Dreptul la apărare – Art. 19 al. 1 Legea 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
C.Ap. Cluj, s.pen., dec. 785/2000 recurs c/în ch.pen. 242/2000 a Trib. Maramureş
Prin ordonanţa nr. 274 din 22 iunie 2000, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a luat măsura arestării faţă de inculpatul P.G.G., asistat din oficiu de avocatul stagiar AGZ, conform delegaţiei.
în sarcina inculpatului s-a reţinut tentativa la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 C.pen. raportată la art. 211 al. 2 C.pen.
Prin încheierea penală nr. 242 din 8 august 2000 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosarul nr. 3485/2000, s-a respins plângerea inculpatului deţinut în arestul Poliţiei Maramureş împotriva ordonanţei de arestare preventivă nr. 274/P/22.07.2000, menţinând măsura arestării.
în motivarea plângerii inculpatul invocă prevederea art. 19 al. 1 din Legea nr. 51/1995, conform căreia “avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorii”.
Tribunalul respinge plângerea considerând că articolul invocat nu îşi găseşte aplicarea în cauză, respectiva dispoziţie fiind de strictă interpretare.
împotriva acestei încheieri inculpatul declară recurs la Curtea de Apel Cluj, pe baza aceloraşi motive.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr. 785/2000 din 13 septembrie 2000, apreciază că apărarea inculpatului faţă de care s-a luat măsura arestării preventive a fost garantată conform legii, motiv pentru care, în baza art. 385 al. 15 pct. 1 lit. b C.proc.pen., recursul urmează să fie respins ca nefondat. în baza art. 192 al. 2 C.proc.pen., inculpatul va fi obligat să plătească statului suma de 400 000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.
Decizia este definitivă.
NOTĂ: Problema pusă în discuţie în decizia sus-menţionată este aceea a unei eventuale aplicări extensive a prevederilor art. 19 al. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform cărora “Avocatul stagiar poate pune concluzii doar la judecătorii”, la nivelul procedurii în faţa organelor de urmărire penală.
Asigurarea asistenţei juridice obligatorii de către un avocat stagiar, cu ocazia luării măsurii arestării preventive în cazul unei infracţiunii de competenţa parchetului de pe lângă tribunal, poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din României Este vorba de o restrângere a exerciţiului activităţii avocaţilor stagiari având ca temei incapacitatea prezumată a acestora de a acorda o asistenţă juridică adecvată complexităţii cauzei, incapacitate survenind din lipsa lor de experienţă. în vederea asigurării unei asistenţe juridice de calitate, avocatului i se cere o experienţă profesională cât mai bogată, exprimată în anumite condiţii de vechime. Pe aceeaşi poziţie se situează şi opinia , exprimată cu ocazia soluţionării unor excepţii de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 din L. 51/1995. Astfel, condiţiile de vechime impuse de articolul în discuţie reprezintă “o garanţie a unei prestaţii corespunzătoare gradului diferit de dificultate al cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.De altfel, condiţii de vechime sunt impuse în toate legislaţiile, pentru toate profesiile juridice, în special privind procedurile la nivelul instanţelor superioare.
întrebarea logică care se pune este dacă această restrângere nu ar trebui să funcţioneze şi la nivelul fazei de urmărire penală, a cărei importanţă este la fel de mare ca aceea a celei de judecată, având în vedere că în cadrul acestei faze a procesului penal se strânge cea mai mare parte a materialului probator.
Considerăm că instituirea acestei limitări doar la nivelul instanţelor, fără a se lua în calcul şi procedura la nivelul organelor de urmărire penală, este nejustificată.
Instanţele judecătoreşti se opresc în mod constant la soluţia contrară, subliniind caracterul de strictă interpretare a prevederilor art. 19 al. 1 din Legea nr. 51/1995, ca o excepţie de la regulă. Astfel, acestea nu ar fi aplicabile întrucât, în cazul de faţă, exerciţiul avocatului stagiar se localizează nu la judecătorie, ci la o altă autoritate, respectiv la parchet, pentru care nu există nici o limitare.
Statutul profesiei de avocat prevede expres, prin art. 63 că: “Avocatul stagiar are dreptul de a pune concluzii la judecătorii şi de a acorda asistenţă juridică la toate autorităţile prevăzute de lege, de a redacta acte, cereri, plângeri, contestaţii şi memorii”, acesta fiind temeiul legal ce permite avocaţilor stagiari să acorde asistenţă juridică.
