Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut „că părţile s-au căsătorit la 27.09.1997 în Sibiu şi din căsătorie au rezultat minorele: L. A.-A., n. la 04.10.1998 şi L. S.-I., n. la 05.06.2000.
Ultimul domiciliu comun al soţilor şi a celor două minore a fost în Sibiu, strada R., nr. 1, unde aceştia locuiau împreună cu mama pârâtului din februarie 2009.
Martorii audiaţi la propunerea reclamantei au declarat că neînţelegerile soţilor se datorează atitudinii pârâtului care lipsea nejustificat de la domiciliu, consuma alcool şi a fost agresiv în repetate rânduri cu reclamanta, urmele loviturilor fiind vizibile.
Martorii audiaţi la propunerea pârâtului au arătat că reclamanta se face vinovată de destrămarea relaţiilor de căsătoriei deoarece nu se ocupa de gospodărie şi de copii şi consuma alcool, pârâtul fiind cel care întreţine familia şi se ocupă de cumpărături.
Toţi martorii au făcut referire la incidentul care a dus la separarea în fapt a soţilor.
Astfel, se reţine că în 12 octombrie 2009 pârâtul şi-a agresat soţia urmare faptului că reclamanta a blocat cardul său de salariu pentru ca soţul să nu poată scoate bani. Gestul reclamantei de a-şi bloca cadrul a fost justificat prin aceea că soţul său i-a luat cardul şi gestiona banii după bunul său plac, situaţie care dura de când reclamanta s-a angajat. În acest mod, reclamanta era nevoită să ceară de multe ori bani cu împrumut dacă se lovea de refuzul soţului său de a-i da bani.
Loviturile primite în zona capului, braţ şi antebraţ au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, aşa cum rezultă din certificatul medico-legal din 13.10.2009. Din actul medical rezultă că leziunile traumatice s-au produs prin compresiune, zgâriere şi lovire cu corp contondent. La incident pare să fi fost de faţă mama pârâtului şi fiica cea mică, care se aflau în apartament la acel moment.
Reclamanta s-a deplasat la spital împreună cu sora pârâtului – martora I. C. – şi nu s-a mai întors în domiciliu decât pentru a-şi lua câteva lucruri personale. La acel moment, reclamanta a cerut ajutorul prietenei sale – martora A. D. – pentru a o transporta şi a găsi un loc unde să stea. Minorele au rămas în domiciliul comun.
De atunci, reclamanta nu s-a întors în domiciliu şi păstrează legătura cu minorele la şcoală.
Instanţa constată că teama pe care o invocă reclamanta faţă de pârât, teamă ce a împiedicat-o să-i viziteze fiicele în domiciliul comun, este justificată, nefiind o simplă afirmaţie fără susţinere. Leziunile provocate de soţul său au fost grave iar, potrivit martorei A., pârâtul a continuat să-şi intimideze soţia prezentându-se la locul de muncă al acesteia şi provocând scandal. Instanţa a reţinut chiar declaraţia mamei pârâtului care a arătat că cineva din biroul reclamantei a telefonat comandantului pârâtului pentru a sesiza comportamentul acestuia.
Instanţa nu poate reţine ca dovedită susţinerea că reclamanta consuma alcool excesiv, având în vedere declaraţia mamei pârâtului care a arătat că ambii soţi consumau alcool în limite normale. Tot mama pârâtului afirmă că ambii soţi făceau cumpărături.
Se mai reţine faptul că soţii au avut mai multe domicilii de-a lungul timpului, datorită schimbărilor locului de muncă al pârâtului şi că cea mai mare parte din perioada căsătoriei reclamanta s-a ocupat de minore.
Relevantă este declaraţia surorii pârâtului care arată că minorele erau bine îngrijite când aceştia s-au mutat la Sibiu – în februarie 2009. În perioada 2004-2008 soţii au locuit în judeţul C. unde minorele au fost exclusiv în grija reclamantei.”
Analizând probele administrate şi constatând că situaţia conflictuală gravă dintre părţi a dus la separarea soţilor şi că această separare durează în timp, instanţa şi-a format convingerea că relaţiile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă din vina exclusivă a pârâtului motiv pentru care instanţa de fond a admis acţiunea de divorţ, în temeiul dispoziţiilor art. 38 Cod fam, iar căsătoria va fi desfăcută. Instanţa subliniază că agresiunea fizică gravă nu este compatibilă cu relaţiile de căsătorie şi că această agresiune nu poate fi justificată.
Pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi se poate face numai atunci când culpa concurentă a soţului reclamant este gravă şi bine stabilită şi ar putea duce ea singură la desfacerea căsătoriei. În speţă, nu s-a dovedit existenţa unei asemenea culpe a reclamantei. S-a reţinut că neînţelegerile între soţi s-au datorat atitudinii pârâtului.
Văzând că între părţi nu a intervenit învoiala ca după desfacerea căsătoriei, reclamanta să poarte în continuare numele dobândit prin încheierea căsătoriei, instanţa a dispus ca aceasta să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de G., în temeiul art. 40 Codul familiei, cu efectuarea cuvenitelor modificări şi menţiuni în actele de stare civilă.
Cu privire la încredinţarea minorilor, instanţa reţine că cele două fete au dorit să fie încredinţate tatălui spre creştere şi educare. Potrivit anchetelor sociale, în prezent ambii părinţi au condiţii bune de locuit şi un loc de muncă. Mama a închiriat un apartament în localitatea A. de 3 camere şi dependinţe bine mobilate şi utilate iar tatăl locuieşte ca tolerat în locuinţa mamei sale. Veniturile pârâtului sunt superioare celor ale reclamantei.
Apreciind comparativ condiţiile de creştere şi educare oferite de ambii părinţi, având în vedere interesul superior al minorelor, instanţa le va încredinţa spre creştere şi educare mamei, care prezintă garanţii morale pentru aceasta.
Instanţa a reţinut că relaţia dintre tată şi fiice este una apropiată dar, minorele nu au fost şi nu sunt în grija efectivă a tatălui. Reclamanta a fost cea care s-a ocupat de minore şi dezvoltarea armonioasă a acestora, rezultată din caracterizările dascălilor, este rezultatul aportului în cea mai mare parte a reclamantei. Minorele au schimbat domiciliul de mai multe ori anterior anului 2009 şi prin urmare acest motiv nu poate fi invocat în sprijinul cererii pârâtului. De la separarea în fapt a soţilor şi până în prezent, minorele sunt mai mult în grija bunicii paterne şi nu există dovezi că pârâtul s-a ocupat efectiv de îngrijirea acestora de la naşterea lor. Mama a fost împiedicată obiectiv să îngrijească de minore după separarea în fapt şi este de dorit ca relaţia dintre mamă şi fiice, întreruptă brusc, să revină cât mai repede la normalitate. Este vorba de normalitatea relaţiilor dintre mamă şi fiice de până în luna octombrie 2009.
Mai mult, comportamentul violent al pârâtului, chiar dacă nu s-a manifestat împotriva minorelor, nu oferă garanţia morală necesară pentru încredinţarea minorelor.
Nu în ultimul rând, în luarea acestei măsuri. instanţa a avut în vedere sexul şi vârsta minorelor, care necesită apropierea mamei. Nici o probă nu dovedeşte incompetenţa mamei de a îngriji minorele şi motivul temeinic pentru care acestea nu trebuie lăsate în grija acesteia.
Văzând dispoziţiile art. 101,107 Codul familiei care obligă ambii părinţi la întreţinerea copilului lor minor, contribuind fiecare proporţional cu mijloacele sale, instanţa va obliga pârâtul la plata unei contribuţii de întreţinere lunară de câte 351,5 lei începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la majoratul minorului sau alte dispoziţii legale, conform art. 42 al 3 şi 94 Cod fam. la stabilirea sumei concrete instanţa a avut în vedere veniturile pârâtului, în medie de 2109 lei.
Văzând dispoziţiile art. 274 Cod de procedură civilă instanţa a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată în sumă de 39,3 lei reprezentând taxa de timbru şi timbru judiciar. Nu s-au dovedit alte cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul admiterii în totalitate a cererii reconvenţionale şi doar în parte a acţiunii, desfacerii căsătoriei din culpă comună, încredinţarea către apelant a celor două minore şi obligarea intimatei la plata unei contribuţii de întreţinere în favoarea acestora; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond nu a apreciat obiectiv probele administrate în cauză, întrucât din probatoriul testimonial şi cel cu înscrisuri s-a dovedit că neînţelegerile dintre părţi s-au accentuat în decursul anilor datorită lipsei banilor şi a proastei administrări a acestora, în situaţia în care reclamanta nu a lucrat perioade mari de timp, iar părţile s-au îndatorat la bănci, pârâtul fiind cel care trebuia să achite aceste datorii.
Reclamanta, au arătat-o martorii, este o fire rece şi care consuma frecvent alcool, iar treaba în gospodărie era făcută de mama pârâtului.
Descrierea făcută pârâtului de către martorele A. D. şi G. M. este în contradicţie cu recomandarea de la locul de muncă al pârâtului.
