muncă au încetat de drept, deşi până în prezent nu a fost emisă nici o dispoziţie de încetare a contractului de muncă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi tardivităţii formulării cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca fiind nefondată.
Prin sentinţa civilă nr.520/15.05.2008 a Tribunalului Vaslui, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a admis excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, respingându-se cererea formulată de către reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că nu există identitate de obiect între prezenta cerere şi cauza ce a format obiectul dosarului nr.5234/89/2006, însă acţiunea a fost formulată după împlinirea termenului prevăzut de disp.art.283 alin.1 Codul muncii, reintegrarea pe postul deţinut anterior nefiind solicitată de către reclamant în acelaşi termen în care a fost solicitată anularea decizie de concediere.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamantul P.E., considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, a invocat faptul că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia tardivităţii cererii de reintegrare, cu toate că unitatea a refuzat să repună în situaţia anterioară reclamantul, de la momentul neexecutării sentinţei irevocabile de anulare a măsurii concedierii începând să curgă termenul pentru formularea cererii de reintegrare pe postul deţinut anterior.
Recurentul a susţinut că avea posibilitatea să formuleze cererea de reintegrare în termenul prevăzut de dispoziţiilor art.283 alin.2 Codul muncii.
S-a mai susţinut că, în cazul recurentului, contractul individual de muncă nu a încetat în modalităţile prevăzute de dispoziţiile art.55 din Codul muncii, astfel încât el continuă să-şi producă efectele.
Prin întâmpinarea formulată, SC „R.” SA Bârlad a invocat excepţia nulităţii absolute a recursului formulat, întrucât nu a fost indicată în mod corect sentinţa împotriva căreia se exercită calea de atac, iar în cazul în care se va trece peste această excepţie, se solicită respingerea cererii de recurs.
S-a reţinut ca fiind nefondată, urmând a fi respinsă, excepţia nulităţii recursului invocată de către intimată, întrucât prin motivele de recurs formulate a fost indicată în mod corect sentinţa civilă nr.520/15.05.2008 a Tribunalului Vaslui, ca fiind cea împotriva căreia se exercită prezenta cale de atac.
Analizând recursul formulat de către societatea pârâtă, Curtea a reţinut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente :
Prin decizia nr.134/13.02.2007, Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale – a admis contestaţia formulată de P.E. împotriva deciziei de concediere nr.59/31.05.2006 emisă de către pârâtă, a anulat decizia şi a obligat societatea angajatoare să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada 31.05.2006-13.02.2007.
Prin considerentele acestei decizii s-a reţinut că instanţa nu poate dispune şi reintegrarea contestatorului, întrucât acesta nu a formulat expres o asemenea cerere înainte de închiderea dezbaterilor în cauză.
S-a reţinut că anularea concedierii pentru netemeinicie sau pentru nelegalitate nu conduce automat la repunerea părţilor în situaţia anterioară, ci acesta este posibilă numai la solicitarea salariatului (art.78 alin.2 Codul muncii). Conform alin.1 din art.78 Codul muncii, instanţa se poate pronunţa din oficiu doar în ceea ce priveşte despăgubirile ce se cuvin salariatului în urma concedierii nelegale.
Legiuitorul, reglementând controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale în cuprinsul Secţiunii a 7-a din Capitolul V al Codului muncii, a prevăzut la alin.2 art.78, că solicitarea salariatului de repunere în situaţia anterioară trebuie soluţionată de instanţa care a dispus anularea concedierii, fiind normal ca în cadrul conflictului de drepturi prin care se solicită anularea deciziei de încetare a contractului de muncă să fie soluţionată şi cererea de reintegrare pe postul deţinut anterior concedierii.
Pentru aceste considerente, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a hotărât că cererea de reintegrare şi de plată a despăgubirilor în continuare până la data repunerii în situaţia anterioară trebuie formulată în termenul prevăzut de dispoziţiile art.283 alin.1 lit.a) pentru contestarea deciziei de concediere sau cel mult în termen procedural, înaintea instanţei investite cu analizarea legalităţii şi temeiniciei concedierii.
S-a mai reţinut că nu ar fi în spiritul legii acordarea posibilităţii ca salariaţii concediaţi să ceară în termen de 3 ani de la data concedierii reintegrarea pe postul deţinut anterior, având în vedere consecinţele pe care o asemenea interpretare ar avea-o asupra dreptului angajatorului de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii, drept consacrat de dispoziţiile art.40 alin.1 lit.a) din Codul muncii.
Practic, termenele scurte de contestare şi soluţionare a conflictelor de drepturi referitoare la încetarea contractului de muncă au tocmai menirea de a pune capăt în cel mai scurt timp stării de incertitudine în care se află raporturile de muncă, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante.
S-a mai reţinut că, prin neexercitarea dreptului de a cere reintegrarea pe postul deţinut anterior, potrivit dispoziţiilor art.78 alin.2 din Codul muncii, înaintea instanţei ce a soluţionat contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere, salariatul şi-a manifestat de fapt opţiunea de a nu mai continua raporturile de muncă cu angajatorul ce a luat această măsură.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de către recurent începând cu data de 13.02.2007 şi până la reintegrarea efectivă, s-a reţinut că pentru considerentele expuse anterior, acestea trebuiau solicitate în termenul în care putea fi solicitată repunerea în situaţia anterioară, astfel încât în mod corect prima instanţă a respins şi această cerere ca fiind tardiv formulată.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 C.pr.civ., a fost respins recursul declarat de reclamantul P.E. şi a fost menţinută sentinţa primei instanţe.
