Prin acţiunea în fiscal introdusă la Tribunalul Suceava – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal şi înregistrată sub nr. 5/com/CF din 13.12.2004, reclamanta SC CODRII BUCOVINEI SRL, cu sediul în comuna Iacobeni, jud. Suceava, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Suceava, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze decizia de impunere nr. 80637 din 09.11.2004 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 80636 din 04.11.2004, precum şi cheltuieli de judecată. Totodată reclamanta a solicitat şi suspendarea executării actelor administrative a căror anulare se cere.
În motivarea acţiunii în contencios fiscal, reclamanta a arătat că prin raportul de inspecţie fiscală încheiat de DGFP a judeţului Suceava s-a constatat că pentru perioada 01.01.2002 – 31.05.2002 ar datora bugetului de stat suma de 175.092.384 lei cu titlu de impozit pe profit, suma de 98.424.393 lei dobânzi, suma de 25.532.559 lei penalităţi, suma de 254.876.252 lei TVA, suma de 145.175.616 lei dobânzi, precum şi suma de 36.790.650 lei penalităţi, deoarece ar fi aprovizionat cu materiale şi mijloace fixe de la firme inexistente sau care nu au desfăşurat activităţi comerciale, pe baza unor facturi fiscale ce nu le aparţin, iar în baza acestui raport a fost emisă decizia de impunere nr. 80637 din 09.11.2004.
A mai arătat reclamanta că măsurile dispuse sunt nelegale întrucât în primul rând toate operaţiunile comerciale efectuate sunt consemnate în facturile fiscale menţionate în raportul de inspecţie fiscală, formulare cu regim special eliberate contra cost de unităţile teritoriale ale MFP şi nu există nici o dispoziţie legală care să impună cumpărătorului obligaţia de a verifica existenţa şi funcţionalitatea firmei furnizoare ori dacă facturile emise de furnizori fac parte din cele care le-au fost eliberate de către organele teritoriale ale MFP; în al doilea rând din dispoziţiile OUG nr. 17/2000 rezultă că dreptul de deducere nu este condiţionat de faptul dacă agentul economic care a înscris TVA-ul într-o factură sau document legal aprobat a achitat ori nu suma respectivă la buget, este sau nu plătitor de TVA; este sau nu este înregistrat la organele fiscale sau ORC. A mai arătat reclamanta că nu avea nici o obligaţie să solicite documentul care atestă calitatea de plătitor TVA nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 25 lit. B” din OUG nr. 17/2000; în al treilea rând organele de control fiscal au încălcat disp. art. 18 al. 2 din OUG 17/2000determinând numai taxa dedusă şi nu şi cea colectată atâta timp cât taxa pe valoare adăugată datorată bugetului se stabileşte ca diferenţă între taxa colectată şi taxa dedusă şi în fine, în ultimul rând, referitor la impozitul pe profit, pe de o parte în mod nelegal s-a făcut aplicarea art. 4 al. 5 lit. m” din OG nr. 70/1994 modificată prin OUG nr. 217/1999 din moment ce facturile emise de furnizori au calitatea de document justificativ în sensul art. 6 al. 1 din legea nr. 82/1991.
Pârâta, prin întâmpinare a solicitat pe cale de excepţie respingerea acţiunii ca prematur introdusă, deoarece reclamanta nu a efectuat procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 3 din Legea nr. 29/1990, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii în contencios fiscal ca nefondată deoarece reclamanta în perioada 01.01.2002 – 31.05.2002 s-a aprovizionat cu materiale consumabile şi mijloace fixe de la firme inexistente în bazele de date ale ORC, radiate sau care nu au desfăşurat activitate economică pe baza unor documente ce nu aparţin acestor firme.
A mai arătat pârâta că pe toate documentele lipsesc datele privind expediţia, menţiuni obligatorii conform art. 25 lit. Ba” din OUG nr. 17/2000, care să ateste realitatea operaţiunilor consemnate în acestea; că reclamanta nu a prezentat la control documente care să ateste calitatea de plătitor TVA a furnizorilor, fiind încălcate disp. art. 25, 13 lit. b” din OUG nr. 17/2000. A mai precizat pârâta că furnizorii aveau obligaţia de achitare la bugetul de stat a TVA înscrisă pe facturile fiscale iar reclamanta urma să-şi exercite dreptul de deducere, dar atâta timp cât furnizorii înscrişi pe facturile în cauză nu există, fiind radiaţi, atunci nici facturile nu puteau fi folosite în circuitul economic conform HG nr. 831/1997 şi TVA-ul nu a fost achitat la bugetul de stat, astfel că nici reclamanta nu are drept de deducere.
Prin încheierea de şedinţă din 10.02.2005, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta pe motiv că reclamanta nu a urmat procedura prealabilă astfel cum cer dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 29/1990, iar prin Încheierea de şedinţă din 16.02.2005, tribunalul a respins ca nefondată cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate în contencios fiscal care a fost menţinută de Curtea de Apel Suceava – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 456 din 12.05.2005.
