Recursul unităţii intimate a fost admis prin decizia civilă nr.1412/2 decembrie 2004 motivat de împrejurarea că în cauză au fost satisfăcute cerinţele art.268 alin.2 dit.f din Codul Muncii.
In speţă recurenta a folosit la emiterea deciziei un formular tipizat în finalul căreia era înscrisă menţiunea că împotriva sancţiunii aplicate contestatorul se poate adresa în termen de 30 de zile instanţei de judecată, fără nominalizarea acesteia.
Se constată că modul de rezolvare a cauzei este determinat în funcţie de modul de interpretare a textului de lege susmenţionat.
Premisa de la care trebuie pornit este aceea că nu angajatorul prin decizia emisă stabileşte instanţa competentă deoarece competenţa instanţelor judecătoreşti nu poate fi stabilită decât prin lege organică.
Indiferent de instanţa la care se introduce o atare contestaţie, aceasta, constatând neregularitatea investirii este obligată chiar şi din oficiu în cazul competenţei absolute să-şi decline competenţa în favoarea instanţei competente.
Interpretarea restrictivă a legii crează un formalism rigid şi poate determina concluzii care exced intenţiei legiuitorului, pentru că prin simplul fapt că litigiul ajunge în faţa altei instanţe decât cea nominalizată în decizie, îndreptăţeşte acea instanţă să constate nulitatea absolută pentru încălcarea prevederile legale în discuţie.
Concluzia este aceea că prioritară este interpretarea teleologică şi nu cea literală a textului legii , motivat de faptul că scopul acesteia a fost atins prin aceea că petentul a ajuns în faţa instanţei competente nefiindu-i încălcat accesul liber la justiţie.