în soluţionarea acestei probleme, în practica judiciară se întâlnesc şi decizii de revocare a măsurii arestării pentru lipsă de apărare. Astfel, o apărare insuficient calificată echivalează cu lipsa acesteia, impunând acelaşi regim sancţionator: nulitatea absolută a hotărârii pronunţate. în argumentare se susţine în mod judicios că: “avocatul stagiar este competent să acorde asistenţă juridică ori să reprezinte părţile numai în cazul infracţiunilor cu grad de pericol social redus, care sunt de competenţa judecătoriei în primă instanţă, în raport cu obiectul judecăţii ori calitatea subiectului activ.” Repartizarea unor infracţiuni cu grad de pericol social mărit în competenţa instanţelor superioare reprezintă o restrângere a activităţii judecătoriei ca primă instanţă, restrângere funcţionând şi la nivelul organelor de urmărire penală. Conform logicii simetriei, restrângerea exerciţiului activităţii avocatului stagiar, având acelaşi temei, ar trebui să aibă aceeaşi sferă de aplicabilitate.
In acelaşi sens s-a susţinut necesitatea interpretării în acest spirit limitativ şi a prevederilor art. 63 al Statutului profesiei de avocat. într-adevăr, acest text legal consacră generalitatea dreptului avocaţilor stagiari de a acorda asistenţă juridică. Această generalitate trebuie însă interpretată în sensul că, în limitele condiţiilor de vechime impuse de lege, avocatul îşi poate exercita profesia în faţa oricărui organ judiciar şi în orice cauză civilă sau penală. în plus, este evident că printr-un statut profesional, adoptat de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, nu se poate deroga de la o dispoziţie obligatorie a legii.
De asemenea, s-ar putea susţine că, atunci când legiuitorul a urmărit instituirea unor restricţii privind exercitarea profesiei de avocat, voinţa sa a fost exprimată în mod expres.
Un argument de text în acest sens este adus de art. 16 al. 2 din Lg. 51/1995, care prevede: “Foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de urmărire penală din localitate, timp de 2 ani de la încetarea funcţiei respective.” Aceleaşi restricţii sunt reiterate în secţiunea a Vl-a a Statutului. Considerăm că aceste susţineri nu îşi au aplicabilitatea în cauză întrucât la baza acestor interdicţii se află anumite situaţii speciale de incompatibilitate. Este vorba de o prelungire a separaţiei care trebuie să existe între funcţiile procesuale ale organelor de urmărire şi, respectiv, ale instanţei de judecată şi funcţia apărării.
Un argument interesant evocat în soluţia pe care o adnotăm apare în motivarea hotărârii instanţei de fond, conform căreia activitatea avocatului stagiar nu s-a exercitat cu privire la soluţionarea fondului cauzei. într-adevăr, prin participarea lui, avocatul stagiar a asigurat asistenţa juridică a inculpatului la luarea faţă de acesta a unei măsuri preventive.
Măsurile procesuale, din care fac parte şi cele preventive, reprezintă instituţii de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale şi a judecăţii, având ca finalitate realizarea scopului procesului penal. în doctrină s-a subliniat caracterul accesoriu al măsurilor procesuale, ca activităţi adiacente celei principale. Trebuie însă subliniată natura strict procesuală a măsurilor preventive, acestea putând fi luate doar în cadrul unui proces penal legal început.
Nefiind o chestiune de fond, acestea intrând în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, luarea măsurilor preventive implică totuşi o analiză a laturii subiective, în vederea identificării unor “probe sau indicii temeinice”, cerute de art. 143 C.proc.pen. Acestea au fost interpretate în doctrină ca reprezentând “probe serioase de vinovăţie”. La baza luării măsurii preventive a arestării se află şi gravitatea infracţiunii pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, chiar dacă “pericolul pentru ordinea publică” cerut de art. 148 al. 1 lit. h nu se identifică cu pericolul social al faptei. Acelaşi pericol social abstract al infracţiunii stă şi la baza statuării competenţei tribunalului în primă instanţă în cazurile anume prevăzute de lege.
