Contestându-se existenţa creanţei, implicit se contestă lichiditatea şi exigibilitatea acesteia, cât şi faptul încetării plăţilor timp de 30 de zile.
Este adevărat că facturile depuse la dosarul cauzei poartă semnătura de primire şi ştampila societăţii debitoare, numai că, spre deosebire de alte obligaţii comerciale, în speţă, obligaţia de plată rezultă dintr-un contract de asistenţă juridică, căreia îi corespunde o obligaţie de diligenţă în sarcina apărătorului şi nu una de rezultat.
Drept urmare, creditorul – cabinet individual de avocat – are deschisă calea unei acţiuni în pretenţii de drept comun.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti – secţia comercială, la 21.03.2000, creditorul Cabinet Individual de Avocatură D.R. a solicitat deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei S.C. “S.l.”-S.R.L..
Prin sentinţa nr. 5706/2000, Tribunalul Bucureşti, prin judecătorul sindic a respins excepţia de tardivitate a depunerii contestaţiei, ca neîntemeiată, şi a admis contestaţia formulată de debitoare, respingând acţiunea, ca neîntemeiată, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 64/1995.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditorul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând, în esenţă, următoarele:
– în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, întrucât aceasta nu a fost formulată în termenul legal, iar motivul existenţei pe contestaţia depusă la dosar e două date diferite de primire, şi anume 18.04.2000 şi, respectiv, 24.04.2000, nu a fost stabilit cu ocazia judecării acesteia;
– instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în speţă art. 29 alin. 2 din Legea nr. 64/1995, republicată, deoarece, în baza contractului de asistenţă juridică nr. 137/098/1.10.1998, încheiat între părţi, debitoarea avea obligaţie să achite suma de 97.591.300 lei, reprezentând onorariile aferente lunilor aprilie, mai şi iunie, obligaţie neîndeplinită de către debitoare. La început, debitoarea a justificat neplata datoriilor prin lipsa temporară a lichidităţilor, însă, ulterior, imposibilitatea de plată a acesteia a devenit permanentă, cu rea-credinţă invocând diverse pretexte, unul dintre acestea fiind şi neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de asistenţă juridică;
– instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a probelor din dosar, creditoarea făcând cu prisosinţă dovada refuzului de plată al debitoarei, dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, precum şi dovada faptului încetării plăţilor timp de 30 de zile.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la primul motiv de recurs, Curtea constată că, potrivit art. 31 alin.
3 din Legea nr. 64/1995, republicată, debitorul poate formula contestaţie împotriva cererii introductive în termen de 5 zile de la primirea copiei acesteia, însă din verificarea înscrisurilor aflate la dosarul de fond nu rezultă dovada de comunicare a cererii către debitoare, efectuată conform art. 31 alin. 2 din acelaşi act normativ.
Aşadar, întrucât nu s-a făcut dovada datei la care s-a comunicat cererea introductivă către debitoare, în funcţie de care să se stabilească termenul în care aceasta putea să depună contestaţie în mod valabil, Curtea va constata că, în mod corect judecătorul sindic a dispus respingerea excepţiei tardivităţii depunerii contestaţiei. Referitor la existenţa a două date înscrise pe contestaţia debitoarei, Curtea constată că prima, respectiv data de 18.04.2000, reprezintă data depunerii acesteia la registratura secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, iar cea de-a doua (24.04.2000), reprezintă data rezoluţiei dispusă de judecătorul sindic cu privire la stabilirea termenului de judecată.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constată că este, de asemenea, nefondat, că judecătorul sindic a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 29 alin. 2 din Legea nr. 64/1995, republicată, reţinând că societatea debitoare a refuzat achitarea contravalorii facturilor emise de
Cabinetul Individual de Avocatură, motivat de faptul că i s-au creat prejudicii ca urmare a reprezentării la procese a apărătorului. Atâta timp cât debitoarea invocă neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către creditoare, asumate prin contractul de asistenţă juridică în justificarea refuzului său de plată, Curtea apreciază că, în speţă este aplicabil art. 29 alin. 2 din lege, creditoarea având deschisă calea acţiunii în pretenţii de drept comun, în cadrul căreia, în baza probelor ce se vor administra, se va stabili în ce măsură debitoarea refuză plata în mod întemeiat sau neîntemeiat.
De altfel, prin invocarea acestei excepţii, în realitate debitoarea contestă chiar obligaţia de plată şi, ca atare, îndeplinirea chiar a condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, republicată, iar existenţa sau inexistenţa acestora nu pot fi stabilite pe calea procedurii speciale prevăzute de legea menţionată, având în vedere izvorul obligaţiei de plată şi circumstanţele relaţiei contractuale.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, Curtea va constata că şi acesta este nefondat, că instanţa de fond, prin judecătorul sindic nu a făcut o greşită apreciere a probelor prin reţinerea faptului că nu sunt întrunite prevederile art. 29 alin. 2 din lege.
După cum s-a arătat anterior, debitoarea a contestat chiar obligaţia de plată, adică existenţa acesteia. Or, certitudinea creanţei ar putea să fie dovedită numai pe calea dreptului comun şi nu în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995, republicată.
Ca atare, contestându-se existenţa creanţei, implicit se contestă atât lichiditatea şi exigibilitatea creanţei, cât şi faptul încetării plăţilor timp de 30 de zile.
Este adevărat că facturile depuse la dosarul cauzei poartă semnătura de primire şi ştampila societăţii debitoare, numai că, spre deosebire de alte obligaţii comerciale, în speţă, obligaţia de plată rezultă dintr-un contract de asistenţă juridică, căreia îi corespunde o obligaţie de diligenţă în sarcina apărătorului şi nu una de rezultat, aşa cum, în mod obişnuit, este cazul celorlalte obligaţii comerciale.
Nu în ultimul rând, Curtea reţine în acest context că prezumţia de plată în sarcina debitoarei, întemeiată pe facturile emise de Cabinetul Individual de Avocatură D.R. poate fi răsturnată în cadrul unui eventual litigiu de drept comun, atât timp cât se invocă de către debitoare neexecutarea contractului de către creditoare.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. pr. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. (Judecator Decebal Taragan)
(Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 10/2001)