5.CONTRACT ADMINISTRATIV. CĂI DE ATAC. PROCEDURA PREALABILĂ. NEÎNDEPLINIREA OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE. CONSECINŢE. LIMITELE ÎNVESTIRII INSTANŢEI DE RECURS.
Prin decizia 782/2006 s-a respins ca nefundat recursul pârâtei S.C. D. S.R.L. formulat în contradictoriu cu Consiliul Local Bacău. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că S.C. D. SRL a formulat acţiune împotriva Primăriei Bacău, prin care a solicitat anularea rezilierii unilaterale a contractului de închiriere nr. 15358 din 15.05.2001, încheiat între Consiliul Local Bacău şi S.C. D. SRL Bacău şi anularea notificării nr.294483/15.03.2005. emisă de Primăria Bacău.
La data de 11 mai 2005, conform încheierii de şedinţă, a fost introdus în cauză Consiliu Local Bacău (pag.80 dosar).
La data de 11 mai 2005, Primarul Municipiului Bacău a formulat cerere reconventională, prin care a solicitat rezilierea contractului de închiriere şi obligarea societăţii la restituirea bunului închiriat, în starea în care l-a primit (pag.72 dosar).
Prin încheierea din data de 15.06.2005 (pag.82), în temeiul art.246 Cod pr. civilă, s-a luat act de renunţarea la judecată a S.C. D. SRL Bacău.
Instanţa a rămas sesizată cu cererea reconvenţională formulată de Primarul Municipiului Bacău, împotriva S.C. D. SRL Bacău.
În motivarea cererii (reconvenţionale), reclamantul arată că, la data de 15.05.2001, între Consiliul Local Bacău, reprezentat de primar şi S.C. D. SRL Bacău, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 15385, având ca obiect amplasamentul din Parcul “Mircea Cancicov” în suprafaţă de 155 mp, în vederea desfăşurării de alimentaţie publică.
Chiriaşul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, respectiv, şi-a achitat chiria la termene stabilite, şi nu şi-a efectuat lucrările de întreţinere şi reparaţii.
În concluziile scrise, reclamantul arată că societatea chiriaşă avea obligaţia de a efectua lucrări de îmbunătăţire şi estetizare a bunului în valoare de 3.300.000.000 lei ROL, care nu au fost efectuate.
A notificat societatea cu adresa nr.294483 din 15.03.2005, arătând că reziliază contractul pentru motivele invocate mai sus.
S.C. D.SRL Bacău solicită respingerea acţiunii, arătând că aceasta este nefondată, deoarece întârzierea la plata chiriei este imputabilă primăriei, care nu a emis factura şi nu a primit contravaloarea chiriei aferentă anului 2004, afirmând că aceasta nu este stabilită, a achitat chiria când a aflat care este cuantumul acesteia, la data de 17.03.2005 când a încercat să achite la casierie, dar au fost refuzaţi, aşa încât au efectuat plata prin virament.
Referitor la investiţiile în valoare de 3.300.000.000 ROL, arătând
în contract nu s-a specificat data la care trebuie efectuate
investiţiile. Investiţia este exagerat de mare, dar cu toate acestea, în cursul anului 2004, au întocmit documentaţia cadastrală în vederea realizării construcţiei, au întocmit proiect, dar le-a fost respins în anul 2005 avizul primăriei, invocându-se rezilierea contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 81/17 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosar nr. 2723/2005 a fost admisă acţiunea, a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 15358/15 mai 2001 încheiat între Consiliul local al municipiului Bacău şi S.C. D. SRL şi obligarea pârâtei să predea bunul în starea în care l-a primit conform prevederilor contractuale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele :
Între Consiliul Local Bacău, reprezentat de primar D. S. si S.C. D. SRL Bacău, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 15358/15.05.2001. Pe semnătura primarului este pusă ştampila „Primar”. Termenul închirierii a fost stabilit de la data de 15.05.2001. până la data de 31.08.2001.
Ulterior s-a încheiat actul adiţional nr.3, nedatat, mărind termenul de închiriere până la data de 31.12.2013, se modifică preţul închirierii şi se completează art.9, adăugând obligaţia S.C. D. SRL Bacău de a efectua lucrări de îmbunătăţire şi estetizare a bunului închiriat în valoare de 3.300.000.000 lei. La art.5 al actului adiţional, se menţionează „prezentul act adiţional intră în vigoare începând cu data de 01.01.2004.
Prin actul adiţional nr.4 la contract (nedatat), s-a stabilit că preţul chiriei va fi stabilit anual, va fi achitat doar pentru perioada cât chiriaşul desfăşoară activitate, iar pentru sezonul 2004, chiria va avea valoare de 8.414.648 lei/lună + TVA.
Faţă de apărările părţilor, din analiza contractului de închiriere şi a actelor adiţionale (depuse la dosar), instanţa a reţinut că în fapt, s-a încheiat un contract de închiriere iniţial pe o perioadă de 3 luni, ulterior prelungit.
Actele adiţionale nu sunt datate, dat atâta timp cât nici una din părţi nu a ridicat excepţia unei nulităţi relative, instanţa le va considera legal încheiate, exprimând voinţa părţilor.
Prin actul adiţional nr.3, termenul de închiriere este stabilit până la data de 31.12.2013, stabilindu-se ca preţul va fi cuantificat în fiecare an în funcţie de valoarea tarifelor stabilite prin hotărâri de consiliu, dar pentru anul 2004 contravaloarea chiriei este fixată la 7.254.000 lei/lunar.
Prin actul adiţional nr.4 (pag.9 dosar), tot nedatat, se modifică
cuantumul chiriei lunare la valoarea de 8.414.648 lei, cu menţiunea că va fi achitată doar pentru perioada în care locatarul desfăşoară activitate. Se
desprinde clar voinţa părţilor ca plata chiriei să fie periodică – lunară, şi nu anuală, şi nu în urna facturării, preţul chiriei fiind stabilit. Cu certitudine, chiriaşul cunoştea preţul chiriei şi faptul că acesta se achita lunar.
Apărarea societăţii, privitoare la faptul că preţul chiriei trebuia
plătit anual, după ce s-ar fi emis factura şi că nu a cunoscut valoarea
chiriei pentru anul 2004, este speculativă şi în afara prevederilor
contractuale. Pârâta în cauză recunoaşte că nu a plătit chiria pe tot
parcursul anului 2004, şi după cum rezultă din analiza prevederilor
contractuale şi-a încălcat obligaţiile convenite. Acesta este un motiv de reziliere a contractului.
În ceea ce priveşte obligaţia asumată de a efectua lucrări de îmbunătăţire şi estetizare a bunului închiriat, în valoare de 3.300.000.000 lei, nici aceasta nu a fost îndeplinită, în actul adiţional nr.3, la art.5, se stipulează „prevederile prezentului act adiţional intră în vigoare începând cu data de 01.01.2004.
Pârâta în cauză, începând cu 1.01.2004 (se poate deduce că actul adiţional a fost încheiat ia finele anului 2003), nu a făcut nici un demers pentru a demara lucrările. Nu a prezentat nici un aviz premergător pentru obţinerea certificatului de urbanism, cu atât mai puţin a autorizaţiei de construcţie în cursul anului 2004, cu toate că la data de 26.04.2004 avea planul de amplasament si delimitare a corpului de proprietate (pag.26 dosar) emis de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie.
Pârâta susţine că în anul 2005 a prezentat documentaţia pentru emiterea autorizaţiei de construcţie, dar cererea a fost respinsă, deoarece contractul de închiriere a fost reziliat unilateral de către reclamantă.
Implicit, pârâta recunoaşte că a încercat să îşi îndeplinească
obligaţiile contractuale, după ce proprietarul a intervenit, solicitând rezilierea.
Instanţa nu a fost sesizată pentru a soluţiona condiţiile de validitate a contractului. Este evident, însă. Că acest contract – cu modificările ulterioare – este o concesionare, faţă de termenul pentru care este încheiat (până în anul 2013) şi o închiriere faţă de dreptul chiriaşului de a-şi păstra proprietatea construcţiei.
