MORALE. STABILIREA CUANTUMULUI.
Art. 506 Cod procedură penală;
Art. 998, 999 Cod civil
Potrivit dispoziţiilor art.506 alin.3 Cod procedură
penală, pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită
se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază,
chemând în judecată statul care este citat prin Ministerul
Finanţelor Publice.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor morale include o
doză de aproximare, în speţă instanţa urmează a avea în vedere
doză de aproximare, în speţă instanţa urmează a avea în vedere
consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic,
consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic,
importanţa valorii morale lezate, aşa cum s-a arătat mai sus,
precum şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele
vătămării de către reclamant, criterii de apreciere care permit
instanţei să evalueze despăgubirea care urmează să compenseze
prejudiciul.
(Decizia civilă nr.243/A/10 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea
de Apel Piteşti)
Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2002, precizată la
data de 12.11.2003, reclamantul Ţ.Ş. a chemat în judecată STATUL
ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR şi MINISTERUL
JUSTIŢIEI pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în temeiul
art.504-505 Cod procedură penală şi art.998 şi 999 Cod civil, să fie
obligaţi în solidar la plata sumei de 30 miliarde lei, daune morale.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin sentinţa penală
nr.110/1959 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat la o
pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de acte
preparatorii de trecere frauduloasă a frontierei prevăzută de art.267 alin.5
din Codul penal anterior, pedeapsă pe care a executat-o în perioada 12
martie 1958-17 ianuarie 1963.
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin decizia
nr.100/10.12.2001 a admis recursul în anulare declarat de Procurorul
General, a casat hotărârea menţionată şi a dispus achitarea numitului
Ţ.Ş., în baza art.11 pct.1 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, investită cu
soluţionarea cauzei, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul
Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului suma de 1 miliard lei cu
titlu de despăgubiri, pronunţând sentinţa civilă nr.1638 din 11 noiembrie
2002.
Această sentinţă a fost anulată prin decizia civilă nr.218/A
din 14 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-
a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului
Argeş.
Argeş.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Argeş la data de
11.09.2003 formând obiectul dosarului nr.3503/2003.
Tribunalul Argeş – Secţia civilă, prin sentinţa nr.311 din 12
noiembrie 2003 a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român prin
şi Ministerul Justiţiei să plătească
reclamantul suma de 8 miliarde lei, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul Ţ.Ş.,
Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor
Publice Argeş şi Ministerul Justiţiei.
Reclamantul Ţ.Ş. a solicitat schimbarea sentinţei în sensul
admiterii integrale a acţiunii şi obligării Statului Român la plata sumei de
30 miliarde lei, reprezentând daune morale ca urmare a suferinţei fizice şi
morale deosebite, suferite în timpul executării pedepsei închisorii şi
ulterior acesteia.
Ministerul Justiţiei a invocat lipsa calităţii procesuale pasive
întrucât nu are calitatea de reprezentant al statului, calitate pe care o
deţine exclusiv Ministerul Finanţelor Publice, solicitând înlăturarea din
dispozitivul sentinţei a oricăror referiri la aceste minister.
Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea susţinând în
principal că Statul Român nu datorează reclamantului despăgubiri,
deoarece probele administrate nu fac dovada că acesta ar fi suferit o
traumă psihică provocată prin infracţiuni săvârşite cu intenţie; în
subsidiar în lipsa unei expertize medico-legale, probele nu atestă
producerea unui prejudiciu moral care să justifice daune în suma
acordată, solicitând reducerea acestora. S-a mai susţinut că hotărârea nu
cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea
instanţei şi că este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.261 alin.1 pct.5 Cod
procedură civilă, deoarece instanţa nu a motivat respingerea apărărilor
făcute de apelantă.
Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, prin decizia nr.250/A
din 12 februarie 2004 a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor
Publice şi Ministerul Justiţiei, a schimbat în parte sentinţa atacată în
sensul că pe fond a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice să plătească reclamantului Ţ.Ş. suma de 2 miliarde lei, cu titlu de
daune morale şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că
prin condamnarea de 5 ani închisoare, reclamantul a suferit traume fizice
şi psihice, netratate medical, cu consecinţe asupra stării de sănătate,
fiindu-i încălcat dreptul constituţional la sănătate şi îngrijire, prevăzut de
art.25(1) din Declaraţia Universală a Dreptului Omului şi în
României din acea perioadă, suferind şi oprobiul public.