Tribunalul Suceava – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 649 din 10.11.2005 a admis acţiunea în contencios fiscal şi a anulat Decizia de impunere nr. 80637 din 09.11.2004 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 80636 din 04.11.2004 emise de DGFP a judeţului Suceava şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 457,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în sensul că în mod nejustificat s-a stabilit prin raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere sumele reţinute în sarcina reclamantei, deoarece acestea sunt nereale.
Astfel, a reţinut prima instanţă că facturile şi chitanţele fiscale folosite de reclamantă fac parte din categoria formularelor tipizate; că reclamanta a înregistrat în toate mărfurile şi utilajele ce au format obiectul operaţiunilor comerciale şi că reclamanta a exercitat dreptul de deducere a TVA pe baza facturii fiscale originale care poartă semnăturile, ştampilele şi datele de identificare ale părţilor, la nivelul sumelor înscrise de furnizorii plătitori de TVA în acestea şi deducerea TVA pentru achiziţiile cu o valoare de TVA adăugată mai mare de 20.000.000 lei.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta care a invocat drept motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304 ind. 1 cod pr. civilă.
Recurenta a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios fiscal, motivat de faptul că reclamanta nu a respectat dispoziţiile imperative ale art. 5 din legea nr. 29/1990 şi nu a efectuat procedura prealabilă anterior promovării acţiunii.
În acest sens a arătat că reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990 şi nu a promovat contestaţie împotriva deciziei de impunere nr. 80637 din 09.11.2004 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 80636 din 04.11.2004, astfel că promovarea acţiunii de faţă apare inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, pârâta a reiterat de asemeni apărările formulate în faţa primei instanţe şi anume că reclamanta s-a aprovizionat cu materiale consumabile şi mijloace fixe de la firme inexistente în bazele de date ale ORC, radiate sau care nu au desfăşurat activitate economică; că în documentele firmei expeditoare lipsesc datele privind expediţia şi semnăturile de predare – primire a bunurilor şi că reclamanta nu avea dreptul să deducă TVA -ul, având în vedere dispoziţiile art. 19 din OUG nr. 17/2000.
Acţiunea în contencios fiscal promovată de reclamantă a fost înregistrată la Tribunalul Suceava – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal la 13.12.2004, ceea ce înseamnă că potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 554/2004, acţiunea de faţă se judecă potrivit dispoziţiilor legii aplicabile în momentul sesizării instanţei, adică a legii nr. 29/1990.
Potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 29/1990, înainte de a cere instanţei de contencios administrativ anularea actului, cel ce se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său în termen de 30 zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ, autorităţii emitente, care are obligaţia să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta.
În speţă, reclamanta nu contestă decizia de impunerea nr. 80637 din 09.11.2004 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 80636 din 04.11.2004, ceea ce echivalează cu neurmarea procedurii prealabile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990 şi având în vedere că textul de lege este imperativ, acţiunea în contencios administrativ este inadmisibilă.
Potrivit art. 41 din OG nr. 92/2003 prin act administrativ fiscal se înţelege actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
Prin contestarea actului administrativ în procedura prealabilă se dă dreptul persoanei ce se consideră vătămată de a pretinde autorităţii administrative să revină asupra măsurilor dispuse şi considerate ilegale de unde rezultă o deosebire esenţială între cele două tipuri de acte: actul administrativ este revocabil iar cel jurisdicţional este irevocabil.
Actul administrativ fiscal nu poate fi un act jurisdicţional motivat şi de faptul că organele de inspecţie fiscală, deci organele emitente ale actului nu au o competenţă atribuită de lege de a rezolva anumite litigii juridice care presupun o procedură specială de emitere, cu participarea părţilor şi în urma unor dezbateri contradictorii.
Faţă de cele expuse procedura administrativă prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti nu poate fi confundată cu jurisdicţia special administrativă prevăzută în art. 21 al. 4 din României, republicată.
În înţelesul cuvântului jurisdicţie” se înţelege un organ cu atribuţii jurisdicţionale, respectiv un organ care are ca atribuţii soluţionarea de litigii în condiţiile unei proceduri contradictorii şi publice, asemenea unei instanţe judecătoreşti, pe când procedura administrativ prealabilă este o procedură graţioasă, care nu presupune implicarea unui organ cu atribuţii jurisdicţionale, ci chiar a aceluiaşi organ care a emis actul administrativ sau a organului ierarhic superior. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin deciziile nr. 188 din 27.04.2004 şi 220 din 06.05.2004.
În acest context, rezultă fără echivoc, faptul că organul investit cu soluţionarea contestaţiei din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice nu are conform legilor în materie, atribuţii jurisdicţionale.
Pe cale de consecinţă, invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 21 al. 4 din Constituţia României nu poate fi primită, întrucât textul constituţional se referă la caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative. Dispoziţia constituţională a desfiinţat condiţia prealabilă numai pentru procedura administrativ jurisdicţională.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct.9 şi art. 304 ind. 1 raportat la art. 3124(1) cod pr. civilă, s-a admis recursul declarat de pârâtă, s-a modificat sentinţa recurată şi în rejudecare s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în contencios fiscal promovată de reclamantă.
Motivat de faptul că acţiunea în contencios fiscal promovată de reclamantă apare inadmisibilă, motivele invocate pe fondul cauzei care ar duce la respingerea acţiunii ca nefondată sunt de prisos a fi analizate.
