Potrivit art. 143 din Legea nr. 31/1990, doar dacă valoarea bunurilor depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, administratorii pot constitui garanţii asupra bunurilor doar cu aprobarea adunării generale.
Prin cererea înregistrată !a data de 29.06.2000, la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta S.C. “S.” S.A. a chemat în judecată pârâta B.I.E.R. (E.) S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 657/9.02.1998 la Biroul Notarului Public S.L., şi să se dispună radierea transcrierii ipotecii sub nr. 267, din registrul de transcripţiuni imobiliare al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 12595, pronunţată la 28.09.2000, în dosarul nr. 9621/2000, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti – secţia comercială.
Prin sentinţa nr. 4527, pronunţată la 30.05.2001, în dosarul nr. 9076/2000, Tribunalul Bucureşti – secţia comercială a admis în parte acţiunea, constatând nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 657/9.02.1998, la Biroul Notarului Public S.L., respingând capătul de cerere privind radierea transcrierii ipotecii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, în conformitate cu prevederile statutului societăţii reclamante, potrivit art. 13 lit. h, adunarea generală a acţionarilor este organul de conducere care stabileşte competenţele şi nivelul garanţilor, consiliul de administraţie neavând atribuţii de a hotărî gajarea sau ipotecarea bunurilor societăţii. Dispoziţiile art. 19 lit. d din acelaşi statut prevăd pentru consiliul de administraţie atribuţia de a proba operaţiuni de cumpărare-vânzare de bunuri; cine poate înstrăina astfel, poate şi ipoteca, conform art. 1769 C. civ., dar numai potrivit competenţelor acordate, ceea ce înseamnă că pentru a hotărî ipotecarea unor imobile ale reclamantei, consiliul de administraţie al acesteia trebuia să primească de la adunarea generală, în mod expres, o astfel de competenţă. De altfel, şi conform art. 111 lit. f din Legea nr. 31/1990, adunarea generală este organul de conducere abilitat să hotărască gajarea, deci şi ipotecarea unor unităţi ale societăţii comerciale.
în speţă, având în vedere lipsa acordului adunării generale pentru ipotecarea imobilelor reclamantei, a intervenit şi lipsa consimţământului acesteia din urmă la încheierea ipotecii a cărei anulare o solicită.
în ceea ce priveşte cererea privind radierea inscripţiei ipotecare, aceasta se dispune de către judecătorul delegat la Biroul de Carte funciară.
împotriva acestei sentinţe, pârâta E. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ca netemeinică şi nelegală, iar, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei.
Prin motivele de recurs s-a arătat, în esenţă, că tribunalul a interpretat în mod greşit actele şi lucrările dosarului.
Astfel, prevederile art. 13 alin. 2 lit. h din statutul reclamantei trebuie interpretat în sensul că în cazul constituirii de garanţii asupra bunurilor reclamantei, adunarea generală delegă competenţele sale în acest sens consiliului de administraţie. Dacă consiliul de administraţie ar fi hotărât ipotecarea prin depăşirea competenţele acordate de adunarea generală, aceasta din urmă avea obligaţia de a anula hotărîrea respectivă, întrucât era un act prejudiciabil. Or, adunarea generală nu a procedat la o astfel de anulare, până la începerea executării silite.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, dreptul comun în materie, nu era necesară aprobarea adunării generale pentru ipotecarea imobilelor din patrimoniul societăţii reclamante. Astfel, potrivit art. 143 din legea menţionată, doar dacă valoarea bunurilor depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, administratorii pot constitui garanţii asupra bunurilor doar cu aprobarea adunării generale, în caz contrar fiind pe deplin competent consiliul de administraţie. Or, în speţă, bunurile ipotecate nu depăşeau jumătate din valoarea menţionată.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Din cuprinsul art. 13 lit. h din statutul societăţii reclamante nu rezultă că atribuţia de a hotărî ipotecarea bunurilor societăţii respective ar reveni adunării generale, ci doar că adunarea generală stabileşte competenţele privind garanţiile şi nivelul acestora, şi aceasta doar în contextul referirii exclusive la creditele acordate sau primite de reclamantă. Prin urmare, nu se poate reţine că prin art. 13 lit. h din statut s-ar fi avut în vedere în mod expres situaţia garantării cu bunurile reclamantei a împrumuturilor bancare primite de o terţă societate, situaţie în care, pentru un astfel de caz, trebuie luate în considerare, conform art. 32 din acelaşi statut, dispoziţiile Legii nr. 31/1990. Oricum, din prevederile art. 19 lit. d din statutul societăţii reclamante rezultă că aparţine consiliului de administraţie competenţa privind vânzarea de bunuri şi, deoarece, conform art. 1769 C. civ., cine poate înstrăina poate şi să ipotecheze, prevederile art. 19 lit. d trebuie avute în vedere cu prioritate pentru analiză, în raport de prevederile art. 19 lit. g, care au o formulare generală.
în conformitate cu dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 31/1990, administratorii, deci consiliul de administraţie, pot să constituie garanţii asupra bunurilor societăţii a căror val oare nu depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor de la data încheierii actului juridic, în caz contrar, fiind necesară aprobarea adunării generale. Or, în cauză nu s-a făcut dovada că bunurile ipotecate ar fi avut o valoare mai mare decât aceea menţionată, în condiţiile în
care sarcina pârâtei revenea reclamantei, care a susţinut că în speţă era necesară aprobarea adunării generale.
Totodată, trebuie reţinut că art. 111 lit. f din Legea nr. 31/1990 se referă doar la gajarea, iar nu şi la ipotecarea unor unităţi ale societăţii, cele două instituţii juridice fiind distincte.
Prin urmare, în speţă, nu s-a dovedit că era necesară hotărârea adunării generale pentru ipotecarea bunurilor reclamantei şi, prin aceasta, nici că la încheierea ipotecii ar fi lipsit consimţământul.
Oricum, lipsa aprobării adunării generale nu ar fi fost în măsură să determine nulitatea absolută a contractului de ipotecă ci, în primul rând, acţiunea în răspundere a administratorilor. De altfel, acelaşi reprezentant al societăţii reclamante care a semnat contractul de ipotecă în sine, a semnat şi cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care adunarea generală nu s-a pronunţat cu privire la invalidarea ipotecii, ceea ce conduce la aprecierea în sensul că scopul urmărit de reclamantă este, de fapt, înlăturarea demersurilor privind executarea silită pornită de pârâtă pentru acoperirea creditului.
Pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit că reprezentantul reclamantei, la încheierea ipotecii, nu ar fi avut împuternicirea corespunzătoare, iar semnarea de către reclamantă şi a contractului de creditare, faţă de care ipoteca este accesorie, nu este o condiţie de validitate a acesteia din urmă. De asemenea, constituirea ipotecii şi asupra terenului nu este în măsură să atragă, faţă de cele arătate, nulitatea absolută a contractului de garanţie, ci răspunderea administratorului.
în consecinţă, având în vedere considerentele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 pct. 1 C. pr. civ., urmează să admită recursul şi, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. pr. civ. şi art. 312 C. pr. civ., să modifice sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii, ca nefondată.
Totodată, în temeiul art. 274 C. pr. civ., Curtea va obliga intimata la plata către recurentă a sumei de 48.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs. (Judecator Decebal Taragan)
(Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 736/2001)