Modificările în timp, nedatate, cu semnături indescifrabile, fără a se menţiona în clar numele semnatarilor, sunt din ce în ce mai favorabile chiriaşului, clauza din Actul adiţional nr. 4, la art. 1, fiind relevantă în acest sens „chiria . . . va fi achitată doar pentru perioada în care locatarul desfăşoară activitate”. Cu toate acestea, locatarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, solicitarea reclamantului de a rezilia contractul fiind motivată şi întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta pentru următoarele motive :
-instanţa a soluţionat cauza după procedura de administrativ, deşi cauza era de natură comercială, bunul închiriat făcând parte din domeniul privat;
– în situaţia în care se reţine că natura cauzei este de contencios administrativ, invocă inadmisibilitatea cererii reconvenţionale pentru considerentul lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004;
-acţiunea a fost introdusă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 ;
-instanţa a dat o greşită apreciere probelor, nu s-a pronunţat asupra unor probe esenţiale; s-a invocat şi s-a dovedit că autoritatea locală a îngreunat în mod deliberat îndeplinirea formalităţilor de care depindeau utilizarea bunului şi efectuarea investiţiei;
-hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de motivul pricinii şi hotărârea este lipsită de temei legal; iniţial s-a solicitat rezilierea contractului de închiriere, însă în conformitate cu ultimele precizări intimata a solicitat să se constate ca fiind legală rezilierea contractului de închiriere. Instanţa nu a făcut referire la această precizare care în realitate este o modificare a acţiunii şi a dispus rezilierea contractului de închiriere, încălcând principiul disponibilităţii ;
-instanţa a analizat condiţiile de validitate ale contractului, aspecte cu care nu a fost investită ;
-în contract nu este prevăzut un pact comisoriu de gradul IV, aşa încât nu se putea constata reziliat de drept contractul ;
-nu se poate imputa neplata lunară a chiriei, întrucât nu avea o asemenea obligaţie contractuală, chiria trebuia achitată doar în perioada în care desfăşura activitate şi nu a putut demara investiţia şi desfăşura activitate din culpa intimatei;
-pentru obligaţia de a efectua investiţia de 3.300.000.000 lei nu s-a prevăzut un termen ; eventualele întârzieri se datorează intimatei.
Intimata a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului pentru următoarele considerente :
Obiectul cererii reconvenţionale este rezilierea unui contract administrativ şi prin urmare competenţa revine instanţei de contencios administrativ. Precizează că această excepţie a fost soluţionată prin încheierea din 15 iunie 2005, iar recurenta nu a declarat recurs împotriva acestei încheieri.
Intimata, ca autoritate publică, nu se consideră vătămată, drept pentru care nu trebuia să se adreseze cu o plângere prealabilă recurentei. Recurenta a fost invitată de mai multe ori la conciliere, însă nu a dat curs acestor invitaţii.
Mai precizează că prin cererea reconvenţională s-a solicitat rezilierea contractului de închiriere, iar instanţa s-a pronunţat cu privire la această cerere.
În contract s-a prevăzut posibilitatea rezilierii unilaterale a contractului.
Intimata invocă excepţia nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. 15358/15 mai 2001 şi a actelor adiţionale, motivat de faptul că închirierea s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 în vigoare la data încheierii contractului; nu există o hotărâre a consiliului local prin care se hotărăşte închirierea.
Curtea, analizând actele şi lucrările din dosar, sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu constată că recursul este nefondat.
Bunul care a făcut obiectul contractului de închiriere a cărui reziliere s-a solicitat prin cererea reconvenţională formulată de Primăria municipiului Bacău este un teren situat în Parcul Cancicov. Acest teren face parte din domeniul public al municipiului Bacău, conform H.G. nr. 1347/2001 anexa 2.
Potrivit art. 2 lit. „c” din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică.
Din cele de mai sus rezultă că contractul de închiriere încheiat de părţi este un act administrativ, iar competenţa de soluţionare a litigiilor care derivă din executarea acestui contract revine instanţei de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii formulării cererii invocate de recurentă, curtea constată că sunt nefondate, întrucât plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător, potrivit art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/1964, iar potrivit art. 7205 alin 1 Cod procedură civilă dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere reconvenţională pentru care nu este necesară o altă încercare de conciliere.
În primul rând intimatei nu îi revenea obligaţia de a încerca concilierea, iar în al doilea rând intimata a invitat-o pe recurentă la conciliere, invitaţia fiindu-i trimisă recurentei la adresa indicată de recurent în acţiune, însă recurenta nu s-a prezentat pentru a ridica corespondenţa.
Contractul fiind în succesivă, nu se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, recurenta avea de îndeplinit obligaţii şi în momentul promovării cererii, aşa încât cererea este formulată în termen.
În ceea ce priveşte obiectul cererii, curtea constată că într-adevăr intimata a oscilat în alegerea terminologiei adecvate.
Iniţial a solicitat ca instanţa să dispună rezilierea contractului.
La data de 13 iulie 2005 şi-a precizat obiectul cererii , solicitând să se constate ca fiind legală rezilierea contractului de închiriere, însă în modificările scrise reclamanta a solicitat „să constataţi rezilierea ca legală, să reziliaţi totodată contractul şi pe cale judecătorească”, iar instanţa s-a pronunţat în aceste limite fixate de părţi. Recurenta nu a invocat vreo vătămare, motivele cererii au fost aceleaşi şi au fost cunoscute de recurentă şi aceasta şi-a făcut apărările pe care le-a considerat necesare.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, curtea constată următoarele :
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita chiria în conformitate cu clauzele contractuale şi obligaţia de a efectua o investiţie în valoare de 3.300.000.000 lei.
Recurenta prin acţiune a recunoscut că nu şi-a îndeplinit această obligaţie, însă a motivat că întârzierea la plată se datorează intimatei care nu a emis factură. Motivarea este neserioasă. Primăria nu avea o obligaţie contractuală de a emite factură, în schimb recurenta avea obligaţia de a achita chiria lunar conform art. 5 din contract, nemodificat prin actele adiţionale încheiate ulterior. Recurenta nu a făcut dovada că a solicitat emiterea unei facturi, întrucât ar fi imposibil de efectuat plata în lipsa acesteia. Recurenta a achitat chiria în martie 2005, după ce intimata şi-a anunţat intenţia de a rezilia contractul.
În ceea ce priveşte obligaţia de a efectua investiţia, recurenta se prevalează de faptul că în contract nu a fost stabilit un termen în care să se execute această obligaţie şi invocă faptul că intimata a îngreunat îndeplinirea acestei obligaţii. E adevărat că în contract nu s-a prevăzut un termen, însă tot atât de adevărat este că obligaţia şi-a asumat-o începând cu 01.01.2004, ori recurenta pentru îndeplinirea acestei obligaţii nu a făcut decât să încheie un contract pentru proiectarea obiectivului extindere şi etajare terasă. Nici o altă dovadă nu există la dosar, nici că ar fi făcut şi alt demers în vederea îndeplinirii obligaţiei, nici în sensul că a fost împiedicată de intimată să-şi îndeplinească obligaţia.
Intimata, prin întâmpinare, a invocat excepţia nulităţii contractului de închiriere, curtea nu va analiza însă această excepţie, întrucât nu este o excepţie de procedură care să poată fi invocată oricând este de fapt o acţiune în constatarea nulităţii care trebuie formulată în faţa instanţei de fond.
Decizia 782/ 15.11.2006
III. CONTENCIOS ADMINISTRATIV FISCAL
1. ANULARE ACT ADMINISTRATIV FISCAL. CALCUL ACCESORII. LEGALITATE.
Prin Decizia 756/2006 s-a respins ca nefundat recursul promovat de pârâta D.G.F.P. Neamţ. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa civilă 34/CF/21.07.2006 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul 3291/CF/2006 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. U SA Roman prin administratori judiciari S.C. R. SRL Roman şi S.C. Cont Deri SRL Piatra Neamţ, în contradictoriu cu D.G.F.P Neamţ şi a fost anulată decizia nr. 60 din 21.02.2006 emisă de D.G.F.P Neamţ.
Totodată a fost admisă contestaţia nr. 5224/16.01.2006 formulată de reclamanta S.C. „U” SA Roman, prin administratori judiciari, împotriva deciziei de impunere nr. 1253/22.12.2006 a D.G.F.PNeamţ, titlu fiscal pe care l-a anulat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele :
SC U SA Roman se află în procedura reorganizării judiciare sub incidenţa Legii nr.64/1995, în formă nemodificată, cauza formând obiectul dosar. nr.429/F/1996 aflat pe rolul Tribunalului Neamţ – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ.
Urmare raportului de inspecţie fiscală, prin Decizia de impunere nr.l253/22.12.2005, referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale din anii precedenţi, organul fiscal teritorial a calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere în sumă de 152.364 lei pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 aferente taxei pe valoare adăugată, impozitului pe profit, impozitului pe salarii şi pe veniturile din salarii şi fondurilor speciale.
După deschiderea procedurii prevăzută de Legea nr.64/1995, tuturor participanţilor la această procedură, le sunt aplicabile dispoziţiilor prevăzute de Legea nr.64/1995, alte dispoziţii legale putând fi aplicabile doar în condiţiile în care acest act normativ o dispune. SC „U” SA aflându-se sub vechea procedură, înainte de modificarea Legii nr.64/1995.