În perioada cât a fost lipsit de libertate, reclamantului i-a fost
încălcat dreptul constituţional la muncă potrivit pregătirilor şi
aptitudinilor profesionale, drept consacrat prin art.23(1) din Declaraţia
Universală.
Prin nedreapta condamnare, reclamantului i-a fost încălcat
dreptul la viaţa de familie, ceea ce contravine art.16(3) din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului cât şi a Constituţiei României din acea
vreme.
În lipsa unor criterii de stabilire a cuantumului daunelor
morale, instanţa de apel a apreciat că pentru perioada detenţiei efective
de 251 luni, cât şi pentru drepturile încălcate, reparaţia morală rotunjită
poate fi de 2 miliarde lei.
Împotriva sentinţei civile nr.311 din 12.11.2004 pronunţată
de Tribunalul Argeş, a declarat apel şi Parchetul de pe lângă Tribunalul
În susţinerea motivelor s-a arătat că în mod greşit instanţa de
fond a obligat la despăgubiri şi pe Ministerul Justiţiei care nu are calitate
procesuală potrivit art.506 alin.2 Cod procedură penală. De asemenea, s-
a arătat că despăgubirile acordate nu au fost dovedite de către reclamant,
acestea neputând fi prezumate nici în ceea ce priveşte existenţa şi nici în
ceea ce priveşte întinderea lor.
Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, prin decizia nr.A/674
din 1 aprilie 2004 a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa civilă
atacată, în sensul că pe fond a obligat Statul Român prin Ministerul
Finanţelor Publice să plătească reclamantului Ţ.Ş. suma de 2 miliarde lei
cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că
prin măsura privativă de libertate şi măsura confiscării averii
reclamantului i-au fost încălcate grav drepturile şi libertăţile
fundamentale, respectiv dreptul la libertate şi siguranţă şi dreptul la
respectarea proprietăţii sale, încălcare care a creat în patrimoniul acestuia
dreptul de a solicita despăgubiri de la Statul Român cu obligaţia de a
dovedi existenţa pagubei şi întinderea ei ca elemente constitutive ale
răspunderii civile delictuale.
Existenţa pagubei morale poate fi prezumată potrivit art.1203
Cod civil, reclamantul fiind supus privării de libertate în timpul executării
pedepsei şi suportând oprobiul public inerent oricărei condamnări.
Pentru determinarea întinderii pagubei morale s-a avut în
vedere mediu lunar net pe economie, astfel ca prin suma acordată
să se poată asigura reclamantului pe cât posibil un confort psihic, dându-
i-se satisfacţia reparării unei soluţii injuste.
Împotriva deciziei civile nr.250/A din 12 februarie 2004 cât şi
a deciziei nr.A/674 din 1 aprilie 2004 au declarat recurs Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Piteşti şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia
Generală a Finanţelor Publice Argeş.
Împotriva deciziei civile nr.A/674 din 1 aprilie 2004
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs şi reclamantul Ţ.Ş.
Ministerul Finanţelor Publice a formulat o cerere de revizuire
a deciziei civile nr.A/674 din 1 aprilie 2004, cauza formând obiectul
dosarului nr.3227/2004 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de faptul că pe rolul instanţei supreme se afla dosarul
nr.12255/2004 având aceleaşi părţi şi al cărui obiect şi cauză erau în
strânsă legătură cu dosarul nr.3227/2004, s-a dispus în temeiul art.164
Cod procedură civilă conexarea dosarului nr.3227/2004 la dosarul
nr.12255/2004.
În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
a criticat deciziile instanţei de apel ca fiind date cu încălcarea legii,
susţinând că instanţa admiţând apelul Ministerului Justiţiei, trebuia să se
pronunţe expres cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a acestei
instituţii.
S-a mai susţinut că hotărârea este nelegală şi pentru faptul că
atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au administrat nici o probă
pentru a se face dovada existenţei prejudiciului moral cât şi în ceea ce
priveşte modul de calcul al acestora.
Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Argeş a criticat cele două decizii, invocând motivul de
casare prevăzut de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea
cărora a arătat, în esenţă, că suma acordată ca echivalent al prejudiciului
moral suferit de reclamant depăşeşte valorile nepatrimoniale care i-au
lezat personalitatea, viaţa, sănătatea şi integritatea corporală.
