în cadrul procedurii speciale a reorganizării judiciare şi a falimentului sunt aplicabile prevederile de drept comun, cuprinse în art. 271-273 C. pr. civ., ca modalitate de stingere a procesului.
Prin sentinţa nr. 3749/2001, pronunţată în dosarul nr. 1507/2001, Tribunalul Bucureşti – secţia comercială învestit cu acţiunea formulată de creditoarea S.C. “M.F.K.”, prin care s-a solicitat deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, reglementată prin Legea nr. 64/1995, republicată, împotriva S.C. “A.T.” – S.R.L., şi a contestaţiei promovate de debitoare, în temeiul art. 31 alin. 3 din aceeaşi lege, a luat act şi a consfinţit tranzacţia încheiată de părţile în litigiu la data de 27.04.2001, conţinutul învoielii constituind dispozitivul hotărârii.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa fondului a reţinut că înţelegerea părţilor produce efecte, creditoarea recunoscând plata de către debitoare a sumei de 50.000 USD, ce a format obiectul tranzacţiei. S-a relevat că, prin probele administrate, creditoarea nu a dovedit restituirea materialelor, echipamentelor şi instalaţiilor aparţinând S.C. “A.T.” – S.R.L., de care era condiţionată plata creanţei de 5000 USD, astfel încât nu poate pretinde plata acestei sume de către debitoare.
împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea, fiind solicitată casarea hotărârii atacate şi trimiterea dosarului spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru continuarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Recurenta şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. susţinând că procedura specială, reglementată prin Legea nr. 64/1995 nu prevede posibilitatea consfinţirii tranzacţiei părţilor, specifică numai dreptului comun.
Pe acest aspect, petenta a învederat că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, urmare a depunerii tranzacţiei, prima instanţă trebuind să pronunţe fie admiterea contestaţiei debitoarei şi respingerea cererii introductive, cu consecinţa închiderii procedurii, fie respingerea contestaţiei şi deschiderea procedurii, printr-o sentinţă, cu respectarea prevederilor art. 31 alin. 5 şi 6 din legea specială.
Recurenta a mai arătat că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 304 pct. 10C. pr. civ., instanţa fondului neobservând că, potrivit tranzacţiei, există obligaţia de încasare a diferenţei de 5000 USD, până la 7.05.2001, ceea ce impunea ca debitoarea să fi dispus plata respectivei sume, prin transfer valutar extern, cu câteva zile înainte, obligaţie asupra căreia instanţa fondului nu s-a pronunţat.
Numai nerealizarea obligaţiei de încasare a condus la nepredarea de către creditoare, la termenul stipulat, a echipamentelor prevăzute prin tranzacţie, reprezentanţii acesteia prezentându-se, la data convenită, cu toate echipamentele, debitoarea invocând lipsuri ori deficienţe de calitate.
în final, petiţionara a susţinut că declanşarea procedurii reglementate prin Legea nr. 64/1995 a fost motivată de cunoaşterea pierderilor realizate de debitoare în raport de cifra sa de afaceri, situaţie comunicată de Oficiul Registrului Comerţului şi care constituie motiv de îngrijorare pentru orice creditor.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate prin calea de atac, Curtea de Apel Bucureşti constată netemeinicia criticilor formulate.
Potrivit art. 128 din Legea nr. 64/1995, dispoziţiile legii se completează, în măsura compatibilităţii, cu cele ale C. pr. civ. şi ale C. corn..
Prin nici una din prevederile acestui act normativ nu se instituie interdicţia consfinţirii înţelegerii intervenite ca urmare a acordului de voinţă al părţilor, Curtea apreciind că şi în cadrul procedurii speciale a reorganizării judiciare şi falimentului sunt aplicabile prevederile de drept comun, reglementate prin art. 271-273 C. pr. civ., ca modalitate de stingere a procesului.
Potrivit pct. 4 şi 8 din tranzacţie, plata de către debitoare a sumei de 5000 USD, până la 7.05.2001, reprezintă o obligaţie sub condiţie, respectiv predarea de către creditoare, până la aceeaşi dată, a echipamentelor şi instalaţiilor specificate în anexa 2 a înţelegerii părţilor.
Prin acest articol al învoielii se specifică expres că, nerestituirea materialelor la termen, dă dreptul S.C. “T.” – S.R.L. să considere că a avut loc o renunţare din partea creditoarei la orice pretenţie şi la orice drepturi cu privire la suma de 5000 USD, în raport de conţinutul acestei clauze, logica impunând ca mai întâi să aibă loc predarea bunurilor, urmată de plata diferenţei de debit.
Pe acest aspect, în nici una din fazele procesuale parcurse, creditoarea- recurentă nu a dovedit îndeplinirea propriei obligaţii de restituire, reţinerea acestei situaţii de către instanţa fondului fiind justificată.
Pentru considerentele expuse, în cauză nefiind incidente prevederile normative invocate prin calea de atac şi care, de altfel, reglementează modificarea, iar nu casarea unei hotărâri, şi nici celelalte ipoteze avute în vedere prin art. 304 şi respectiv 3041 C. pr. civ., recursul promovat a fost respins, ca nefondat. (Judecator Decebal Taragan)
(Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 539/2001)