Potrivit dispoziţiilor art.37 din Legea nr.64/1995, aplicabilă reclamantei, „nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţii negarantate din creanţele garantate de la data deschiderii procedurii”, sistându-se astfel calcularea dobânzilor şi a oricăror cheltuieli. Legiuitorul nu face nici o diferenţă asupra naturii juridice a accesoriilor, toate încadrându-se în menţiunea: „nici o dobândă sau cheltuială” , de asemenea nu se face nici o diferenţiere între creanţele statului şi cele ale celorlalţi creditori chirografari, textul art.37 din Legea nr.64/1995 interzicând printr-o dispoziţie imperativă, adăugarea de dobânzi sau cheltuieli la creanţele chirografare. Nefiind garantate cu garanţii reale, creanţa D.G.F.P. NEAMŢ, este o creanţă chirografară „bugetară”. Se reţine totodată că prin IV din O.G. nr.38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr.64/1995 s-a stabilit că procedurile deschise până la data intrării în vigoare a acestui act normativ vor continua să fie administrate şi lichidate conform prevederilor legale în vigoare anterioare modificărilor aduse Legii nr.64/1995 prin această ordonanţă.
De la dispoziţiile art.37 din Legea nr.64/1995 legiuitorul face o excepţie, în sensul că dobânzile şi cheltuielile curg dacă prin planul de plată a creanţelor, cuprins în planul de reorganizare se derogă de la această prevedere. Din probele administrate nu s-a făcut dovada că prin planul de reorganizare al SC „U” SA Roman s-ar fi derogat de la regula neadăugirii de dobânzi şi penalităţi.
Practica judiciară în materie s-a pronunţat asupra faptului că majorările şi penalităţile de întârziere au aceleaşi raţiuni ca şi dobânzile respectiv despăgubirea creditorului şi sancţionarea debitorului. D.G.F.P. Neamţ a calculat prin Decizia de impunere nr. 1253/22.11.2005 dobânzi şi penalităţi pentru obligaţii fiscale negarantate, născute după deschiderea procedurii.
Aflată în procedura reorganizării judiciare, sub vechea procedură a Legii 64/1995, reclamantei îi sunt aplicabile aceste reglementări, astfel că obligaţiile fiscale accesorii în sumă de 152.364 lei RON calculate pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 sunt nedatorate.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a anulat decizia nr. 60/21.02.2006 a D.G.F.P. Neamţ, admiţând contestaţia nr. 5524/16.01.2006 şi anulând titlul fiscal – decizia de impunere nr. 1253/22.12.2006.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta D.G.F.P. Neamţ, scutit de plata taxei de timbru, conform dispoziţiilor art. 17 din Legea 146/1997.
În motivarea recursului s-a susţinut netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei recurate, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că prevederile art. 37 din legea 64/1995 se referă şi la majorările de întârziere/dobânzi şi penalităţile de întârziere datorate în baza legilor speciale pentru neplata la termen, a creanţelor bugetare.
S-a susţinut că dispoziţiile art. 37 din Legea 64/1995 nu se referă şi la accesoriile calculate pentru neplata la termen a creanţelor bugetare, ţinând seama şi de Ordinul 1365/2004 pentru aprobarea deciziei nr. 5/22.07.2004 a Comisiei fiscale centrale pentru aprobarea soluţiilor pentru aplicarea unitară a unor prevederi referitoare la şi de procedură fiscală. În condiţiile în care O.G. 38/2002 de modificare şi completare a Legii 64/1995 a modificat şi completat art. 60 alin.7 din Legea 64/1995 prevăzând majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere potrivit legii speciale în materie, datorate de debitor pentru neachitarea obligaţiilor bugetare datorate atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de reorganizare, până la data achitării sau până la data intrării în faliment, recurenta a susţinut că dispoziţiile art. 60 al. 7 modificat reprezintă o derogare de la regula generală consacrată de art. 37 din Legea 64/1995.
S-a arătat că la data calculării accesoriilor contestate în cauză erau în vigoare prevederile Codului de procedură fiscală, iar prin decizia de impunere nr. 765/25.11.2005 menţionată de reclamantă au fost calculate accesorii pentru perioada 01.01.2003 – 10.10.2003 aferente creanţelor fiscale contestate de contribuabil reprezentând debite care nu au fost strânse prin aplicarea H.G. 871/2000.
Prin decizia de impunere nr. 1253/22.12.2005 organul fiscal teritorial a calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 aferente unor obligaţii bugetare neachitate la termen.
În consecinţă s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate împotriva deciziei 60/21.02.2006 şi a deciziei de impunere nr. 1253/22.12.2005.
Pentru susţinerea recursului au fost depuse înscrisuri.
Legal citată, intimata – reclamantă S.C. „U” SA Roman, a fost reprezentată în faţa instanţei şi, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.
S-a susţinut că instanţa de fond a făcut o justă aplicare a prevederilor legale, recursul fiind nefondat, ţinând seama de data deschiderii procedurii reorganizării în cazul S.C. „U” S.A. – anul 1996 şi dispoziţiile aplicabile în cauză.
Astfel, intimatei – reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii 64/1995 în forma avută anterior modificării prin O.G. 38/2002 ţinând seama de dispoziţiile art. IV al. 1 din O.G. 38/2002.
Privitor la prevalenţa O.G. 61/2002 şi a Codului de procedură fiscală în raport cu Legea 64/1995 s-a susţinut că actele normative de procedură fiscală reprezintă dreptul comun în materie fiscală, dar S.C. „U” SA este supusă Legii 64/1995 ce reprezintă dispoziţii speciale în materie de reorganizare judiciară şi faliment şi, în consecinţă, tuturor participanţilor la această procedură le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale ce reglementează regulile procedurii concursuale.
S-a susţinut că dispoziţiile art. 60 al. 7 din legea specială nr. 64/1995 modificată prin O.G. 38/2002 reprezintă o excepţie de la regula prevăzută de art. 37 din Legea 64/1995 în forma modificată prin O.G. 38/2002, cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiile art. IV din O.G. 38/2002, prevederile O.G. 38/2002 se aplică numai în cazul procedurilor deschise după intrarea în vigoare a actului normativ modificată.
Examinând recursul promovat pentru motivele arătate, în condiţiile art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa îl apreciază ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare :
Din cuprinsul deciziei de impunere nr. 1253/22.12.2005 şi al deciziei nr. 60/21.02,2006, ambele emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Neamţ, rezultă că au fost stabilite accesoriile pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 aferente , impozitului pe salariu şi pe veniturile din salarii şi fondurilor speciale, în sumă totală de 152.364 lei, după ce prin decizia de impunere 765/25.11.1005 au fost calculate accesorii pentru perioada 01.01.2003 – 10.10.2003, aferente creanţelor fiscale reprezentând debite care nu au fost stinse prin aplicarea H.G. 871/2000 cuvenite D.G.F. P. Neamţ după emiterea Deciziei 122/14 iunie 2005 emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Reprezentând accesorii pentru debite născute anterior, cu titlu de datorii bugetare supuse reglementării H.G. 871/2000 instanţa de recurs apreciază că dispoziţiile legale aplicabile în cauză sunt cele ale Legii 64/1995, legea specială în materia reorganizării judiciare şi a falimentului, cu modificările ulterioare, după cum urmează :
La data deschiderii procedurii reorganizării judiciare a intimatei – reclamante S.C. „U” SA Roman, prin sentinţa civilă 197/F/07.04.1997 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul 429/F/1996, nu există o reglementare referitoare la adăugarea accesoriilor creanţelor negarantate, de la data deschiderii procedurii. Prin Legea 99/1999, intrată în vigoare la 27 iunie 1999 s-a introdus art. 321 – devenit după republicarea Legii 64/1995 în Monitorul Oficial 608/13.12.1999 – art. 37, potrivit căruia nici o dobândă sau cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţilor negarantate din creanţele garantate de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care, prin programul de plată al creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la aceste prevederi. Efectul acestor dispoziţii constă în aceea că, dacă până la data intrării în vigoare a Legii 99/1999 intimata – reclamantă datora accesoriile reglementate prin dispoziţiile cuprinse în legi speciale în materie fiscală, după intrarea în vigoare a Legii 99/1999 reclamanta nu mai datorează dobânzi ori alte cheltuieli conform art. 321.
