La stabilirea sferei beneficiarilor măsurilor reparatorii, instituite prin Legea nr.189/2000, legiuitorul nu a avut în vedere toate măsurile şi situaţiile cu caracter discriminatoriu sau vexator, îndreptate împotriva populaţiei de etnie evreiască, în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, iar dovezile în susţinerea cererii formulate (mărturii indirecte) nu au fost de natură a dovedi că reclamanta s-ar fi aflat în vreuna din situaţiile enumerate în mod limitativ la art.1 din Legea nr.189/2000.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 155/C.A. din 14 iunie 2010
Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr.175/45 din 11 martie 2010, reclamanta a solicitat, în contradictor cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi anularea hotărârii nr. 3406/R din 29 ianuarie 2010, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiară a Legii nr.189/2000, considerând că au fost ignorate persecuţiile etnice şi discriminările rasiale pe care le-a suferit în perioada septembrie 1940 – martie 1945, alături de ceilalţi membrii ai familiei sale.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că nu s-a dovedit că reclamanta a fost victima persecuţiei etnice.
Curtea de apel a reţinut că reclamanta s-a născut la data de 7 iulie 1938, în Iaşi, ca fiica lui R.B. şi R.H.-H., din cartea de membru, eliberată de Societatea „Supravieţuitorii Trenurilor Fatale” Iaşi, eliberată în anul 1947, sub nr. 436, rezultând că R.B. domicilia în Iaşi, str. Jurătorilor nr. 7, şi că în perioada 29 iunie 1941 – 6 septembrie 1941, el a fost internat în lagărul din oraşul Călăraşi.
Din adeverinţa nr. 285, eliberată de Centrala Evreilor din România, semnată de R.B. în calitate de părinte, la data de 29 mai 1942, în Iaşi, în baza Decretului-Lege nr. 3416, publicat în Monitorul Oficial nr. 299/1941, privind recensământul pentru locuitorii având sânge evreesc, rezultă că declaranta R.B., domicilia la acea dată în Iaşi, str. Jurători, nr. 7, actul respectiv fiind confirmat de delegatul poliţiei locale şi de delegatul Centralei Evreilor din România.
La data de 6 august 2009, prin cererea înregistrată la Casa de Pensii Iaşi, sub nr. 56694, reclamanta S.B. (născută R.) a solicitat să i se stabilească drepturile cuvenite în baza Legii nr. 189/2000, în susţinerea acestei cereri anexând adeverinţa eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, sub nr. A 174 din 23.07.2009, precum şi declaraţiile martorilor S.A. şi W.J.
Din conţinutul adeverinţei eliberate de Centrul pentru Studiul Evreilor din România a rezultat că „…în perioada 6 septembrie 1940 – aprilie 1945, S.B., născută R.(R.), a îndurat, împreună cu familia, toate restricţiile şi persecuţiile impuse evreilor la Iaşi, a purtat steaua galbenă conform Ordonanţei nr.3, emisă de Comandamentul IV Teritorial, în baza Decretului-Lege 1780/21.06.1941”, că, „în luna septembrie 1940 a fost evacuată forţat, împreună cu familia, sub escorta jandarmilor, din locuinţa proprietatea acestora, situată în Iaşi, str. Jurători nr.7, fiind obligaţi să locuiască cu chirie la familia S.D. din Iaşi, până în aprilie 1945, când li s-a permis întoarcerea în vechea locuinţă” şi că „toată familia a fost lipsită de libertate, având regim de domiciliu obligatoriu, până la 23 august 1944”, „restricţii de circulaţie şi aprovizionare”, „cartele de alimente tip E, speciale pentru evrei”, precizându-se că perioada de persecuţie a fost între 6 septembrie 1940 – aprilie 1945”, iar perioada de evacuare forţată a fost între septembrie 1940 – aprilie 1945, cu precizarea că datele mai sus arătate au fost extrase din declaraţiile petentei şi declaraţiile martorilor, astfel precum se arăta în finalul adeverinţei menţionate.
