Hotărârea fost recurată de reclamantă sub două aspecte:
1.Culpa pârâtului a fost dovedită prin aceea că în perioada de referinţă nu a sesizat unitatea în legătură cu producerea vreunei defecţiuni la autobuzul condus de acesta, ceea ce duce la concluzia că a fost exploatat necorespunzător.
2.Consumul maxim de carburant a fost stabilit prin Ordinul nr.14/1982 în funcţie de un parcurs de20 km, în ambele sensuri.
Recursul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.1428/2004 a Curţii de Apel Ploieşti, nici una din cele două critici nefiind întemeiate.
Astfel, în cazul acţiunii în răspundere materială promovată în temeiul art. 276 Codul Muncii, sarcina probei revine reclamantei atât graţie prev.art.287 din acelaşi cod şi art.75 din Legea 168/1999 cât şi potrivit dreptului comun, respectiv art.1169 cod civil.
Că reclamanta nu şi-a respectat această obligaţie procesuală rezultă chiar din modul de formulare a recursului, prin care cere instanţei să stabilească vinovăţia în temeiul unei simple prezumţii.
In ce priveşte paguba propriu-zisă, la dosar s-a depus un înscris din care rezultă că rata consumului de carburant este dată de producători în condiţiile ideale care include vânt de intensitate medie, drum drept, setările motorului bune şi viteză constantă.
Factorii care afectează consumul de carburant în condiţiile unei funcţionări zilnice normale sunt daţi degreutatea încărcăturii, în speţă, numărul de pasageri, condiţiile de drum, numărul de opriri în staţie şi la intersecţii, condiţiile de trafic în general, anotimp, etc.
Modul concret de rulare a acestor mijloace de transport în comun nu corespunde condiţiilor ideale de consum indicate de producător şi prin urmare consumul efectiv de carburant se corelează cu condiţiile specifice traficului local şi stării tehnice a autovehicolului, incluzînd şi uzura acestuia, criteriile folosite de reclamantă la determinareea prejudiciului fiind lipsite de realism, ceea ce pune sub semnul îndoielii chiar existenţa acestuia.