În condiţiile în care accesoriile au fost stabilite prin deciziile contestate pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003, trebuie analizate dispoziţiile aplicabile pentru acest interval. De aceea, instanţa constată că modificările ulterioare ale Legii 64/1995 aduse prin O.G. 38/2002 nu sunt aplicabile litigiului, potrivit dispoziţiilor art. IV al O.G. 38/2002 care prevăd, în consacrarea principiului neretroactivităţii, că procedurile deschise până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe – 02.08.2002 – vor continua să fie administrate şi lichidate conform prevederilor legale în vigoare anterioare modificărilor şi completărilor aduse Legii 64/1995 prin această ordonanţă. În consecinţă, nici dispoziţiile art. 60 al. 7 din Legea 64/1995 astfel cum a fost modificat prin O.G. 38/2002 nu sunt aplicabile, reprezentând dispoziţii de drept material supuse regimului juridic indicat prin art. IV menţionat anterior.
Ţinând seama de caracterul special al reglementării în materia reorganizării judiciare şi falimentului conţinute de Legea 64/1995 cu modificările şi completările ulterioare, instanţa apreciază că în cazul procedurii executării colective ce face obiectul Legii 64/1995 sunt aplicabile dispoziţiile în materie fiscală doar în măsura în care completează reglementarea Legii 64/1995, nu şi în situaţia când există deja dispoziţii legale.
Concluzia se desprinde inclusiv din tehnica legislativă relevată de modificările ulterioare, când O.G. 38/2002 a modificat Legea 64/1995 cu privire la art. 60 al. 7, raportat la accesoriile obligaţiilor bugetare neachitate de debitori aflaţi în procedura Legii 64/1995. Aplicarea Ordinului 1365/2004 pentru aprobarea deciziei nr. 5/22 iulie 2004 a Comisiei fiscale centrale privind modul de aplicare a dispoziţiilor art. 117 al. 4 din O.G. 92/2003 art. 15 al. 2 din O.G. 61/2002, art. 13, 131 din O.G. 11/1996, coroborate cu art. 37, 60 al. 7 din Legea 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările ulterioare se realizează, cu respectarea dispoziţiilor art. IV din O.G. 38/2000 şi a principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, în limitele stabilite cu caracter obligatoriu de dispoziţiile Legii 64/1995 aplicabile obligaţiilor debitorilor aflaţi în procedura prevăzută de Legea 64/1995.
Decizia 756/02.11.2006
2. T.V.A. DOCUMENTE JUSTIFICATIVE. DREPT DE DEDUCERE. CONDIŢII.
Prin decizia 814/2006 s-a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanta S.C.C. S.R.L. în contradictoriu cu D.G.F.P. Bacău. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală din 29.04.2005 intimata a stabilit în sarcina recurentei o obligaţie fiscală de 69.354.216 lei – 57.517.180 lei TVA, 9.248.763 lei dobânzi aferente şi 2.588.273 lei penalităţi. Prin acelaşi raport s-a propus spre confiscare suma de 367.591.000 lei. S-a reţinut că facturile fiscale privind cantitatea de 123,56 m.c. cherestea în valoare de 360.239.180 lei din care 57.517.180 lei reprezintă TVA a fost emisă de S.C. O.SRL Piatra Neamţ, societate care nu este înregistrată la O.R.C. şi nici la D.G.F.P. Neamţ nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru deducerea T.V.A. În baza raportului de inspecţie fiscală s-a emis Decizia de impunere 38/29 aprilie 2005 care reţine reţine obligaţiile fiscale precum şi suma propusă spre confiscare. Împotriva acestor acte administrativ fiscale, recurentul a formulat contestaţie potrivit art. 176 din O.G. 92/2003 iar prin Decizia 128/04.07.2005 contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată pentru suma reprezentând TVA şi accesoriile acestuia, iar pentru suma propusă spre confiscare, s-a reţinut că sunt supuse dreptului comun.
Prin cererea înregistrată sub nr. 6388/2005 pe rolul Tribunalul Bacău reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ fiscale şi exonerarea sa de plata sumei de 69.354.216 lei. S-a susţinut că textele de lege reţinute de organul fiscal nu sancţionează faptul că societatea emitentă nu este legal înregistrată, că facturile emise de aceasta nu i-ar aparţine. Se arată că au fost respectate dispoziţiile legale, iar răspunderea aparţine furnizorului.
La 23.11.2005 reclamanta formulează o cerere de chemare în garanţie a A.F. “F. M.” motivat de faptul că facturile emise de S.C. “O.” SRL au fost achiziţionate de aceasta.
Prin încheierea din 14 iunie 2006 s-a disjuns cererea de chemare în garanţie.
Prin sentinţa civilă 397/2006 instanţa de fond respinge ca nefondată acţiunea, reţinând că furnizoarea şi beneficiara preţului achitat nu există şi în consecinţă facturile nu îndeplinesc condiţiile de bază ale raportului juridic în baza căruia urma să achite preţul.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. C. SRL.
Recursul a fost timbrat cu 19 lei, taxă judiciară de timbru şi 0,30 lei timbru judiciar.
În motivarea recursului, recurenta arată că :
– facturile fiscale aparţin unei societăţi legal constituite ;
– cele trei facturi fiscale nu au fost pierdute, ci fac parte dintr-un top de facturi eliberate unei persoane necunoscute care s-a prezentat că este delegat al A.F. F.M.;
– greşit s-a disjuns cererea de chemare în garanţie, deoarece s-a dorit să se dovedească vinovăţia administratorului acestei societăţi în gestionarea facturilor, existând o legătură de cauzalitate între sumele stabilite ca obligaţii fiscale şi persoana juridică responsabilă ;
– că documentele justificative respectă dispoziţiile art. 155 pct. 8 din Legea 571/2003, emiterea acestora de către alte persoane în numele unei societăţi inexistente nu îi poate fi imputabilă.
Curtea, verificând sentinţa recurată sub aspectul motivelor invocate, constată nefondat recursul, instanţa de fond reţinând o situaţie de fapt corespunzător probelor administrate şi a făcut o corectă aplicare a legii, astfel:
Potrivit art. 6 din Legea 82/1991, orice operaţiune economică efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind calitatea de document justificativ.
Aşadar, pentru ca documentele care stau la baza înregistrărilor în să dobândească calitatea de document justificativ, acestea trebuiesc emise pentru o operaţiune economică efectivă. Or, în cauză, inexistenţa societăţii emitente a facturilor – S.C. O.SRL, afectează calitatea de document justificativ prin fictivitatea, inexistenţa operaţiunii economice. Chiar dacă recurenta ar fi intrat în posesia cantităţii de cherestea menţionată în cele trei facturi, această operaţiune economică nu poate fi dovedită cu facturi emise de un subiect de drept inexistent. Este adevărat, că, în situaţia în care emitentul ar fi existat în fapt în circuitul comercial, existenţa informală a acesteia nu poate fi imputabilă recurentei. În însă cauză exista o prezumţie puternică a faptului că această societate este fictivă prin lipsa înregistrărilor la O.R.C. şi la D.G.F.P. Neamţ, prezumţie care nu a fost înlăturată de recurentă, nici prin probele efectuate la prima instanţă şi nici în recurs.
În consecinţă, primul motiv de recurs nu este întemeiat.
Sub aspectul celui de-al doilea motiv de recurs, este lipsit de relevanţă, împrejurarea că cele trei facturi ar fi fost pierdute sau nu de chematul în garanţie sau au fost achiziţionate de o persoană necunoscută în numele acesteia.
În cauză, calitatea de document justificativ nu este determinată de această împrejurare ci, cum s-a reţinut, de caracterul fictiv al operaţiunilor comerciale care se încearcă a fi dovedite cu aceste facturi.
În ceea ce priveşte critica adusă hotărârii instanţei de a disjunge cererea de chemare în garanţie, aceasta nu este fondată, instanţa de fond reţinând corect că răspunderea delictuală a unei persoane juridice de drept privat este în competenţa instanţei de drept comun şi nu a instanţei de contencios administrativ, chiar dacă situaţia de fapt care a influenţat sau determinat angajarea unei astfel de răspunderi ar constitui şi un element circumstanţial care a fost avut în vedere la emiterea unui activ administrativ fiscal.
Referitor la cel de-al patrulea motiv de recurs, aşa cum s-a reţinut când s-a analizat primul motiv de recurs, dispoziţiile art. 155 pct. 8 din Legea 571/2003 enumeră doar elementele de ordin formal ale documentelor justificative, însă acestea nu sunt suficiente în lipsa corespondentului dintre documentele invocate şi operaţiunea comercială pe care tind să o dovedească.
Decizia 814/24.11.2006
3.T.V.A. DREPT DE DEDUCERE. REALITATEA PRESTAŢIILOR. DOVADĂ.