S-a mai susţinut că pentru calculul despăgubirilor se impunea
să se folosească documente emise de Institutul Naţional de Statistică
pentru acea perioadă, ci nu prin calculul aritmetic al înmulţirii lunilor de
detenţie cu valoarea venitului mediu lunar net pe economie.
Pentru perioada de 16 ani ulterioară detenţiei, recurenta a mai
susţinut că cele două instanţe nu au administrat nici o dovadă din care să
rezulte că reclamantul nu a mai obţinut nici un venit drept consecinţă a
condamnării.
Pe de altă parte, în aceeaşi cauză au fost pronunţate două
decizii civile respectiv 250/A din 12.02.2004 şi A/674 din 1.04.2004 prin
care s-a schimbat în parte aceeaşi sentinţă civilă nr.311/12.11.2003.
Reclamantul Ţ.Ş. a criticat decizia civilă nr.674/A din 1
aprilie 2004 invocând motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod
procedură civilă, susţinând în esenţă, că în mod nelegal şi netemeinic,
instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor de la 8 miliarde lei la 2
miliarde lei.
Prin cererea de revizuire, Ministerul Finanţelor Publice prin
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a solicitat să se constate că
în dosarul nr.A/101/2004 al Curţii de Apel Piteşti au fost pronunţate
două decizii, respectiv decizia nr.250/A din 12.02.2004 şi decizia
nr.A/674 din 1 aprilie 2004, prin ambele decizii schimbându-se în parte
sentinţa civilă nr.311 din 12.11.2003 pronunţată de Tribunalul Argeş.
Revizuientul a mai susţinut că decizia civilă nr.A/674 din 1
aprilie 2004 a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, în
ceea ce priveşte cuantumul sumei acordate drept daune morale,
impunându-se anularea acesteia.
Urmare decesului reclamantului intervenit la data de 12 iulie
2004 a fost introdusă în cauză moştenitoarea sa, M.E.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr.752
din 23 ianuarie 2006, a admis recursurile declarate de Ministerul Public –
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Ministerul Finanţelor
Publice prin D.G.F.P. Argeş, precum şi de Ţ.Ş., continuat de M.E., în
calitate de legatar universal, împotriva deciziilor civile nr.674/A din 1
aprilie 2004 şi nr.250/A din 12 februarie 2004 pronunţate de Curtea de
Apel Piteşti şi a casat deciziile atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare
Curţii de Apel Piteşti.
A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de revizuire a
deciziei civile nr.674/A din 1 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel
Piteşti, formulată de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Argeş.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
reţinut că apelurile exercitate de părţi au fost soluţionate prin două
hotărâri distincte, iar păstrarea lor ar crea cel puţin un echivoc în privinţa
întinderii executării, astfel că se impune necesitatea soluţionării apelurilor
printr-o singură judecată.
Consecinţa nemijlocită a efectelor casării este aceea că,
cererea de revizuire care are ca obiect aparenta contrarietate dintre
hotărâri date în una şi aceeaşi cauză, de aceeaşi instanţă de apel, a rămas
fără obiect.
S-a dispus ca instanţa de apel să examineze ca susţinere de
fond şi ca excepţii procedurale cele invocate prin motivarea recursurilor.
Examinând apelurile în limita motivelor invocate, se
apreciază că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul
Argeş, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul
Justiţiei sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare,
iar cel declarat de reclamant este nefondat.
Cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă
Tribunalul Argeş şi apelul declarat de Ministerul Justiţiei:
Reclamantul a chemat în judecată atât pe Statul Român prin
Ministerul Finanţelor Publice cât şi pe Ministerul Justiţiei pentru a fi
obligaţi în solidar la plata daunelor morale, în temeiul dispoziţiilor
art.504-505 Cod procedură penală şi art.998-999 Cod civil.
Potrivit dispoziţiilor art.506 alin.3 Cod procedură penală,
pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa
tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată
statul care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Aşadar, legiuitorul a stabilit persoana care are calitate
procesuală pasivă în acţiunea pentru repararea pagubei în cazul
condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod
nelegal, anume Statul reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice .
În consecinţă, în mod greşit prima instanţă de fond a admis
acţiunea şi împotriva Ministerului Justiţiei, pronunţând astfel o soluţie
nelegală.