Prin decizia nr. 1481 din 1975, această problemă a fost tranşată de fostul Tribunal Suprem, Secţia penală. S-a statuat că această interdicţie vizează numai asistarea părţilor în faţa instanţei de judecată şi nu poate fi extinsă, prin interpretare, şi la faza de urmărire penală, atunci când aceasta se efectuează pentru infracţiuni de competenţa tribunalului judeţean. Această hotărâre a fost dată sub imperiul Decretului nr. 281/1954 pentru organizarea exercitării avocaturii, al cărui articol 27 prevedea aceeaşi limitare. în acest sens, se sublinia că Decretul nr. 281/1954 fusese modificat la 7 oct. 1969 prin Decretul nr. 681/1969 pentru ca dispoziţiile sale “să fie puse de acord cu prevederile constituţionale şi cu cele ale Codului de procedură penală”. Cum aceste modificări referitoare la asistenţa juridică nu implicau şi prevederile art. 27 din acel decret, rezulta voinţa legiuitorului de a interzice, în continuare, avocaţilor cu o vechime mai mică de 2 ani punerea de concluzii doar în faţa instanţelor mai mari în grad decât judecătoria.
Actuala practică de a numi avocaţi stagiari pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu în cazul unor infracţiuni de competenţa tribunalului în primă instanţă este discutabilă şi din punctul de vedere al garanţiilor impuse de articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului1 pentru un proces echitabil. Se au în vedere prevederile art. 6 al. 3 lit. c care stipulează că “Orice acuzat are, în special, dreptul… să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer”. Această dispoziţie a fost concretizată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Un principiu fundamental al interpretării CEDO este asigurarea efectivităţii Convenţiei. în numeroase cauze, fosta Comisie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au stăruit asupra necesităţii asigurării unui exerciţiu efectiv al drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie. Prin hotărârea pronunţată la data de 9 octombrie 1979 în cauza Airey c./ Irlandei, Curtea a statuat că “scopul Convenţiei constă în a proteja nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective.” Şi unul din drepturile puse cel mai frecvent în discuţia Curţii este dreptul la apărare. în altă cauză, Artico c./Italiei din 1980, statul a numit doar un avocat, fără a supraveghea îndeplinirea obligaţiilor acestuia. în cauza Godi c./ltaliei din 1984, Curtea a pronunţat încă o dată violarea art. 6 al. 3 lit. c datorită numirii avocatului din oficiu în aceeaşi zi cu judecarea apelului. O asemenea practică este destul de des utilizată şi de instanţele din ţara noastră.4 Curtea Europeană a Drepturilor Omului diferenţiază astfel protecţia de drept de cea de fapt, numirea unui avocat din oficiu neechivalând cu furnizarea asistenţei juridice din oficiu.
Una din cerinţele acestei efectivităţi este corespondenţa obligatorie între complexitatea cauzei şi calificarea asistenţei juridice acordate. Fără a imputa statului orice greşeală a unui avocat din oficiu, Curtea a statuat, în cazul Kamasinski c./Austriei din 1989, obligaţia statului de a supraveghea asistenţa juridică acordată din oficiu, mergând până la schimbarea avocatului numit, în caz de carenţă manifestă sau plângeri întemeiate ale inculpatului. S-a subliniat importanţa calificării asistenţei juridice la nivelul fazelor iniţiale ale procesului penal, când “cel acuzat se confruntă cu acuzatorii de pe poziţii inegale”. împrejurarea că, ulterior, asistenţa este acordată de un specialist în materie juridică nu poate remedia eficient lipsa iniţială.7 Ţinând cont de principiul “egalităţii armelor”, s-a acceptat că, pe cât posibil, asistenţa juridică gratuită ar trebui asigurată de către avocaţi pe deplin calificaţi, “cel puţin la acelaşi nivel cu acela al avocatului celeilalte părţi”.
Din prisma acestei cerinţe se impune a fi apreciată şi asistenţa juridică acordată de avocatul stagiar.
în sistemul nostru de drept, intrarea în profesia de avocat este permisă doar licenţiaţilor în drept, în urma unui examen de admitere în barou. De asemenea, Statutul profesiei de avocat impune obligativitatea unui stagiu efectiv de 2 ani, definit de art. 52 al. 1 din acelaşi Statut ca fiind perioada premergătoare definitivării şi având ca scop pregătirea profesională a avocatului la începutul exercitării profesiei. Pe parcursul acestei perioade se organizează conferinţe de stagiu, cuprinzând expuneri şi dezbateri asupra problemelor juridice de actualitate. La capătul acestui stagiu se organizează un nou examen, în urma căruia avocatul stagiar devine avocat definitiv.
în sensul asigurării unei pregătirii profesionale de calitate sunt formulate şi prevederile legale în domeniu în unele state occidentale.