Prin decizia 864/2006 s-a admis recursul şi s-a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că s-a anulat în parte actele administrativ fiscale contestate numai cu privire la suma de 174.535.375 lei reprezentând T.V.A. aferent cheltuielilor efectuate cu prestările de servicii de consultanţă comercială. Au fost menţinute celelalte dispoziţii. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin decizia de impunere nr. 5749 din 28 iulie 2005 emisă de A.N.A.F. – D.G.F.P. Bacău s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare în sarcina contribuabilului S.C. R.L.SRL Bacău astfel :
1. T.V. A – în total 181.597.000 lei din care T.V.A. aferentă cheltuielilor cu prestări de servicii de consultanţă comercială şi control de calitate nedeductibil fiscal în sumă de 174.535.375 lei, T.V.A. – aferentă cheltuielilor de protocol nedeductibil fiscal în sumă de 4.580.046 lei şi T.V.A. fără document justificativ în sumă de 2.481.624 lei ;
2. impozit pe profit în sumă de 110.520.000 lei reprezentând cheltuieli de deplasare nedeductibile fiscal, cheltuieli de protocol nedeductibil şi cheltuieli de servicii de consultanţă tot nedeductibil.
Decizia de impunere a fost întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală din 27 iulie 2005.
Împotriva deciziei de impunere S.C. R.L. S.R.L. a formulat contestaţie la organul fiscal, iar prin decizia nr. 263 din 18.10.2005 – A.N.A.F. – D.G.F.P. Bacău a respins contestaţia, reţinându-se legalitatea deciziei de impunere, în esenţă pe considerentul că facturile de prestări servicii emise de S.C. T. SRL către S.C. R.L.nu are la bază documente justificative potrivit pct. 48 din H.G. 44/2004, respectiv situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, din care să reiasă prestarea efectivă a serviciilor, aşa încât acestea sunt cheltuieli nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit în conformitate cu prevederile art. 21 al. 4 lit. “m”.
Prin cererea adresată Tribunalului Bacău şi înregistrată sub nr. 8612/2005, S.C. “R.L.” SRL a solicitat anularea deciziei 263/2005 precum şi a deciziei de impunere nr. 5749/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 269 din 19 mai 2006, Tribunalul Bacău a respins acţiunea, reţinând că potrivit art. 48 cap II, H.G. 44/2004 pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări servicii trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv : serviciile să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care trebuie să cuprindă unele menţiuni obligatorii “contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate iar prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin situaţii de lucrări, procese verbale de recepţie, rapoarte de lucrare, studiu de fezabilitate.
A reţinut instanţa de fond că deşi între contestator şi S.C. T. SRL există încheiate două contracte de colaborare, privind prestarea de către S.C. T. SRL de servicii de asistenţă comercială şi de control a calităţii şi cantităţii (ce presupune verificarea calităţii şi culorii de tipărire, verificarea înscrisurilor constatate, facturile emise de S.C. “T.” nu conţin documente justificative cerute de lege care să dovedească prestarea efectivă a acestor servicii.
Instanţa a apreciat că serviciile nu au fost prestate ci doar s-au întocmit acte fictive între părţi.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs S.C. “R.L.” criticând soluţia ca nefiind legală şi temeinică, arătând că serviciile au fost prestate în baza a două contracte de către prestatorul S.C. “T.” SRL şi au ca obiect servicii de asistenţă comercială şi economică şi servicii de control a calităţii şi cantităţii, că a dovedit necesitatea efectuării cheltuielilor deduse, că cele două contracte îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Invocă recurenta că instanţa a concluzionat greşit că serviciile nu au fost prestate, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi constatării că suma de 174.535.375 lei TVA deductibili trebuie avută în vedere la rambursare.
Criticile pe care îşi întemeiază recurenta cererea se referă doar la suma de 174.535.375 lei TVA, necontestând celelalte sume din decizia de impunere (impozit pe profit şi T.V.A. reprezentând cheltuieli de protocol), aşa încât instanţa se va limita la analiza legalităţii actelor administrativ fiscale doar cu privire la T.V.A.
S.C. “T.” S.R.L. a formulat cerere de intervenţie, în interes alăturat, arătând că cele două contracte îndeplinesc condiţiile legale, că serviciile au fost prestate.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentă, raportate la dispoziţiile legale, instanţa apreciază că este întemeiat, pentru considerentele ce urmează :
Organul fiscal a reţinut că suma de 174.535.375 lei reprezintă TVA aferentă cheltuielilor cu prestări de servicii de consultanţă comercială şi control de calitate nedeductibile fiscal, reţinând că recurenta a înregistrat suma de 534.061.692 lei T.V.A. deductibilă, însă doar 352.464.647 lei era deductibilă. S-a apreciat că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile cu prestări de servicii fiind incidente prevederile art. 21 lit. “m” şi art. 145 al. 3 Legea 571/2003, pct. 48, 51 din H.G. 44/2004, reţinându-se în fapt că deşi s-au încheiat contracte de colaborare şi s-au emis facturi nu exista alte documente justificative care să ateste prestarea serviciilor de către S.C. “T.” SRL.
În drept, dreptul de deducere este reglementat de art. 145 din Codul Fiscal. Astfel la al. 3 se prevede “dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca prestator de T.V.A. are dreptul să deducă TVA datorată sau achitată, aferentă prestărilor de servicii care i-au fost prestate sau urmează să fie prestate de o altă persoană impozabilă”.
Al. 12 al art. 145 din codul fiscal stabileşte şi condiţiile aplicabile recurentei pentru exercitarea dreptului la deducere. Astfel, bunurile (în speţă serviciile) urmează a fi folosite pentru operaţiuni cu drept de deducere, iar o a doua condiţie persoana impozabilă trebuie să deţină o factură fiscală sau alt document legal aprobat care justifică suma T.V.A.
Art. 21 al. 4 lit. “m” pct. 4 din H.G. 44/2004 nu sunt incidente în ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, textele invocate reglementând cheltuielile deductibile pentru determinarea profilului impozabil, al. 4 reglementând cheltuielile ce nu sunt deductibile.
Interpretarea dată de instanţa de fond în sensul că dispoziţiile referitoare la cheltuielile nedeductibile din capitalul ce reglementează „calculul profitului impozabil” ar fi aplicabile pentru deducerea TVA este contrară dispoziţiilor legale.
Instanţa apreciază că suma de 174.535.375 lei (suma contestată de recurentă) reprezintă T.V.A. deductibilă aferentă prestărilor de servicii pentru care societatea are încheiate contractele de colaborare nr. 101/2004 şi 102/2004 în baza cărora S.C. „T.” S.R.L. furnizează asistenţă comercială şi control de calitate confecţionării etichetelor. Justificarea deducerii s-a făcut cu documente legal aprobate , respectiv facturi fiscale. Dat fiind faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 145 al. 3 – Legea 571/2003 cu art. 145 pct. 12 din aceiaşi lege, instanţa apreciază că se impune reformarea sentinţei recurate.
Decizia 864/11.12.2006
IV. COMERCIAL
1. CONTRACT DE ANTREPRIZĂ. SUBANTREPRENOR. RĂSPUNDERE.
Prin decizia 838/2006 s-a admis recursul recurentei C.E.C. S.A. în contradictoriu cu intimata S.C. A.G. S.A. P. Neamţ, s-a modificat sentinţa recurată şi s-a admis contestaţia recurentei dispunându-se trecerea pe tabelul creditorilor cu suma de 1.470.714.729 lei în loc de 275.941.271 lei. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că la data de 22 martie 2005 creditoarea CEC SA Sucursala Piatra Neamţ a formulat cerere de admitere a creanţei în sumă de 1.470.714.729 lei.
A motivat creditoarea că a încheiat cu debitoarea contractul nr.10710/1998 de execuţie investiţie pentru noul sediu, că termenul de predare a construcţiei a fost de 12 luni de la semnarea contractului, că debitoarea nu a reuşit să respecte termenul de predare a lucrării, termenul fiind prelungit ulterior prin acte adiţionale până la 30.10.2004.
A mai arătat creditoarea că în baza art.6.7 şi 6.8 din anexa 7d la contractul de antrepriză, de la data termenului la care ar fi trebuit predată lucrarea se calculează penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi din întreaga valoare a lucrărilor efectuate, că în aceste condiţii debitoarea datorează până la deschiderea procedurii suma de 1.470.714.729 lei.
A solicitat creditoarea înscrierea pe tabelul creditorilor cu suma reprezentând penalităţile de întârziere calculate începând cu 30.10.2004 şi până la 14.01.2005.