În plus, reclamanta a ales să părăsească domiciliul conjugal în luna octombrie 2009, lăsând minorele în grija tatălui, astfel că reclamanta este cea care a provocat ruptura şi a dezbinat familia şi, în final, s-a sustras de la dreptul şi obligaţia de întreţinere a copiilor.
Instanţa de fond nu a apreciat obiectiv interesul minorelor atunci când a dispus încredinţarea lor mamei, aspect în legătură cu care hotărârea este şi netemeinică şi nelegală. Astfel, s-a nesocotit dorinţa minorelor, nu s-a ţinut cont de posibilităţile materiale ale apelantului, că el poate oferi accesul la şcoli şi informaţii într-un oraş mai mare, s-a ignorat faptul că de la părăsirea domiciliului conjugal minorele au rămas în grija tatălui şi sunt foarte ataşate de acesta.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 296 şi 294 Cod de procedură civilă şi ale Codului familiei.
Apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
În esenţă hotărârea primei instanţe a fost criticată de pârât sub aspectul culpei reţinute la desfacerea căsătoriei, acesta invocând culpa comună a soţilor, precum şi din perspectiva încredinţării minorelor mamei spre creştere şi educare.
Ca aspect general, tribunalul apreciază că prima instanţă a pronunţat nu numai o soluţie temeinică şi legală, rezultat al unei extrem de minuţioase şi profunde analize a stării de fapt, dar şi excelent argumentată juridic, aşa încât tribunalul îşi însuşeşte toate argumentele expuse acolo.
Aşa fiind, tribunalul apreciază ca neîntemeiat motivul de apel constând în greşita reţinere a culpei pârâtului la destrămarea relaţiilor de căsătorie dintre părţi. Observăm că apelantul îşi argumentează ideea culpei comune prin aceea că reclamanta intimată nu a avut perioade lungi de timp un loc de muncă, ori aceasta, în condiţiile în care s-a ocupat de creşterea şi educarea copiilor, nu poate fi considerată o culpă la destrămarea relaţiilor de căsătorie. Chiar şi în situaţia în care un cuplu nu are copii, prin el însuşi, faptul că unul dintre soţi nu are un loc de muncă, nu poate fi considerat un motiv de divorţ. Chiar apelantul amintea dispoziţiile art. 2 din Codul familiei, potrivit cărora relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune între membri ei, care sunt datori să-şi asigure sprijin moral şi material, aşa încât susţinerile apelantului nu pot fi un motiv de reţinere a culpei intimatei la desfacerea căsătoriei. Dimpotrivă, instanţa de fond reţine, prin probele administrate, un comportament al pârâtului ea nu se încadrează nicidecum în principiul prevăzut de art. 2 din Codul familiei, arătând că acesta a fost deosebit de violent cu soţia lui, aplicându-i lovituri în zona capului, braţ şi antebraţ şi, mult mai reprobabil, acestea producându-se şi în faţa fiicei mai mici a părţilor. Un asemenea comportament nu are nici o justificare şi este în măsură să ducă la destrămarea ireversibilă a relaţiilor de căsătorie dintre doi soţi.
Apelantul a mai invocat proasta administrare a banilor, deşi probele testimoniale administrate în faţa ambelor instanţe au relevat faptul că acesta se ocupa de administrarea banilor, chiar şi de cei ai intimatei, întrucât aceasta nu ştia să-şi folosească cardul pe care avea banii de salariu, iar când aceasta a blocat cardul pentru ca soţul ei să nu mai aibă acces la bani, a fost bătută de către acesta.
Apelantul arată că declaraţiile martorelor care vorbesc despre violenţele sale faţă de soţia lui sunt contrazise de caracterizarea pe care acesta a primit-o de la locul de muncă. Din punctul de vedere al tribunalului, acea recomandare nu vine să infirme cu nimic aspectele relatate de martori, pentru că ea îl caracterizează pe apelant din perspectiva modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu şi nu are cum să spună nimic despre apelantul soţ sau tată.
Astfel, declaraţiile martorelor la care şi instanţa de fond a făcut referire, arată că acesta a fost violent, iar violenţa a fost confirmată şi de certificatul medico-legal eliberat, după ce intimata s-a dus la spital însoţită de sora apelantului; în plus au arătat că acesta lipsea de la domiciliu. Chiar şi în apel martora H. F. a vorbit despre violentele apelantului, despre lipsa lui de la domiciliu şi despre o presupusă relaţie extraconjugală a acestuia.
In condiţiile în care, s-a dovedit, că intimata a părăsit domiciliul conjugal datorită violenţelor pârâtului, acesta nu poate veni să spună că părăsirea de către aceasta a domiciliului conjugal este un motiv de divorţ şi că aceasta a produs, de fapt, ruptura familiei.
