C. muncii, art. 5 alin. (4) O.G. nr. 137/2000, art. 21
Reglementarea generală în materia discriminării este O.G. nr. 137/2000 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 48/2002, O.G. nr. 77/2003 şi aprobată prin Legea nr. 27/2004. Conform dispoziţiilor art. 21 din acest act normativ, în toate cazurile de prevăzute în prezenta ordonanţă, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţionale cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, potrivit dreptului comun.
Dispoziţiile art. 5 alin. (4) C. muncii conform cu care constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe, apar ca dispoziţii speciale în raport cu dispoziţiile actelor normative mai sus prezentate, fiind aplicabile litigiilor de muncă în care pretenţiile formulate cu titlu de drepturi salariale solicitate reprezintă în realitate despăgubirile materiale proporţionale cu prejudiciul suferit, de care face vorbire O.G. nr. 137/2000.
Decizia civilă nr. 130/M din 28 aprilie 2006 – N.G.
Prin sentinţa civilă nr. 785 din 13.09.2005 a Tribunalului Prahova au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P. prin D.G.F.P. şi s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.J., N.V., L.T.
Au fost obligaţi pârâţii M.J. ca ordonator principal de credite,
C.A. „P” în calitate de ordonator secundar de credite, T.P. în calitate de ordonator terţiar de credite, să plătească reclamanţilor drepturi salariale reprezentând 30% din indemnizaţia de încadrare lunară pe perioada 29.06.2002 – 30.04.2004 actualizate în raport cu coeficientul de inflaţie calculat începând cu data scadenţei fiecărei sume ce trebuia să fie încasată lunar şi până la data plăţii efective, precum şi drepturi salariale reprezentând 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pe perioada 1 mai 2004 şi până la data înregistrării acţiunii, respectiv 29.06.2005 şi în continuare până la acordarea acestor drepturi judecătorilor, actualizate în raport cu coeficientul de inflaţie calculat începând cu data scadenţei fiecărei sume ce trebuia să fie încasată lunar şi până la data plăţii efective.
A fost obligat pârâtul M.F.P. să includă în bugetul pe anul 2005, respectiv la prima rectificare de buget, aceste sume de la data pronunţării sentinţei.
A respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi de către M.F.P., ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că:
Potrivit O.U.G. nr. 177/2002, O.U.G. nr. 43/2003, O.M.J. nr. 688/2003 şi nr. 3278/2002, privind aprobarea Normelor Metodologice, judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracţiunilor de în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, primesc un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, spor care în prezent este de 40% din această indemnizaţie, în conformitate cu O.U.G. nr. 24/2004.
Dispoziţiile art. 6 C. muncii stipulează că tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute drepturile la plat[ egală pentru muncă egală, principiu instituit şi de art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, aprobate prin Legea nr. 48/2002, modificate prin Legea nr. 27/2004 prevăd la art. 1 alin. (2) principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea discriminării fiind garantată în exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Aşadar, din analiza probelor administrate în cauză, rezultă că reclamanţii îndeplinesc funcţia de magistraţi în cadrul secţiilor Civile, Comerciale, Familiei, Conflicte de muncă, ceea ce înseamnă că aceştia nu fac parte din cadrul completelor specializate în infracţiuni de corupţie, neîncasând sporurile de 30 % şi respectiv 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Ca atare, atâta timp cât judecătorii care compun completele de judecată specializate în infracţiuni de corupţie, în baza art. 29 din Legea nr. 78/2000 beneficiază de un spor de 30% sau 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară spre deosebire de ceilalţi judecători care nu încasează un asemenea spor deşi îndeplinesc în virtutea funcţiei pe care o au o muncă egală cu primii, înseamnă că aceştia din urmă au dreptul la un salariu egal cu al celorlalţi, deci inclusiv în ceea ce priveşte toate sporurile aplicate, în caz contrar având loc o discriminare prin încălcarea principiului egalităţii între salariaţi şi anume un salariu egal pentru o muncă egală.
Ori, prin aplicarea sporului de 30% şi respectiv 40% în cazul judecătorilor care fac parte din completele specializate pe infracţiuni de corupţie, are loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce încalcă dispoziţiile legale în materie şi anume art. 23 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului, O.G. nr. 137/2000 aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004 şi art. 6 alin. (2) C. muncii.
Apărarea pârâtului M.J., că nu există nici o discriminare ci pur şi simplu dispoziţii legale speciale care instituie drepturi în privinţa anumitor categorii de magistraţi, fiind un tratament juridic diferit în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate, este neîntemeiată, deoarece în realitate, prin însuşi natura sa instituirea unor asemenea sporuri în favoarea unor categorii de judecători creează o inegalitate, un tratament diferenţiat în ceea ce priveşte drepturile salariale şi deci o discriminare, nefiind o stare de fapt diferită.