În dovedire, creditoarea a anexat la dosar facturi fiscale, contractul de antrepriză, acte adiţionale de prelungire a termenului PIF, contractul de antrepriză, adrese comunicate antreprenorului.
La data de 19 mai 2005 debitoarea a formulat contestaţie la creanţa creditoarei CEC – SA Sucursala Piatra Neamţ.
A motivat debitoarea că, în calitate de antreprenor general a solicitat creditoarei completarea proiectului cu detaliile necesare continuării lucrărilor, că imposibilitatea continuării lucrărilor s-a datorat creditoarei care nu a comunicat proiectele privind sistematizarea verticală, racordurile apă, canalizare, gaz, instalaţiile interioare de antiefracţie şi antiincendiu şi modificarea proiectului la instalaţiile electrice, că în conformitate cu dispoziţiile art.1.8 din contract termenul de predare trebuia prelungit corespunzător cu perioada de stagnare datorată acestor cauze.
A arătat debitoarea că numai constructorul este îndreptăţit să calculeze penalităţi pentru întreruperea lucrărilor din vina beneficiarului.
Prin sentinţa civilă nr.966/F/14.04.2006 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr.1384F/2004 a fost admisă în parte contestaţia formulată de debitoarea SC A.A. SA la creanţa creditoarei CEC – Sucursala Piatra Neamţ şi a dispus înscrierea creanţei creditoarei în tabloul creditorilor cu suma de 27.594 lei (RON).
Pentru a pronunţa această sentinţă judecătorul sindic a reţinut următoarele :
Prin sentinţa civilă nr.537/F din 14 iulie 2005 pronunţată în dosarul de faliment nr.1385/F/2004, s-a admis în principiu contestaţia debitoarei la creanţa creditoarei CEC SA Sucursala Piatra Neamţ şi s-a admis în mod provizoriu la masa credală creanţa acestei creditoare.
S-a avut în vedere că pentru soluţionarea contestaţiei debitoarei şi stabilirea certitudinii creanţei creditoarei, respectiv a întinderii acesteia, este necesar ca un expert să stabilească valoarea penalităţilor de întârziere de la 30.10.2004 la 14.01.2005 potrivit dispoziţiilor art.6,8 din Anexa nr.7d, respectiv 0,1% pe zi pentru întreaga valoare a obiectivului până la limita de 25% din valoarea cumulată a lucrărilor şi, un expert tehnic, să stabilească dacă obiectivele comunicate de debitoare investitorului, respectiv proiectele, planurile şi detaliile necesare executării obiectivului şi neemise în timp util de investitor au dus la prelungirea termenului de execuţie.
În cauză, expertul contabil şi expertul tehnic desemnaţi de instanţă au răspuns la obiectivele stabilite.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic (f.132 – 133 vol.3 dosar), termenul de execuţie a construcţiei nu a fost afectat de obiectivele comunicate de debitoare investitorului.
În funcţie de concluziile acestei expertize, instanţa a constatat că aparţine debitoarei culpa în neexecutarea la termen a obiectivului contractat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art.6.7 şi 6.8 din anexa 7d la contractul de execuţie încheiat de părţi, sancţiunea plăţii penalităţilor fiind expres prevăzută. Cum însă părţile au prelungit în baza actului adiţional nr.3/26.09.2003 până la 30.10.2004 termenul de execuţie, la această dată a devenit scadentă obligaţia debitoarei, penalităţile neputând fi acordate anterior acestei date.
Avându-se în vedere că termenul de execuţie nu a fost prelungit potrivit art.5.8 din anexa nr.7d, respectiv stânjenirea activităţii nu s-a datorat cauzelor generate de investitor, debitoarea datorează penalităţi de întârziere în executare în sumă de 275.941.271 lei, conform raportului de expertiză contabilă (f.202 – 208 dosar vol.3).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea CEC – Sucursala Piatra Neamţ pentru următoarele motive:
– expertul a decis că penalităţile trebuie calculate doar la valoarea lucrărilor executate de antreprenor, nu la întreaga valoare a lucrărilor, inclusiv a celor executate de subantreprenori, interpretând eronat contractul de execuţie a investiţiei şi contractele de subantrepriză;
– beneficiarul are relaţie contractuală doar cu antreprenorul general, iar antreprenorul este răspunzător faţă de investitor pentru respectarea de către subantreprenorii săi a prevederilor şi obligaţiilor legale şi profesionale;
– decontarea unor lucrări s-a făcut de beneficiar direct către subantreprenor, doar în baza situaţiilor de lucrări vizate de antreprenorul general.
Curtea, analizând actele şi lucrările din dosar, sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, şi din oficiu, constată că recursul este fondat.
Între creditoarea CEC Sucursala Piatra Neamţ şi debitoarea SC A.A. SA s-a încheiat la data de 4.12.1998 un contract de execuţie a investiţiei prin care debitoarea s-a obligat în calitate de antreprenor general să execute în totalitate lucrările de construcţii-montaj pentru obiectivul „sediu CEC – Sucursala Piatra Neamţ”. Durata de execuţie era de 12 luni.
În contract, la art.6 pct.6.7 şi 6.8 părţile au convenit ca antreprenorul să plătească penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere calculate la întreaga valoare a obiectivului (situaţii decontate anterior cumulate cu situaţii în curs de decontare) pentru nefinalizarea lucrărilor la termen.
Prin acte adiţionale termenul de predare a lucrării a fost prelungit până la 30.10.2004.
Întrucât lucrarea nu a fost predată la termen, creditoarea a calculat penalităţi de întârziere de la 30.10.2004 până la data deschiderii procedurii la valoarea întregului obiectiv şi a solicitat să fie înscrisă cu această sumă în tabloul creditorilor debitoarei.
Judecătorul sindic a admis parţial creanţa, doar pentru valoarea lucrărilor executate efectiv de debitoare, fără TVA.
Soluţia pronunţată de judecătorul sindic nu este corectă.
Antreprenorul avea obligaţia de a realiza întregul obiectiv. Antreprenorul a încheiat 2 contracte de subantrepriză prin care a încredinţat părţi din lucrare unor subantreprenori. În aceste 2 contracte părţi sunt antreprenorul şi subantreprenorul. Creditoarea, ca beneficiar al investiţiei nu este parte în contract şi nu are un raport juridic direct cu subantreprenorii. Numai antreprenorul este obligat direct către beneficiar. Împrejurarea că valoarea lucrărilor efectuate de către subantreprenori le-a fost decontată direct de către beneficiar, nu schimbă raporturile dintre părţi. Beneficiarul nu a făcut decât să ia act de convenţia încheiată între antreprenor şi subantreprenor prin care au convenit ca plata să se facă direct de către beneficiar.
Pe de o parte, antreprenorul era obligat direct către beneficiarul investiţiei să-i predea întregul obiectiv, aşa cum rezultă din contractul de executare a investiţiei şi din contractele de subantrepriză, iar pe de altă parte în contract părţile au convenit ca penalităţile să se calculeze la întreaga valoare a obiectivului şi nu la partea realizată efectiv de antreprenor, astfel încât valoarea la care se calculează penalităţile este valoarea întregului obiectiv, care însumează valoarea lucrărilor realizate efectiv de antreprenor şi valoarea lucrărilor realizate de subantreprenori.
În ceea ce priveşte valoarea obiectivului, expertul a reţinut un număr de 26 facturi întocmite de antreprenor şi cei 2 subantreprenori, în valoare totală de 12.650.565.728, însă la dosar există un număr de 72 facturi. Prin urmare valoarea întregului obiectiv nu este cea reţinută de expert, ci de 19.351.509.585 lei. La această valoare urmează să fie calculate penalităţile.
Decizia 838/05.12.2006
2. CONCILIERE DIRECTĂ. DOVADA. LIPSA CONCILIERII. CONSECINŢE
Prin decizia 144/2006 s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că s-a respins acţiunea ca prematur introdusă. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr.5210 din 12.07.2005 pe rolul Tribunalului Bacău reclamanta S.C. „B.” S.A: Bacău a chemat în judecată pe pârâţii P.T., . şi D. Io. pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi la plata contravalorii lucrărilor de renovare şi modernizare la Vila Garofiţa, imobil situat în localitatea Slănic Moldova, în valoare de 110.000 RON, acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea sumei.