Astfel, în Germania, după adoptarea la 1 august 1959 a B.RAO. (Bundesrechtsanwattsordnung), pentru intrarea în profesia de avocat, ca de altfel şi în cea de judecător, se impun următoarele condiţii: diploma de studii juridice acordată de o universitate de stat şi două examene, separate printr-un stagiu. Acest stagiu, având o durată de doi ani şi jumătate, se desfăşoară pe lângă tribunale şi, pentru cel puţin trei luni, pe lângă un avocat, în calitate de “ataşat judiciar”. La finalul acestei perioade reuşita la ‘‘marele examen de stat” dă dreptul la înscrierea ca avocat (Rechtsanwalt).
în Italia, conform Decretului nr. 1578 din 27 nov. 1933 (devenit lege la 22 ian. 1934), există două căi pentru a deveni avocat: fie după doi ani de stagiu ca procuratore (avocat nepledant), prin trecerea unui examen de stat unic pentru întreaga ţară, fie direct, fără examen, după şase ani de practică în profesia de procuratore. De asemenea, pentru a ajunge procuratore se cer următoarele condiţii: diploma de licenţă în drept, doi ani de stagiu în cabinetul unui avvocato, asistând la audienţele civile şi penale la nivelul curţilor şi tribunalelor, şi un examen de stat pe locuri limitate. în dorinţa de a mări eficacitatea stagiului, prin adoptarea Decretului din 10 aprilie 1990, referitor la reglementarea naţională a stagiului, s-a întărit controlul Consiliului Baroului Naţional (Consiglio naţionale forense), introducându-se şi obligativitatea unor cursuri teoretice şi practice, în special referitoare la deontologia profesională.
în sistemul de Common Law, cu începere din anii 1970, a devenit obligatoriu un an de pregătire profesională şi practică (vocationnel training), sub egida Inns of Court School of Law, înainte de examenul de intrare într-un barou. Această pregătire constă în exerciţii practice organizate de avocaţi experimentaţi(ibamsters). De asemenea, tinerii avocaţi sunt obligaţi, în scopul specializării, pentru o perioadă de 12 luni, să lucreze pe lângă un avocat mai în vârstă ,
Considerăm că sistemul francez este cel mai eficace sistem de pregătire a tinerilor avocaţi. Din 1972 există centre de formare profesională pe lângă fiecare Curte de Apel (C.F.P.A.). în 1980-1981 a fost instituit un an de “prestage” obligatoriu în cadrul acestora, cuprinzând cursuri practice şi stagii diverse, pentru toţi absolvenţii unei facultăţi de drept care doresc să devină avocaţi. La finalul acestui an se organizează un examen pentru obţinerea unui Certificat d’Aptitude â la Profession d’Avocat (C.A.P.A.). După prestarea jurământului ca avocat, pentru o perioadă de doi ani, se desfăşoară un stagiu obligatoriu, înainte de înscrierea într-un barou şi dobândirea capacităţii depline ca avocat.
Astfel, pretutindeni se urmăreşte realizarea unei treceri treptate de la teoria anilor de studiu la practica organelor jurisdicţionale, oferind viitorilor avocaţi o pregătire adecvată societăţii moderne şi, în acelaşi timp, o garanţie a calităţii asistenţei juridice acordate de aceştia.
Mergând pe linia aceleaşi interpretări, ar trebui avută în vedere şi necesitatea unei continuităţi a asistenţei juridice. Or în cazul în speţă, încă de la numire se cunoaşte faptul că acel avocat va fi obligat să predea dosarul unui coleg “definitiv”, o dată cu trecerea acestuia în faza de judecată.
în pofida poziţiei exprimate atât de fosta instanţă supremă, cât şi de Curtea de Apel Cluj, considerăm ca necesară o reabordare a problemei din perspectiva influenţei din ce în ce mai puternice pe care dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului o au asupra legislaţiilor naţionale ale statelor aderente. în acest sens se remarcă şi soluţia dată de Curtea de Apel Constanţa, citată mai sus, într-un exemplu de interpretare a legii nu prin prisma literei acesteia, ci prin finalitatea urmărită de legiuitor, şi anume asigurarea unei asistenţe juridice adecvate gradului de dificultate al cauzei.
Chiar dacă în condiţii de lege lata o asemenea restricţie poate fi impusă cu mare dificultate, totuşi credem că o propunere de lege ferenda s-ar putea avea în vedere. S-ar putea introduce o dispoziţie expresă în acest sens, în dorinţa de a asigura, cel puţin la nivelul fondului, consistenţa şi o anumită continuitate a asistenţei juridice. Această viitoare reglementare ar putea avea următorul conţinut: ‘‘Avocatul stagiar nu are dreptul de a acorda asistenţă juridică şi de a reprezenta părţile în faţa organelor judiciare decât în cauzele de competenţa judecătoriei. ”