Instanţa având în vedere aceste considerente a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P. – D.G.F.P., deoarece de pe o parte reclamanţii pot pretinde pe calea unei acţiuni în justiţie plata unor drepturi salariale, iar pe de altă parte pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă, fiind ordonator principal de credite.
De asemenea, instanţa ţinând seama de considerentele sus-menţio-nate, în baza art. 6 alin. (2) C. muncii, O.G. nr. 137/2000 aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004 – art. 1 alin. (2), a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţii M.J. în calitate de ordonator principal de credite, C.A.P în calitate de ordonator secundar de credite, T.P. în calitate de ordonator terţiar de credite să plătească reclamanţilor drepturi salariale reprezentând 30% din indemnizaţia de încadrare lunară pe perioada 29.06.2002 – 30.04.2004, actualizate în raport cu coeficientul de inflaţie calculat începând cu data scadenţei fiecărei sume ce trebuia să fie încasată lunar şi până la data plăţii efective, precum şi drepturi salariale reprezentând 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pe perioada 1 mai 2004 şi până la data înregistrării acţiunii, respectiv 29.06.2005 şi în continuare până la acordarea acestor drepturi tuturor judecătorilor, actualizate în raport cu coeficientul de inflaţie, calculat începând cu data scadenţei fiecărei sume ce trebuia să fie încasată lunar şi până la data plăţii efective.
Totodată, instanţa a obligat pe pârâtul M.F.P. să includă în bugetul pe 2005 respectiv la prima rectificare de buget aceste sume, de la data pronunţării acestei sentinţe.
împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurenţii M.F.P. prin D.G.F.P., P., M.J., T P şi C.A.P, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul M.F.P., sentinţa este criticată pentru faptul că acest recurent nu poate fi parte într-un astfel de proces întrucât este un terţ pentru raporturile juridice deduse judecăţii, că nu are atribuţii privind angajarea şi salarizarea reclamanţilor, neavând nici un fel de raporturi de muncă cu aceştia.
De asemenea M.F.P. arată că nu este ordonator de credite pentru alte instituţii sau ministere care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite, iar repartizarea sumelor de bani conform destinaţiilor bugetare se face conform legii bugetului de stat pe anul respectiv, acestuia revenindu-i răspunderea doar pentru elaborarea proiectului legii, pe baza propunerilor bugetare formulate de ordonatorii principali de credite.
Faptul că ordonatorul principal de credite, respectiv M.J. nu a procedat la corectarea indemnizaţiilor cuvenite reclamanţilor, nu poate conduce la ideea obligării M.F., la plata de drepturi salariale aferente unor raporturi de muncă străine de această recurentă. Răspunzător pentru realizarea prevederilor bugetare şi repartizarea pe ordonatori principali de credite a sumelor stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală, este Guvernul şi nu M.F.
In ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul M.J., se arată în cuprinsul criticilor invocate că instituirea acestui spor pentru o anumită categorie de magistraţi, este o opţiune a legiuitorului fiind numai o problemă de legiferare. Prin urmare, acordarea drepturilor salariale aşa cum au fost solicitate ar însemna plata unui drept care pe de o parte nu este prevăzut de lege, iar pe de altă parte, pentru viitor nu este născut şi actual, ceea ce echivalează cu o depăşire a puterii judecătoreşti, încălcându-se astfel principiul separaţiei puterilor în stat.
Poziţia constantă a cu privire la acordarea sporului salarial numai pentru o anumita categorie de magistraţi, a fost aceea că intră în competenţa exclusivă a legiuitorului adoptarea unor prevederi legale care să instituie anumite discriminări pozitive.
în aceeaşi ordine de idei, sarcina judecătorului este aceea de a interpreta şi aplica legea în vigoare, unui caz determinat, cu a cărui soluţionare a fost învestit, iar nu de a completa sau modifica actul normativ, atribuţie care aparţine în exclusivitate puterii legiuitoare.
Cea de-a doua critică din recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi priveşte obligarea pârâţilor la plata drepturilor solicitate în continuare, dispunând astfel şi pentru viitor. Acest lucru nu este posibil, întrucât dreptul reclamanţilor nu este născut, nu este virtual şi este condiţionat de participarea efectivă la judecarea cauzelor privind infracţiunile de corupţie.