Prin sentinţa civilă nr.648 din 1.06.2006 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a admis acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii să plătească suma de 982.474,067 RON contravaloare lucrări construcţii şi s-a dispus instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului fiind obligaţi pârâţii la plata sumei de 17.194 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a fost construit în 1931, a fost trecut în administrarea Consiliului Popular Slănic Moldova, în 1981 a fost dat în folosinţa Trustului de Construcţii Bacău, prin sentinţa 5095/7.10.1999 pronunţată de Judecătoria Suceava reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să lase părţilor în deplină proprietate şi posesie Vila Garofiţa, situată în localitatea Slănic Moldova, prin aceeaşi sentinţă fiind respins capătul de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Instanţa de fond a reţinut că lucrările de îmbunătăţire şi modernizare a imobilului au fost stabilite prin expertiză tehnică.
Împotriva acestei sentinţe a formulat au formulat apel pârâţii solicitând schimbarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca fiind nefondată.
Ca motive de apel se invocă:
– încălcarea art.261 Cod procedură civilă în sensul că în hotărârea atacată nu se regăseşte nici o motivare din care să rezulte considerentele pentru care au fost respinse apărările invocate prin întâmpinare, cu referire la practica judiciară potrivit căreia judecătorii sunt datori să arate motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor
– reclamanta-intimată în calitate de detentor precar nu poate pretinde de la apelanţi contravaloarea pretinselor lucrări efectuate la imobilul în litigiu, autorul apelanţilor fiind deposedat în mod nelegal de proprietate începând cu data de 12.04.1948 până în momentul restituirii, respectiv 12 iulie 2005 când a fost pus în posesie de judecătoresc.
Apelanţii au invocat la termenul de astăzi faptul că nu s-a îndeplinit procedura concilierii aşa încât acţiunea trebuia respinsă ca prematur introdusă. Intimata prin apărător a arătat că această excepţie nu a fost invocată la fond şi în consecinţă nu ar putea fi invocată în apel nefiind de ordine publică iar în măsura în care s-ar trece peste această apărare consideră că procedura concilierii a fost realizată prin procesul verbal de executare.
Având a se pronunţa asupra excepţiei invocate de apelanţi prin apărător curtea de apel reţine:
În fapt – Acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în pretenţii calificată ca fiind comercială dat fiind faptul că una din părţi are calitatea de comerciant. Obiectul acţiunii constă în obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani ce reprezintă contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de reclamantă la un imobil ce a fost restituit pârâţilor.
În drept. Potrivit art.7201 Cod procedură civilă în litigiile comerciale având ca obiect plata unei sume de bani, reclamantul este obligat, în prealabil, să încerce concilierea directă potrivit modalităţii şi în termenele prevăzute în text, din conţinutul acestuia rezultând caracterul imperativ al concilierii.
Dat fiind caracterul imperativ al acestei proceduri, neîndeplinirea acesteia poate fi invocată oricând, apărând ca o excepţie de ordine publică. Este adevărat că modalitatea şi termenele în care se realizează procedura concilierii pot constitui cauze de nulitate relativă în funcţie de vătămarea adusă părţii care o invocă însă în cauză procedura concilierii nu s-a realizat deloc.
Procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc, înscris la care face referire intimata, nu conţine nici un element referitor la obligaţia de plată a sumei de bani (fila 56 dosar fond) ci reprezintă un proces verbal de punere în posesie nefăcând dovada concilierii.
Legiuitorul a înţeles să reglementeze procedura concilierii ca o condiţie prealabilă, aşa încât nici părţile, nici instanţa nu pot trece peste caracterul imperativ al dispoziţiilor art.7201 Cod procedură civilă.
Decizia 144/12 Decembrie 2006
3.EMITEREA CECULUI. GIR ÎN ALB. EROAREA OBSTACOL. CAPACITATE PROCESUALĂ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ sub nr. 3717/28.04.2005, reclamantul C.A.a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii – Direcţia Silvică Suceava, S.C. „P.A.M” S.R.,L. Poiana Teiului, S.C. G. F. SRL BACĂU şi Banca „Ion Tiriac” Piatra Neamţ, constatarea nulităţii filei cec seria BB nr. 30600030073, invocând – în motivare – faptul că a fost indus în eroare atunci când a semnat şi a pus ştampila la rubrica „girant”.
Prin sentinţa civilă nr. 2798/11 iulie 2005, Judecătoria Piatra Neamţ şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, instanţă la care cauza a fost înregistrată sub nr. 1089/2005.
Constatându-se că pe rolul instanţei se află o cerere cu acelaşi obiect, promovată de Direcţia Silvică Suceava, tribunalul a dispus conexarea celor două cereri.
Prin sentinţa civilă nr. 186/07 martie 2006, pronunţată în dosarul nr. 1089/2005, Tribunalul Neamţ a respins acţiunea principală şi acţiunea conexă, ca nefondate.
În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele aspecte :
Fila cec seria BB nr. 30600030073 a făcut parte din carnetul de file cec eliberat de Banca Comercială „Ion Ţiriac” SA – Sucursala Piatra Neamţ sub semnătura şi ştampila AF C. V. POIANA TEIULUI, la data de 28 august 2001.
La data de 11.09.2003 această filă cec a fost emisă de SC P. A.M.SRL Poiana teiului (care-l are ca administrator pe C. V.), ca o consecinţă a relaţiilor comerciale derulate între cele două societăţi. Deşi, aşa cum susţine trasul Banca Comercială „Ion Ţiriac” SA Piatra Neamţ, titularul carnetului de file CEC (AF Curcă Vasile) din care face parte şi titlul contestat prin cererile de faţă, se afla în interdicţie bancară, ca urmare a emiterii unor cecuri fără acoperire, acest aspect nu este în măsură să-i afecteze valabilitatea.
Conform art. 3 al. 2 teza II din Legea 59/1934 : „Titlul emis fără observarea acestor condiţii valorează totuşi ca CEC”.
Întrucât iniţial nu a fost trecut numele beneficiarului, fila CEC are statutul juridic de CEC la purtător, conform art. 5 al. 6 din Legea 59/1934, fiind girată de Direcţia Silvică Suceava – Ocolul Silvic Broşteni, cu respectarea prevederilor legale (art. 15) pe dosul cecului. Fiind vorba de girul unui CEC la purtător, acesta a căpătat caracterul unui gir în alb, situaţie prevăzută de Legea 59/1934 (art. 16 al. 4).
Susţinerile reclamantului C.A.indicate prin precizările ulterioare, referitoare la faptul că solicitarea de constatare a nulităţii absolute are ca principal temei dreptul comun şi nu Legea 59/1934, au fost înlăturate. Nu poate fi făcută abstracţie de prevederile legii speciale, întrucât atât condiţiile de formă cât şi cele de fond trebuie analizate în primul rând prin prisma acesteia. Eroarea arătată de reclamantul C.A, nu a fost reţinută de prima instanţă. Simplele afirmaţii formulate numai cu intenţia de a justifica un motiv de nulitate absolută nu sunt şi suficiente pentru a-l certifica. S-a reţinut că reclamantul C.A.nu a putut dovedi modalitatea în care a fost dus în eroare de administratorul SC „P. A.m.” SRL. Mai mult decât atât, acesta a formulat apărări care nu au nici o legătură cu acţiunea, indicând drept împrejurare credibilă o situaţie de forţă majoră, respectiv inundaţiile de pe râul Bistriţa, produse în noaptea de 31.12.2002/01.01.2003 şi care ar fi afectat pe S.C. P.A.M. SRL, în condiţiile în care cec a cărei nulitate absolută se solicită a se constatata a fost emisă după 9 (nouă) luni de zile, respectiv la data de 11 septembrie 2003.
A mai reţinut instanţa de fond că, aspectele evidenţiate de reclamantul C.A. din acţiunea principală şi Direcţia Silvică Suceava – titulara cererii conexe, au fost analizate sub o formă sau alta şi cu ocazia soluţionării altor acţiuni deduse judecăţii, respectiv : opoziţie la executare, contestaţie la executare şi revizuire, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 3071 din 09.09.2004 de Judecătoria Piatra Neamţ, sentinţei civile nr. 678/17.02.2005 de Judecătoria Piatra Neamţ şi sentinţa civilă nr. 621/15.02.2005 de Judecătoria Piatra Neamţ.
Având în vedere cele arătate mai sus, a constatat că fila CEC a cărei nulitate absolută se cere prin acţiunea principală şi cererea conexă a fost emisă cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale imperative, fără a urmări inducerea în eroare a vreunei persoane, fiind o consecinţă firească a relaţiilor comerciale derulate între părţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C. A. şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – Direcţia Silvică Suceava. În motivarea apelurilor s-au reluat argumentele şi dovezile invocate la instanţa de fond.