Martora S.A., prin declaraţia autentificată prin încheierea nr. 3455 din 6.07.2009, a arătat că ştia de la soţul ei, S.M., întâmplările trăite de S.B. şi de familia acesteia, deoarece soţul ei a locuit într-o casă învecinată cu a familiei S., perete în perete, în timp ce martora W.J., prin declaraţia autentificată prin încheierea nr. 2203 din 03.07.2009, a afirmat că tatăl reclamantei, împreună cu tatăl declarantei, au fost deportaţi în perioada iunie 1941 şi până în septembrie 1941” şi că după plecarea taţilor, aceasta a fost evacuată împreună cu mama şi bunica sa din casa familiei sale şi au fost nevoite să locuiască la o familie de români, în zona Târgu Cucu, anume la familia S., pentru o perioadă îndelungată, până au putut să revină la propria locuinţă, pentru a o amenaja ca să fie din nou locuibilă, o declaraţie cu un conţinut asemănător dând şi C.A., care, prin declaraţia autentificată prin încheierea nr. 1092 din 13 aprilie 2010, susţinea că familia R. a fost nevoită să stea cu chirie până în anul 1945, când i-a fost retrocedată locuinţa, proprietatea familiei.
Prin hotărârea nr.3406/R din 29 ianuarie 2010, Comisia pentru aplicarea Legii nr.189/2000 a respins cererea formulată de reclamantă, pe motiv că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a i se stabili drepturile de persecutat din motive etnice.
Urmare contestaţiei formulate de reclamantă, prin adresa nr.25138 din 23.02.2010, Casa de Pensii Iaşi i-a făcut cunoscut petiţionarei că împotriva hotărârii nr.3406/R din 29.01.2010 se putea îndrepta cu o cerere la Curtea de Apel Iaşi.
Considerând că soluţia ce s-a dat cererii sale era nejustificată, reclamanta a promovat o acţiune în procedura prevăzută de Legea nr.189/2000, solicitând recunoaşterea persecuţiilor etnice la care fusese supusă şi acordarea drepturilor ce i se cuveneau.
Curtea a constatat ca fiind dovedit faptul că reclamanta este , de naţionalitate evreiască şi că s-a aflat în Iaşi, împreună cu familia, în perioada anilor 1940 – 1945, că astfel cum a atestat şi Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, a îndurat toate restricţiile şi persecuţiile impuse evreilor la Iaşi, a purtat steaua galbenă, nu i s-a permis să părăsească oraşul, a avut restricţii de circulaţie şi aprovizionare, a avut cartele de alimente tip E, speciale pentru evrei, precum şi faptul că tatăl acesteia (R.B.) a fost internat în lagăr, în perioada iunie – septembrie 1941.
Fără a pune nici o clipă sub semnul îndoielii realitatea politicii rasiale promovată în România, după data de 6 septembrie 1940, precum şi urmările nefaste ale acesteia, în cea ce priveşte populaţia de etnie evreiască, curtea de apel a fost obligată însă, asemeni pârâtei din cauză, să facă distincţie, atunci când se cere aplicarea prevederilor Legii nr.189/2000, între regimul discriminatoriu şi vexator la care a fost supusă populaţia evreiască şi situaţiile limitativ stabilite de legiuitor, în raport de care comisia prevăzută la art.7 din citatul act normativ era obligată să stabilească calitatea de persoană persecutată din motive etnice.
Mai mult decât atât, în cercetarea cererii ce i-a fost adresată, curtea de apel a constatat că revenea Comisiei obligaţia de a se pronunţa doar în cea ce priveşte situaţia personală a petentei, care a formulat cererea în nume propriu, şi nu în calitate de soţie a unei persoane asasinate sau executate din motive etnice, legea nepermiţând a se invoca, în susţinerea cererii de recunoaştere a calităţii de beneficiar al Legii nr.189/2000, situaţii străine persoanei petentei, chiar dacă acestea se refereau la rude apropiate (bunici, părinţi etc.), din moment ce la art.1 din actul normativ citat se precizează în mod explicit că „beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe cetăţenii români care au avut de suferit persecuţii din motive etnice”, terminologia utilizată de legiuitor excluzând astfel posibilitatea evocării unor situaţii referitoare la terţe persoane.