Este de observat faptul că, în conformitate cu art. 28 alin. (9) din O.U.G. nr. 43/2002, modul de acordare al acestui spor se stabileşte de norme aprobate prin ordin al M.J., şi nu are caracter de spor permanent, întrucât este condiţionat de participarea efectivă a magistratului în judecarea cauzelor care privesc fapte de corupţie.
Pentru toate aceste considerente se impune admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii promovate de reclamanţi.
în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta T.P., în cuprinsul motivelor invocate, se arată că o astfel de acţiune nu este admisibilă în raport de prevederile dispoziţiilor art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, care instituie o procedură specială pentru magistraţii nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale, aceea de a formula contestaţie în termen de 5 zile de la data comunicării deciziei, la organele de conducere ale M.J., iar împotriva acestei hotărâri se poate formula plângere în termen de 30 de zile la secţia de administrativ a C.A.B. întrucât prin acest text de lege se instituie o procedură derogatorie de la dreptul comun, acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă.
Referitor la fondul cauzei, dacă se va trece peste excepţia invocată, se mai arată în cuprinsul motivelor de recurs, că drepturile solicitate de reclamanţi prin acţiunea formulată au fost stabilite de legiuitor în favoarea judecătorilor care compun completele specializate în judecarea infracţiunilor de corupţie, şi care soluţionează efectiv acest gen de litigii.
Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea reclamanţilor atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală care să prevadă că reclamanţii beneficiază de drepturile salariale solicitate Referitor la persoana magistratului M.V. se mai arată în continuare că, acesta a primit sporul de 30% în lunile martie, aprilie, mai, iunie, septembrie, octombrie, şi noiembrie ale anului 2003, precum şi în lunile ianuarie, februarie, martie, şi aprilie 2004. De asemeni, a primit sporul de 40% pentru perioada mai-decembrie 2004, mai puţin luna august când s-a aflat în concediu de odihnă.
Se mai arată că în aceeaşi situaţie se află şi magistratul G.R., care a încasat spor de 30 % pentru lunile februarie martie, aprilie 2004 şi S.L.A. care a încasat sporul de 30% în perioada martie-aprilie 2004, şi de 40% în perioada mai, septembrie, octombrie, noiembrie, şi decembrie 2004, în ceea ce priveşte pe magistratul D.M., se menţionează că şi-a început activitatea în cadrul C.A.P. numai după data de 1.11.2003, iar instanţa a obligat recurenta în mod nelegal la plata drepturilor salariale, chiar din data de 29.06.2002 până 1.11.2003.
In raport cu cele arătate se impune respingerea acţiunii reclamanţilor, în mod special a reclamanţilor care au încasat deja drepturile salariale solicitate conform celor arătate mai sus.
In ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta C.A.P., se arată în cuprinsul motivelor de recurs, că sentinţa este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât acest spor se cuvenea numai judecătorilor care compun completele de judecată specializate în judecarea infracţiunilor de corupţie. Prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu au fost declarate neconstituţionale, aşa încât în mod nelegal instanţa de fond a admis acţiunea. Se mai arată că o parte din reclamanţi au beneficiat de drepturile pe care le solicită prin prezenta acţiune, pe perioade diferite, făcând parte din completele specializate în soluţionarea cauzelor ce au ca obiect infracţiuni de corupţie. Ca urmare aceştia nu mai puteau beneficia de sumele solicitate.
Cea de-a doua critică din recurs vizează faptul că în realitate nu s-a produs nicio discriminare în salarizarea reclamanţilor deoarece aceştia nu au judecat cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie.
în mod indirect, prima instanţă a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 78/2000 sunt neconstituţionale, fară a se avea în vedere faptul că nu are competenţa de a soluţiona aspecte legate de neconstituţionali-tatea actelor normative, această sarcină revenindu-i numai Curţii Constituţionale.
O altă critică de recurs vizează faptul că acordând sporul solicitat tuturor judecătorilor, inclusiv celor care nu participă la judecarea cauzelor ce au ca obiect infracţiunile de corupţie, prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, intrând în atribuţiile puterii legislative. Procedând astfel, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 130/2006 a Curţii de Apel B., au fost respinse recursurile reţinându-se următoarele:
In ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta M.F. prin
D.G.F.P.P., trebuie menţionat că prima instanţă în mod corect a considerat că acest pârât are calitate procesuală pasivă, tocmai pentru faptul că execută dispoziţiile legii bugetare, şi îi revine sarcina de a face propuneri şi de a elabora proiectul legii bugetului de stat. în exercitarea acestei atribuţii, şi în acord cu pârâtul M.J. căruia îi revine sarcina de a întocmi proiectul privind necesarul de mijloace financiare, instanţa de fond a reţinut calitatea procesuală pasivă a recurentului M.F.