Astfel, ambii apelanţi au relatat împrejurările în care a fost completat cecul, în sensul că între Direcţia Silvică Suceava – Ocolul Silvic Broşteni şi SC P. A. M.SRL s-au încheiat contracte pentru achiziţie de material lemnos, că administratorul firmei – Curcă Vasile a prezentat ocolului o filă cec în care nu era completată suma şi beneficiarul, iar ulterior a solicitat că plata datoriei de 140.324.000 lei să fie făcută de S.,C. G., societate care, în schimbul plăţii, a solicitat remiterea filei cec şi girarea acesteia de către Ocolul Silvic Broşteni; că ulterior SC G. SRL a completat, cu rea – credinţă suma de 1.300.000.000 lei, după care a depus-o spre plată la Banca Comercială „Ion Ţiriac”, care a refuzat plata.
Apelantul – reclamant C.A. a mai invocat nulitatea hotărârii instanţei de fond, motivat de faptul că aceasta nu a analizat temeinic acţiunea cu care a fost investită şi nu s-a pronunţat asupra aspectelor de fapt şi de drept invocate.
A mai susţinut apelantul că hotărârea atacată este nu numai nelegală şi netemeinică, dar şi contradictorie, întrucât instanţa de fond a făcut o analiză a elementelor de validitate ale filei cec în baza legii speciale, considerând că s-a invocat eroarea ca mijloc de probă şi a omis să analizeze acţiunea în raport de temeiul juridic invocat de reclamant prin acţiune.
Apelanta – reclamantă Regia Naţională a Pădurilor „Romsilva” – Direcţia Silvică Suceava a invocat, în motivarea apelului, aceleaşi aspecte privind împrejurările în care a fost completat cecul, invocând în plus şi faptul că Ocolul Silvic Broşteni nu are personalitate juridică, ceea ce atrage nulitatea girului, precum şi faptul că Direcţia Silvică Suceava nu are calitate de debitor al S.C. „G.” SRL (aspecte invocate şi de celălalt apelant).
Intimata – pârâtă S.C. „G.” SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelurilor formulate, invocând, în primul rând excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Direcţiei Silvice Suceava, întrucât aceasta nu are personalitate juridică, iar în subsidiar, lipsa calităţii de reprezentant a Direcţiei Silvice Suceava, care ar avea dreptul de a reprezenta Regia Naţională a Pădurilor „Romsilva” numai în raza teritorială a judeţului Suceava.
Pe fondul cauzei, intimata – pârâtă a solicitat respingerea apelurilor pentru aceleaşi argumente invocate în faţa instanţei de fond.
Excepţiile invocate de intimată, privind lipsa capacităţii de folosinţă şi lipsa calităţii de reprezentant a Direcţiei Silvice Suceava sunt neîntemeiate, întrucât potrivit art. 9 al. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Regiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva” – „directorii şi consilierii juridici ai unităţilor fără personalitate juridică din structura Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi”.
În temeiul acestui text, reclamanta – Regia Naţională a Pădurilor – Direcţia Silvică Suceava are capacitatea de a sta ca parte în proces şi poate reprezenta interesele regiei în faţa oricărei instanţe de judecată, atât timp cât chestiunea în litigiu a apărut în raza sa de activitate.
Analizând ambele apeluri declarate în cauză, în raport de actele şi lucrările dosarului, curtea constată următoarele :
Apelantul C.A. a invocat, în primul rând nulitatea hotărârii atacate, pe motiv că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat cu privire la aspectele de fapt şi de drept invocate în acţiune, nu ar fi analizat probele administrate în cauză şi nu ar fi motivat în fapt şi în drept hotărârea.
Susţinerile apelantului nu se verifică.
Instanţa de fond a analizat acţiunea reclamantului, pe aspectele de fapt şi de drept invocate, făcând referire şi la completarea la acţiune, după cum a avut în vedere şi probele invocate de părţi în sprijinul poziţiei lor, hotărârea fiind motivată temeinic, în raport de toate aceste aspecte.
Trebuie precizat, în acest sens, că precizările reclamantului, care a invocat cesiunea de creanţă drept operaţiune juridică prin care s-a realizat girarea cecului, au fost apreciate de instanţa de fond ca neîntemeiate şi, în consecinţă, înlăturate, cu motivarea că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, pretenţiile reclamantului nu pot fi examinate decât în raport de prevederile legii speciale, care este Legea 59/1934 şi nu prin prisma dreptului comun.
În ce priveşte probatoriul invocat de reclamant în sprijinul poziţiei sale, cu referire specială la hotărârile instanţei penale, instanţa de fond a înlăturat aceste probe în mod implicit, cantonându-se la prevederile legii speciale, în raport de care a examinat şi soluţionat acţiunea.
Poziţia instanţei de fond, sub acest aspect, este justificată, cu atât mai mult cu cât actele invocate, emanând de la parchet sau de la instanţa penală nu au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, decât în ceea ce priveşte existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (conform art. 22 Cod procedură penală).
Ca urmare, susţinerile apelantului, vizând nulitatea hotărârii atacate sunt nefondate, dincolo de faptul că pretinsele omisiuni invocate nu sunt sancţionate de lege cu nulitatea hotărârii, instanţa de apel având posibilitatea de a corecta eventualele omisiuni sau erori ale hotărârii atacate, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.
Pe fondul cauzei, în urma examinării probelor administrate şi a susţinerilor părţilor, curtea reţine următoarele :
În speţă s-a solicitat constatarea nulităţii unui cec, titlu de valoare reglementat de Legea 59/1934, instanţa de fond statuând în mod corect, atât asupra situaţiei de fapt, cât şi a temeiului juridic al acţiunii.
Nu poate fi reţinut punctul de vedere al apelantului – reclamant, în sensul că dispoziţiile art. 14 din Legea 59/1034 trebuie să se raporteze la art. 1391 şi 1397 Cod civil, care reglementează cesiunea de creanţă. Cesiunea de creanţă este un contract prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, altei persoane. Contractul de cesiune de creanţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate impuse de lege, în primul rând sub aspectul obiectului, care trebuie să fie determinat.
Ori în speţă este în discuţie un cec, care la momentul emiterii nu avea completată suma de plată după cum susţine chiar apelantul şi care nu poate fi examinat decât în raport de dispoziţiile Legii 59/1934.
Nefiind trecut numele beneficiarului, fila cec a căpătat statutul de cec la purtător (potrivit art. 5 al. 6 din Legea 59/1934), iar girul aplicat de apelantul reclamant are caracterul unui gir în alb, situaţie prevăzută de art. 16 al. 4 din legea 59/1934.
În aceste condiţii, nu pot fi avute în vedere reglementările generale, privind cesiunea de creanţă, aşa cum susţine apelantul, întrucât Legea 59/1934 este lege specială, ce se aplică cu prioritate.
Ca urmare, nu poate fi pusă în discuţie eroarea abstacol la girarea cecului în alb, întrucât această operaţiune a avut loc, aşa cum s-a arătat, în condiţiile Legii 59/1934.
Ambii apelanţi au invocat lipsa mandatului contabilului C.A. de a gira cecul şi lipsa personalităţii juridice a Ocolului Silvic Broşteni a cărui ştampilă apare pe cec.
Girarea unei file cec este un fapt de comerţ, conform art. 3 pct. 14 Cod comercial. În speţă, apelantul C.A. a semnat şi ştampilat fila cec, acţionând ca prepus al Direcţiei Silvice.
În aceste condiţii, intimata – pârâtă nu avea obligaţia de a verifica mandatul prepusului, iar lipsa unei împuterniciri în acest sens nu i-ar putea fi opozabilă.
În ceea ce priveşte reaua – credinţă a intimatei S.C. „G.” S.R.l. la completarea filei cec, trebuie arătat că potrivit art. 14 din Legea 59/1934, „dacă un cec necompletat la emitere a fost completat fără a ţine seama de înţelegerile intervenite, neobservarea acestor înţelegeri nu poate fi opusă posesorului, afară numai dacă acesta a dobândit cecul cu rea – credinţă, sau dacă posesorul a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea cecului”.
Cum în speţă nu s-a dovedit nici una din aceste situaţii, privind reaua – credinţă a posesorului cecului, chiar dacă fila cec ar fi completată cu o altă sumă decât cea pentru care s-a girat, acest aspect nu poate fi imputat intimatei – pârâte.
În ceea ce priveşte anularea filei cec de către bancă, acesta nu poate constitui un motiv de nulitate a titlului de valoare, întrucât art. 3 al. 2 din Legea 59/1934 statuează : „Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la trans . . . Titlul emis fără observarea acestor convenţii valorează totuşi ca cec”.
Ca urmare, faptul că S.C. „P.A.M” SRL a emis cecul fără autorizarea trasului, nu atrage lipsa efectelor juridice pentru fila cec.
Decizia 122/02.11.2006
2