Din compararea actelor discriminatorii şi a persecuţiilor pe motive etnice enumerate în adeverinţa eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, şi prevederile art.1 din Legea nr.189/2000, curtea de apel a constatat că purtarea stelei galbene, bătăile, umilinţele, interdicţia de a părăsi oraşul de domiciliu, restricţiile de circulaţie şi aprovizionare, cartelele de alimente speciale şi chiar recensământul forţat al locuitorilor având „sânge evreesc”, deşi se constituie în acte clare de şi persecuţie etnică, întrucât instituiau un regim umilitor pentru o parte a populaţiei României, nu o plasează pe reclamantă de drept, în condiţia de „persoană care a avut de suferit persecuţii din motive etnice” în sensul art.1 din Legea nr.189/2000, întrucât legiuitorul a recunoscut acest statut doar celor care: „au fost deportaţi în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate, au fost privaţi de libertate în locuri de detenţie sau în lagăre de concentrare, au fost strămutate, refugiate sau expulzate în altă localitate decât cea de domiciliu, au făcut parte din detaşamente de muncă forţată, au fost supravieţuitoare ale trenului morţii, sunt soţul sau soţia persoanei asasinate sau executate din motive etnice, sau au fost evacuate din locuinţa pe care o deţineau”.
Din enumerarea situaţiilor prevăzute în mod limitativ de art.1 din Legea nr.189/2000, la care instanţa nu poate adăuga, fără a depăşi limitele atribuţiilor sale constituţionale, curtea de apel a reţinut că, deşi reclamanta nu a indicat cu claritate în care dintre aceste cazuri considera că s-a aflat, singura situaţie ce s-a conturat a fi temeiul real de drept al acţiunii este cea prevăzută de art.1, lit.g) din Legea nr.189/2000 care include în categoria persoanelor persecutate din motive etnice, ce pot reclama beneficiul acestui act normativ, pe cei care „au fost evacuaţi din locuinţa pe care o deţineau”, instanţa dar şi comisia, fiind obligate să facă abstracţie de toate celelalte situaţii ce nu şi-au găsit consacrarea prin lege, chiar dacă ele ar putea fi incluse în categoria mai largă a actelor de discriminare şi umilire a populaţiei de etnie evreiască, la care aceasta a fost supusă în perioada anilor 1940-1944.
Ca atare, cercetând temeinicia demersului judiciar al reclamantei prin prisma situaţiei prevăzute de art.1, lit.g) din Legea nr.189/2000, curtea de apel a constatat că pentru corecta soluţionare a acţiunii trebuie să aleagă între probele directe, prezentate chiar de reclamantă şi probele indirecte, respectiv declaraţia martorilor şi actul emis de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, pe baza „datelor extrase din declaraţia petentei”, astfel cum s-a menţionat în finalul adeverinţei nr. A 174/23.07.2009, din compararea celor doua categorii de probe, curtea a reţinut că aveau o forţă probantă superioară înscrisurilor datând din perioada incriminată, emanând de la autorităţile române şi confirmate de Centrala Evreilor din România.
Ori, atâta timp cât din adeverinţa nr. 285, eliberată de Centrala Evreilor din România, semnată şi de delegatul poliţiei locale, a rezultat că la data de 29 mai 1942, R.B. domiciliată în Iaşi, str. Jurători, nr.7, act ce se corobora cu datele din cartea de membru al Societăţii „Supravieţuitorii Trenurilor Fatale”, eliberată pe numele tatălui reclamantei R.B., curtea de apel nu a putut da eficienţă declaraţiilor martorilor audiaţi în instanţă, având în vedere vârsta pe care aceştia o aveau în anul 1940, distanţa în timp de la acele evenimente precum şi capacitatea lor trecută de a percepe şi interpreta în mod corect evenimentele la care au fost martori, în condiţiile în care martora S.A. declara că a luat cunoştinţă de soarta familiei reclamantei de la soţul ei, cu care s-a căsătorit după anul 1945, iar martora W.J. declara că a cunoscut-o pe reclamantă pe timpul cât urmau cursul primar, deci tot după 1945, când R.B. a împlinit vârsta de 7 ani şi putea merge la şcoală.