De asemenea, şi motivele de apel referitoare la cuantumul
despăgubirilor, formulate de Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul
de pe lângă Tribunalul Argeş sunt întemeiate şi respectiv, cele formulate
de reclamantul Ţ.Ş. sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce se vor
arăta în continuare:
Este indubitabil că prin măsura privativă de libertate şi
măsura confiscării averii reclamantului, acestuia i-au fost încălcate
drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate, prevăzut prin art.3
din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dreptul la viaţa de
familie, ceea ce contravine art.16 (3) din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, dreptul la sănătate şi îngrijire medicală, prevăzut de
art.25 (1) precum şi dreptul la respectarea proprietăţii sale, reglementat
de legea fundamentală a Statului Român, precum şi de actele normative
cu caracter internaţional ratificate de Statul Român.
Potrivit dispoziţiilor art.504 alin.1 Cod procedură penală,
persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de
către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat
o hotărâre definitivă de achitare.
Legiuitorul a arătat, în sens larg, în cuprinsul art.505 Cod
procedură penală intitulat „Felul şi întinderea reparaţiei”, criteriile pentru
stabilirea întinderii reparaţiei, respectiv în funcţie de durata privării de
libertate şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei
celui privat de libertate.
Stricto sensu, întinderea reparaţiei, înseamnă determinarea
cuantumului prejudiciului produs persoanei private de libertate, în sensul
dispoziţiilor art.998, 999 Cod civil, ce urmează a fi făcută de către
judecător în funcţie de probatoriul administrat în cauză.
În speţă, reclamantul a solicitat plata de daune în cuantum de
30 miliarde lei pentru repararea pagubei ce i-a fost produsă ca urmare a
condamnării sale pe nedrept la închisoare corecţională cu durată de 5 ani
şi confiscare totală a averii pentru săvârşirea delictului de act preparator
de trecere frauduloasă a frontierei.
S-a dovedit că Ţ.Ş. a executat pedeapsa închisorii privative de
libertate între 12 martie 1958 şi 17 ianuarie 1963, după cum s-a dovedit
prin decizia penală nr.100 din 10.12.2001 pronunţată de Curtea Supremă
de Justiţie prin care reclamantul a fost achitat, că acesta a fost condamnat
pe nedrept.
În perioada executării pedepsei închisorii în regimul
comunist, este de notorietate că persoanele condamnate pentru
infracţiuni de natura celei reţinute în sarcina reclamantului, erau supuse
unor umilinţe şi suferinţe fizice şi morale atroce, în sensul că regimul de
detenţie era mult mai aspru, chiar inuman.
Pentru repararea pagubei produsă reclamantului, la care are
dreptul conform art.504 Cod procedură penală, trebuie avute în vedere
prevederile art.998-999 privind răspunderea civilă delictuală;
astfel, trebuie verificate îndeplinirea condiţiilor acestei răspunderi,
privind fapta, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia. Însă,
răspunderea statului în temeiul dispoziţiilor art.504-506 Cod procedură
penală este o răspundere obiectivă, fiind exclusă angajarea răspunderii
subiective, bazată pe culpă, prevăzută de dreptul comun, care ar
restrânge, nejustificat posibilitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin
erori judiciare. Cum legiuitorul prin prevederile art.504 şi 505 Cod
procedură penală a instituit prezumţii legale cu privire la existenţa faptei a
raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei, rămâne judecătorului să
stabilească în concret prejudiciul sub aspectul întinderii sale, în funcţie de
criteriile prevăzute în art.505 Cod procedură penală referitoare la durata
privării de libertate şi la consecinţele produse asupra persoanei ori asupra
familiei celui privat de libertate.
Aşadar, probele ce se impun a fi administrate într-o astfel de
situaţie se circumscriu necesităţii dovedirii cuantumului prejudiciului în
raport de durata executării pedepsei închisorii şi dovedirii în concret a
urmărilor vătămătoare pentru persoana ce a suferit condamnarea ori
membrii familiei acesteia, în categoria probelor intrând şi prezumţiile
simple prevăzute de art.1203 Cod civil.
În acest sens, este prezumţia că reclamantul a suferit
puternice traume psihice ca urmare a despărţirii de familie, cu atât mai
mult cu cât pe perioada detenţiei i s-a născut un copil, la puţin timp după
arestarea sa, iar ulterior soţia sa a fost obligată să divorţeze, fiind evident
vorba de un formal, impus de situaţia de condamnat a
reclamantului ce era caracterizat la acea vreme „duşman al poporului”,
ceea ce-l supunea unui oprobiu public, atât pe el, cât şi pe membrii
familiei sale.
