Decizia a fost contestată atât de petiţionar cât şi de sindicatul din unitate care a formulat cerere de intervenţie accesorie în acest sens.
Ambele cereri au fost respinse ca neîntemeiate de Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa civilă nr.630/2003 soluţia fiind menţinută prin decizia civilă nr.1422/2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
In speţă, s-a reţinut că angajatorul a modificat unilateral contractul de muncă al petitionarului fiind vizate 2 elemente esenţiale, respectiv felul şi locul muncii prevăzute de art.41 alin.3 lit.b şi c din Codul Muncii, dar că, în raport cu situaţia de fapt care a generat măsura contestată, angajatorul nu era obligat să suspende temporar contractul de muncă potrivit art.52 alin.1 lit.d din Codul Muncii, acesta aplicând în mod corect prev.art.48 din acelaşi cod, coroborate cu prevederile în contractul colectiv de muncă la nivelul întreprinderii.
Astfel, prin art.49 alin.3 pct.1 din contract în cazuri excepţionale, când din motive tehnice sau din alte motive, activitatea este întreruptă, fără ca aceasta să se fi produs din vina administraţiei sau a salariaţilor, salariaţii se află la dispoziţia unităţii şi urmând a fi plătiţi cu 80% din salariul de bază, dacă rămân în unitate pentru a presta alte munci decât cele cuprinse în contractul individual de muncă.
Prin urmare, dacă în timpul cât activitatea de bază a unităţii este întreruptă, administraţia dispune ca salariaţii să presteze alte activităţi utile angajatorului, aceştia nu se pot prevala de prev.art.52 alin.1 lit.d din Codul Muncii, deoarece potrivit acestui text de lege, iniţiativa suspendării contractului individual de muncă aparţine acestui angajator.