Ca atare, neexistând nici o probă concludentă care să ateste, în contra actelor eliberate de autorităţile vremii, confirmate de tatăl reclamantei, de Centrala Evreilor din România, şi de delegatul poliţiei locale, că cea în cauză a locuit o perioada neprecizată de timp, la o altă adresă decât cea la care îşi avea domiciliul, respectiv la adresa din Iaşi str. Jurători, nr.7, ori că a fost evacuată forţat „sub escorta jandarmilor”, din această locuinţă, fiind obligată să locuiască cu chirie la familia S.D. din Iaşi str. Târgu Cucului, până în aprilie 1945, când i s-a permis întoarcerea în vechea locuinţă, curtea a apreciat că în mod corect a reţinut Comisia pentru aplicare Legii nr. 189/2000 faptul că petenta nu îndeplinea condiţia prevăzută în citatul act normativ pentru a i se stabili drepturile de persecutat din motive etnice.
Mai mult decât atât, curtea a constatat că toate referirile făcute la perioada de pretinsă persecuţie şi respectiv la perioada de pretinsă evacuare forţată după luna august 1944, sunt contrare realităţii istorice, dacă se are în vedere că prin Proclamaţia M.S. Regele Mihai I , din 23 august 1944, România a abolit regimul rasial instaurat după data de 6 septembrie 1940 şi că ulterior, prin Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova la data de 12 septembrie 1944, Regatul României s-a obligat în mod formal să abroge legile rasiale şi să înceteze orice acte de persecuţie împotriva etnicilor evrei, angajamente pe care România şi le-a respectat întocmai în partea de teritoriu ce se afla sub administraţia sa.
Ca atare, constatând că nu toate măsurile şi situaţiile cu caracter discriminatoriu sau vexator, îndreptate împotriva populaţiei de etnie evreiască, în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 au fost avute în vedere de legiuitor, atunci când acesta a stabilit sfera beneficiarilor măsurilor reparatorii, instituite prin Legea nr.189/2000, că instanţa nu poate lărgi această sferă fără a-şi depăşi limitele atribuţiilor sale constituţionale, şi că dovezile aduse de reclamantă în susţinerea cererii formulate (mărturii indirecte) nu au fost de natură a infirma conţinutul şi semnificaţia înscrisurilor emanând de la Centrala Evreilor din România, confirmate de delegatul acesteia, de delegatul poliţiei locale şi de chiar tatăl reclamantei, curtea de apel a apreciat că în mod justificat Comisia a reţinut că reclamanta nu s-a aflat în nici una din situaţiile enumerate în mod limitativ la art.1 din Legea nr.189/2000.
Neregăsindu-se în nici una din situaţiile prevăzute de art.1 din Legea nr.189/2000, reclamanta nu putea pretinde a i se stabili calitatea de beneficiară a măsurilor reparatorii enumerate în acest act normativ, chiar dacă în perioada 1940 – 1944 ea a fost victima inocentă a regimului discriminatoriu impus de autorităţile române populaţiei de etnie evreiască, având în vedere că măsurile reparatorii solicitate se acordă doar celor care fac dovada că, în mod personal, au fost directe ale persecuţiei pe motive etnice, fără a se lua în considerare situaţia celorlalţi membrii ai familiei sau a rudelor lor, cu excepţia situaţiilor reglementate de art.1, lit.f), din actul normativ citat.
Drept urmare, constatând că în raport de dovezile prezentate în susţinerea cererii formulate, hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr.189/2000 s-a vădit a fi temeinică şi legală, dat fiind faptul că măsurile reparatorii se acordă doar în funcţie de gradul direct de persecuţie etnică şi nu în funcţie de naţionalitatea persoanei care a trăit acele evenimente, curtea de apel, în temeiul art.18 din Legea nr.554/2004, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
