Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 142/1998, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori
Prin sentinţa nr.1318 din data de 03 iunie 2008, Tribunalul Gorj a respins acţiunea reclamantului C. A. C. prin care aceasta a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al municipiului Tg.Jiu şi Primarul municipiului Tg. Jiu, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi să-i acorde tichetele de masă conform Legii nr. 142/1998, sau echivalentul lor în lei, calculată la valoarea de la data acordării, începând din data de 01.01.2005 până la 30.08.2007 după data rămânerii definitive a hotărârii.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul este încadrat ca funcţionar public de execuţie în aparatul de specialitate al Primarului municipiului Tg.Jiu – Poliţia Comunitară Gorj, începând cu data de 01.01.2005 şi până la data de 30.08.2007.
Dispoziţiile legale invocate de reclamant, respectiv art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998, se referă la salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar… care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă fără a se nominaliza dacă aceştia au sau nu calitatea de funcţionar public.
Astfel, existenţa unui contract individual de muncă este condiţia pentru acordarea tichetelor de masă prevăzute de lege, iar reclamantul fiind funcţionar public nu are încheiat un asemenea contract, astfel că, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile legale sus menţionate.
Nu s-a reţinut nici că reclamantul este supus unui regim discriminatoriu, în sensul că se încalcă României, Codul Muncii şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece aceste dispoziţii se referă la protecţia socială a muncii, iar măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de lucru al femeilor şi tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul anual plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi în alte situaţii specifice, fără să se facă vorbire de acordarea tichetelor de masă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul C. A. C., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
A arătat recurentul că drepturile solicitate au mai fost acordate şi la alţi funcţionari publici, în considerarea faptului că dreptul ca atare există, că angajatorul are obligaţia să prevadă sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute de lege, şi că dacă acordarea ar fi lăsată la latitudinea angajatorului s-ar ajunge la exercitarea abuzivă a prerogativelor şi legea ar fi lipsită de finalitate.
Recursul este nefondat.
Reclamantul îşi desfăşoară activitatea în cadrul aparatului de specialitate al Primarului Municipiului Tg.Jiu – Poliţia Comunitară.
Statutul cât şi actele normative de salarizare a acestora prevăd dreptul funcţionarului public la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul gradului, prime şi alte drepturi salariale fără a face referire la tichete de masă.
Legiuitorul nu stabileşte imperativ în sarcina angajatorului obligaţia de a acorda tuturor salariaţilor tichete de masă , aşa încât acordarea acestora rămâne la latitudinea sa în funcţie de situaţia concretă din sistem şi, în cazul instituţiilor publice, în măsura în care asemenea cheltuieli, sunt prevăzute în bugetul de stat.
Din redactarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, privind acordarea tichetelor de masă, se constată că legea stabileşte categoriile de personal care pot beneficia de alocaţie individuală de hrană sub forma tichetelor de masă.
În plus menţionează condiţia unei prevederi în bugetul de stat a cheltuielilor corespunzătoare.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 142/1998, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Ca urmare, legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea dreptului, condiţionat de existenţa sumelor de bani reprezentând contravaloarea tichetelor de masă în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat.
Sunt imperative dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 733/2001 a bugetului de stat pe anul 2002, potrivit cărora în bugetele instituţiilor publice, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă, întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinaţie.
Aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003 şi Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 şi în Legea 379/2005 a bugetului de stat pe anul 2006.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului referitoare la ivirea unei situaţii de câtă vreme prevederile legilor bugetare din perioada 2002-2006 care interziceau acordarea acestor tichete au vizat toate instituţiile publice, cu excepţia celor finanţate integral din venituri proprii.
Mai mult, referirea la alte categorii profesionale nu poate fi reţinută pentru că aceste categorii au situaţii juridice diferite şi se bucură de alte drepturi şi obligaţii, iar salarizarea se asigură din bugete distincte. Dispoziţiile prohibitive din legile bugetului de stat se aplică fără deosebire tuturor categoriilor de salariaţi ai instituţiilor finanţate de la bugetul de stat.
Printre măsurile de protecţie socială garantate de Constituţia României nu se regăseşte acordarea tichetelor de masă, care reprezintă o situaţie specială în care legea a stabilit regulile după care angajatorii îşi exercită opţiunea de a acorda sau nu aceste beneficii.
Actele normative privind acordarea tichetelor de masă, nu instituie un drept al salariaţilor, respectiv o obligaţie corelativă a angajatorilor, ci prevăd doar caracterul opţional al acordării acestor beneficii condiţionat de existenţa fondurilor bugetare.
În concluzie, dreptul pretins de reclamant nu este un drept rezultând exclusiv din lege şi aplicându-se prin efectul legii astfel că, în aceste condiţii, instanţa potrivit art. 312 alin. 1 cod procedură civilă urmează să respingă recursul ca nefondat.
??
??
??
??
1
