Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 din se referă la o probă administrată, şi nu la situaţia în care instanţa a respins administrarea unor dovezi.
Pentru a fi în prezenţa acestui motiv de recurs, proba ar fi trebuit să existe la dosarul instanţei de fond şi să fie numai reanalizată de către instanţa de recurs.
Nu se poate considera că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, mai precis asupra unei probe cu expertiză grafologică, în condiţiile în care, în temeiul art. 183 din Codul de procedură civilă, dosarul a fost înaintat parchetului, unde s-a efectuat o expertiză criminalistică.
(Decizia nr. 996 din 6 septembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială sub nr. 2341/1998, reclamanta S.C. “T.” S.A. i-a chemat în judecată pe pârâţii O.D. şi S.C. “I.” S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligaţi la plata sumelor de: 102.731.512 lei reprezentând chirie în echivalent de 1.488 USD/lună pentru perioada 01.05.1995- 28.02.1997 pentru restaurantul “O.”, 5.751.540 lei reprezentând cota de beneficiu datorată în echivalent de 270 USD/lună pentru perioada 1.11.1996-28.02.1997 şi cheltuieli de judecată.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în baza Contractului de locaţie de gestiune nr. 921/1991 intervenit între reclamantă, în calitate de locator, şi O.D., în calitate de locatar, acesta din urmă s-a obligat să asigure administrarea restaurantului (proprietatea S.C. “M.” S.A.), să suporte chiria lunară şi să plătească locatorului o cotă de beneficiu. S-a mai susţinut că, prin actele adiţionale ulterioare, contractul de locaţiune a fost reînnoit, ultimul act adiţional fiind încheiat cu pârâta S.C. “I.” S.R.L., reprezentată de O.D.
Reclamanta a mai arătat că, datorită restanţelor înregistrate de către pârâţi, proprietara restaurantului, S.C. “M.” S.A., a încasat de la aceasta sumele datorate în baza Sentinţei civile nr. 1748 din 8.09.1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială în Dosarul nr. 3191/1995.
Acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, prin Sentinţa civilă nr. 10717 din 21.12.2001. Astfel, pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 24.207.876 lei reprezentând contravaloarea pretenţiei pentru perioada 31.05.1995-31.03.1996, precum şi la cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la data de 31.01.1991, între societatea reclamantă şi pârâtul O.D. s-a încheiat Contractul de locaţie de gestiune nr. 921/1999, prin care pârâtul s-a obligat să asigure administrarea, gestionarea şi funcţionarea restaurantului. Acest contract a fost modificat, prelungindu-i-se durata prin acte adiţionale. Ultimul act a fost contestat de către pârât, care nu îşi recunoaşte semnătura, acesta nefiind depus în original.
Instanţa de fond a mai reţinut prima variantă a raportului de expertiză contabilă, precum şi dispoziţiile art. 969, 970 din Codul civil şi art. 43 din Codul comercial.
împotriva acestei soluţii, pârâţii au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Recurenţii au susţinut că sentinţa atacată este lipsită de temei legal, iar instanţa nu s-a pronunţat şi nu a admis un mijloc de probă care ar fi fost hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, acela că nu a obligat-o pe intimată să depună la dosarul cauzei originalul Actului adiţional nr. 621/1995 şi să admită expertiza grafologică privitoare la acelaşi act.
Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenţii au arătat că acestea sunt disproporţionat de mari faţă de valoarea admisă a pretenţiilor.
Intimata a depus la dosar întâmpinare şi a arătat că la solicitarea recurentului s-a expertizat copia actului depusă la dosar şi s-a respins înscrierea în fals. Intimata a mai susţinut că recurentul a executat parţial obligaţiile din actul adiţional contestat, în sensul că:
– a participat la şedinţa care a avut loc la sediul S.C. “M.” S.A., când s-au stabilit modificările cuantumului chiriei;
– a semnat de luare la cunoştinţă a obligaţiilor;
– a achitat cota de locaţie pe luna aprilie 1995 cu ordin de plată;
– a cumpărat obiectele de inventar şi mijloacele fixe conform Facturii nr. 281.57.95 şi Chitanţei nr. 471 din 17.12.1996;
– a dispus de spaţiul în litigiu, pe care l-a subînchiriat S.C. “S.” pentru funcţionarea unei fabrici de pâine.
Curtea, analizând actele dosarului, va respinge recursul ca nefondat, conform art. 312 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, invocat de recurenţi, este nefondat, deoarece hotărârea atacată este întemeiată legal pe dispoziţiile art. 969, 970 din Codul civil şi art. 43 din Codul comercial.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă se referă la o probă administrată, şi nu la situaţia în care instanţa a respins administrarea unor dovezi. Aşadar, pentru a fi în prezenţa acestui motiv de recurs, proba ar trebui să existe la dosarul instanţei de fond, să fi fost administrată şi să fie numai reanalizată de către instanţa de recurs. Nu se poate considera nici că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, mai precis asupra probei cu expertiză grafologică, deoarece:
– prin înscrisul din dosarul de fond, O.D. l-a arătat pe autorul falsului – numitul S.G.;
– prin încheierea de şedinţă din 17.12.1999, instanţa de fond, în temeiul art. 183 din Codul de procedură civilă, a suspendat cauza şi a trimis dosarul la parchet;
– Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, la 18.01.2000, a restituit dosarul înaintat de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, precum şi un exemplar al Ordonanţei din 07.01.2000, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului S.G. şi neînceperea urmăririi penale împotriva acestuia sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 215 şi art. 290 din Codul de procedură civilă.
Din cuprinsul ordonanţei parchetului se reţine că a fost efectuată expertiza criminalistică nr. 185962 din 9.09.1999, din care a rezultat că “semnătura de pe copia Actului adiţional nr. 621 din 30.03.1955 este a numitului O.D.”.
în concluzie, instanţa de fond a administrat toate probele pertinente, concludente şi utile cauzei, iar motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, invocat de recurenţi, este nefondat.
Nefondată este şi critica adusă sumei stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece, conform art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru şi plata experţilor (în cauză s-a efectuat expertiză contabilă) şi nu există temei pentru a micşora onorariul avocatului intimatei, care nu este disproporţionat de mare faţă de natura şi de durata de soluţionare a cauzei.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