Că divorţul a fost formal o dovedeşte faptul că persoana
instituită de către reclamantul Ţ.Ş. ca legatar universal, prin testamentul
autentificat sub nr.1679 din 28.04.2004, este fosta sa soţie, M.E., care a
dobândit calitatea procesuală de reclamantă urmare decesului
testatorului.
Împrejurarea că evaluarea în bani a unor daune morale este
uneori aproape imposibilă, nu poate justifica neacordarea unei astfel de
despăgubiri. Este adevărat că, fiind o pretenţie dedusă în justiţie,
prejudiciul moral trebuie dovedit, însă judecătorul are obligaţia să-l
apreciere în raport cu gravitatea şi importanţa lui.
Fiindu-i atinse reclamantului valorile care definesc calitatea
umană, referitoare la existenţa sa fizică, sănătate şi integritatea,
sensibilitatea fizică şi psihică, sentimentele de afecţiune şi dragoste,
demnitatea şi onoarea, este evident că se impune acordarea de daune
morale .
Prejudiciul moral constă în suferinţele psihice cauzate prin
lipsirea de libertate, prin lezarea sentimentelor de afecţiune şi dragoste
provocate prin despărţirea de familie, de fiinţele apropiate, prin
imposibilitatea de a-şi vedea fiul născut imediat după arestarea sa, prin
atingerile aduse onoarei prin calificarea ca „duşman al poporului” şi
demnităţii umane prin supunerea la tratamente crude, inumane şi
degradante.
Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor morale include o
importanţa valorii morale lezate, aşa cum s-a arătat mai sus, precum şi
intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către
intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către
reclamant, criterii de apreciere care permit instanţei să evalueze
despăgubirea care urmează să compenseze prejudiciul.
Susţinerea Ministerului Finanţelor Publice şi a Parchetului de
pe lângă Tribunalul Argeş cu privire la supraevaluarea despăgubirilor
acordate reclamantului este întemeiată, faţă de argumentele arătate,
instanţa apreciind că un cuantum de 2 miliarde al despăgubirilor ce
trebuie acordate pentru acoperirea prejudiciului moral este de natură să
constituie o reparaţie echitabilă şi care să nu se transforme într-o
posibilitate de îmbogăţire fără justă cauză.
Se apreciază că suma de 8 miliarde lei acordată de prima
instanţă de fond este nejustificată faţă de prejudiciul efectiv suferit de
către reclamant, daunele în cuantum de 2 miliarde lei fiind de natură să
acopere prejudiciul în raport de importanţa valorilor lezate şi de măsura
în care i-a fost afectată reclamantului situaţia familială, profesională şi
socială.
Susţinerea Ministerului Finanţelor Publice în sensul că Statul
Român nu datorează reclamantului despăgubiri deoarece nu s-a făcut
dovada că traumele suferite au fost provocate prin infracţiuni săvârşite cu
intenţie, este neîntemeiată. Astfel, aşa cum constant s-a statuat în practica
judiciară, în sarcina Statului Român se angajează o răspundere obiectivă
prin Capitolul IV din Codul de procedură penală, fiind exclusă angajarea
unei răspunderi subiective, bazată pe intenţie sau culpă, prevăzută de
dreptul comun, care ar restrânge în mod nejustificat cazurile de reparare
a prejudiciului cauzat prin erori judiciare doar la cele la care ar exista
intenţie şi culpă.
Având în vedere şi dispoziţiile art.1203 Cod civil, instanţa
apreciază că lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 ani i-a
adus atingere drepturilor fundamentale ale reclamantului provocându-i
dureri psihice şi suferinţe fizice astfel că, stabilirea cuantumului
despăgubirii la 2 miliarde lei, chiar dacă include o doză de aproximare,
instanţa are în vedere consecinţele suferite de reclamant, precum şi de
familia acestuia în raport de importanţa valorilor morale lezate şi de
reclamant şi familia acestuia.
Apelanţii-pârâţi nu au produs nici un argument care să
infirme criteriile mai susmenţionate şi să conducă la concluzia că
despăgubirile în sumă de 2 miliarde lei ar fi supraevaluate.