S-a reproşat intimatei că era o „fire rece” şi, extrem de interesant, exact această expresie a fost folosită şi de fiica cea mare când a descris-o pe mama sa, iar dacă i s-a cerut să arate pentru ce e nemulţumită de mamă, a spus că nu le lasă pe afară şi le pune să facă lecţii, pentru că vrea ca ele să fie perfecte.
Nici cel de-al doilea motiv de apel, cel vizând încredinţarea copiilor la mamă, nu poate fi reţinut.
Este adevărat că instanţa de fond a luat decizia încredinţării minorelor la mamă nesocotind astfel dorinţa acestora, care ar fi vrut să rămână la tată, dar soluţia instanţei este temeinică şi în concordanţă cu dispoziţiile legale. Astfel, în cea mai mare parte a vieţii lor, de creşterea minorelor s-a ocupat mama, tatăl având serviciu, şi nu se i poate reţine intimatei ceva care să nu o facă demnă să-şi crească în cele mai bune condiţii copiii. În plus, aceasta nu şi-a părăsit de bună voie copiii, ci a fost nevoită să plece datorită agresiunii apelantului şi faptul de a nu-şi fi luat şi copiii cu ea s-a datorat împrejurării că, atunci, nu avea unde să se ducă cu ele. Este, însă, adevărat că acest gest al intimatei, de a pleca fără copii, îngreunează acum restabilirea relaţiilor cu ele.
Este, însă, reprobabil că, după despărţirea soţilor, apelantul nu a putut separa cele două planuri, anume cel al neînţelegerii cu soţia sa şi cel al interesului copiilor, şi a determinat o ruptură şi mai mare între copii şi mamă, prin aceea că nu i-a mai permis mamei să le vadă sau să vorbească cu ele şi le-a crescut într-un asemenea fel încât fetele se exprimă în termeni mai puţini buni despre mamă. Indiferent de relaţiile dintre soţi, de vina oricăruia în destrămarea relaţiilor de căsătorie, relaţia fiecărui părinte cu copilul lui trebuie menţinută în termenii cei mai buni şi nu este acceptabil ca părintele la care copiii se află la un moment dat să le ofere o asemenea educaţie încât copilul să aibă o părere rea despre celălalt părinte.
Apelantul a mai invocat şi faptul că, datorită deciziei primei instanţe de a încredinţa copiii mamei, în condiţiile în care fetele au vrut să rămână la tată, fiica cea mare ar fi suferit emoţional extraordinar, aşa încât a fost nevoie de spitalizare, fiind diagnosticată cu tristeţe, anxietate, nesiguranţă, plâns facil, tulburări de somn, simptome debutate în ultimele luni (biletul de ieşire din spital este din 7 mai 2010), „datorită situaţiei familiale”, se arată acolo. Credem că, în mod absolut regretabil, starea acestui copil este consecinţa, aşa cum se arată şi în actul medical, al relaţiilor tensionate din familie de mai mult timp şi este culpa părinţilor în preajma cărora s-au aflat copiii în aceste momente de tensiune. Pe de altă parte, părintele căruia îi sunt încredinţaţi copiii trebuie să-i crească mereu cu respectul şi afecţiunea cuvenită şi faţă de părintele la care aceşti copii nu se află, în ultimă instanţă şi pentru aceea că o asemenea măsură nu este nicicând definitivă, ea putând fi schimbată dacă se schimbă şi condiţiile care au stat la baza luării ei, aşa încât copiii să nu privească această schimbare ca pe ceva tragic. Copiii trebuie să se simtă la fel de „acasă” la oricare dintre părinţi, atâta vreme cât aceştia sunt nişte părinţi buni.
Nici argumentele apelantului, legate de condiţiile materiale superioare pe care le poate oferi copiilor, nu pot schimba decizia, pentru că, potrivit legii, ambii părinţi au îndatorirea de a contribui material, corespunzător veniturilor lor, la creşterea copiilor. Nici faptul că intimata locuieşte într-un oraş mai mic nu poate fi un argument pentru încredinţarea copiilor, important fiind interesul superior al copilului şi felul în care acesta poate fi atins, calitatea părintelui care se va ocupa cel mai îndeaproape de educaţia copiilor.
Nu în ultimul rând, reţinem argumentul instanţei de fond potrivit căruia vârsta şi sexul minorelor necesită apropierea lor de mamă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod proc. civilă tribunalul a respins apelul şi a păstrat ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a apelantului, acesta va fi obligat la plata către intimată a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