Referitor la excepţia invocată de apărătorul reclamantei
privind inadmisibilitatea cererii formulate Ministerul Finanţelor Publice,
de întoarcere a executării silite, prin încheierea din 18.10.2006 Curtea a
respins această excepţie cu motivarea că, aceasta nu este o cerere nouă în
sensul art.294 Cod procedură civilă care să îl surprindă pe cel care a
invocat-o, împiedicându-l astfel să-şi facă apărarea. Întoarcerea executării
silite este o măsură de restabilire a situaţiei anterioare care poate fi
dispusă în orice fază a procesului, dacă s-a dispus desfiinţarea titlului
executoriu în baza căruia executarea a avut loc.
Potrivit art.4042 Cod procedură civilă, în cazul în care a fost
desfiinţat titlul executoriu, la cererea celui interesat se poate dispune prin
aceeaşi hotărâre prin care s-a soluţionat fondul în primă instanţă sau în
calea de atac, restabilirea situaţiei anterioare, dispoziţiile art.4042 alin.3
Cod procedură civilă făcând trimitere la instanţa judecătorească
competentă potrivit legii să soluţioneze litigiul, fără nici o distincţie după
cum judecata a avut loc în primă instanţă ori în căile de atac.
De asemenea apelantul Ministerul Finanţelor Publice a
invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei M.E. faţă
de prevederile art.506 alin.1 Cod procedură penală, în sensul că acţiunea
în despăgubiri poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art.504,
însă după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită numai de către
persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Textului de lege i s-a dat o interpretare restrictivă, potrivit
căreia, numai persoanele care se aflau în întreţinerea celui îndreptăţit pot
continua acţiunea, împrejurare care este derogatorie de la regula de drept
comun potrivit căreia, pe calea succesiunii, calitatea procesuală activă
poate fi transmisă moştenitorilor.
Interpretarea dată de apelant acestui text delege este greşită,
deoarece norma enunţată nu a restrâns sfera persoanelor care pot
continua acţiunea în despăgubiri, fiindcă altfel textul ar avea un caracter
de excepţie şi ar trebui să prevadă în mod limitativ persoanele ce pot
prelua calitatea de reclamant.
Dimpotrivă, legiuitorul a folosit sintagma de „ persoane aflate
în întreţinere” pentru a lărgi sfera persoanelor care pot continua sau
porni acţiunea pentru repararea pagubei după moartea celui îndreptăţit,
incluzând moştenitorii, dar şi pe cei care, la data promovării acţiunii se
aflau în întreţinerea titularului dreptului, urmând a se stabili dacă
întreţinerea era una de drept sau de fapt – cu caracter de stabilitate.
Pentru aceste motive ambele excepţii au fost respinse ca
neîntemeiate.
Totodată, la termenul de astăzi reclamanta a invocat excepţia
lipsei calităţii de reprezentant al persoanei care a declarat apelul pentru
Ministerul Finanţelor Publice, respectiv D.G.F.P., în numele acestui
minister susţinând că, dreptul de reprezentare a Statului Român de către
Ministerul Finanţelor Publice nu putea fi transmis către unitatea
subordonată acestuia din urmă, respectiv D.G.F.P.
Şi această excepţie este neîntemeiată deoarece, aşa cum
rezultă din delegaţiile nr.71250 din 5.12.2005 şi 53815 din 16.06.2005
D.G.F.P. a fost împuternicită de Ministerul Finanţelor Publice, care este
reprezentantul Statului Român, atât pentru declararea căii de atac a
apelului, cât şi pentru reprezentare în instanţă pe parcursul procesului.
Faţă de argumentele arătate, urmează ca potrivit dispoziţiilor
art.296 Cod procedură civilă să se admită apelurile declarate de către
Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei, să se schimbe în parte sentinţa,
în sensul că va fi obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice
să plătească reclamantei M.E. suma de două miliarde lei daune morale.
Se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant,
pentru aceleaşi considerente.
Pe fond, cererea de întoarcere a executării silite formulată de apelantul
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice urmează să fie respinsă
ca neîntemeiată faţă de soluţia dată apelurilor formulate în cauză, avându-
se în vedere că potrivit dispoziţiilor art.4041 alin.1 Cod procedură civilă,
dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare
acesteia, se naşte numai în cazurile în care se desfiinţează titlul
executoriu.