Este adevărat că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi faţă de raporturile juridice supuse prezentei analize, această parte nu are calitatea de ordonator principal de credite, însă în recurs pot fi substituite considerentele instanţei de fond, dacă soluţia pronunţată este legală şi temeinică.
Aşadar, în cadrul prezentului recurs, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, nu înlătură aplicabilitatea dispoziţiile art. 28 lit. f) din acelaşi act normativ, care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către G., prin M.F., pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate, ale ordonatorilor principali de credite. Prin urmare, pe baza proiectului de buget de venituri şi cheltuieli elaborat de principalul ordonator de credite M.F., recurentul M.F.P., în temeiul art. 18 lit. g) din acelaşi act normativ analizează propunerile de buget, avizându-le favorabil sau respingându-le, în etapele de elaborare a acestora. Aşadar, este important ca acesta să stea în judecată în prezenta cauză tocmai pentru a avea în vedere elaborarea unui proiect de buget care să ţină cont de pretenţiile reclamanţilor.
Prima critică din recursul M.J. legată de casarea sentinţei ca urmare a depăşiri atribuţiilor puterii judecătoreşti, nu poate fi primită întrucât conform dispoziţiilor art. 81 din Legea nr. 168/1999 casarea cu trimitere spre rejudecare, nu operează decât în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de acest text şi anume când soluţionarea cauzei de instanţa de fond s-a Scut cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă sau judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Ori, în prezenta cauză nu ne aflăm în nici una din situaţiile mai sus prezentate şi admiţând că este întemeiat vreunul din motivele de recurs, s-ar impune numai măsura modificării sentinţei atacate. Referitor la critica privind încălcarea limitelor atribuţiilor puterii judecătoreşti intrând astfel în sfere atribuţiilor legislativului, această susţinere nu poate fi primită. Prin Hotărârea nr. 185/22.07.2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-a constat că în raporturi juridice similare celor în speţa de faţă, există discriminare directă, aşa cum este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile art. 2 alin. (l)şi (2) din O.G. nr. 137/2000 modificată şi aprobată ulterior. S-a reţinut în considerentele acestei decizii că acordarea sporului de 30 şi apoi de 40% doar unei anumite categorii de magistraţi nu poate duce la asigurarea incoruptibilităţii magistraţilor şi a respectării principiilor statului de drept, apreciindu-se totodată că este nejustificată o astfel de măsură. în speţă, deosebirea intervine în ceea ce priveşte remuneraţia magistraţilor după cum aceştia participă la şedinţele de judecată ce au ca obiect actele de corupţie. Fără a mai face o analiză a modului de realizare a discriminării, lucru pe care l-a constatat Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, prin decizia mai sus amintită, instanţa de fond nu a analizat constituţionalitatea actelor normative incidente în cauză, ci a apreciat că nu sunt respectate dispoziţiile Constituţiei României precum şi ale Codului muncii şi ale O.G. nr. 137/2000 aşa cum a fost modificată şi aprobată. Prin aceasta nu se poate reţine că instanţa de fond a ignorat jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi şi-a depăşit atribuţiile recunoscute puterii judecătoreşti. Reglementarea generală în materia discriminării este O.G. nr. 137/2000 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 48/2002, O.G. nr. 77/2003 şi aprobată prin Legea nr. 27/2004. Conform dispoziţiilor art. 21 din acest act normativ, în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanţă persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţionale cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, potrivit dreptului comun. Drepturile protejate prin actele normative mai sus menţionate sunt printre altele şi dreptul la muncă şi la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare. întrucât salarizarea diferenţiată a magistraţilor s-a realizat după natura pricinilor pe care le soluţionează, este evident că discriminarea s-a realizat în cadrul raporturilor de muncă, nerespectându-se principiul „la muncă egală, salariu egal”.
Cum dispoziţiile codului muncii, respectiv art. 5 alin. (4) conform cu care constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe, apar ca dispoziţii speciale în raport de dispoziţiile actelor normative mai sus prezentate, instanţa de fond în mod corect a apreciat că prezentul litigiu este un litigiu de muncă iar pretenţiile formulate cu titlu de drepturi salariale solicitate reprezintă în realitate despăgubirile materiale proporţionale cu prejudiciul suferit,de care face vorbire O.G. nr. 137/2000.
Dacă instanţa de judecată nu ar fi soluţionat cererea pentru considerentele arătate de recurentă, şi anume că şi-ar depăşi atribuţiile stabilite prin lege, ar fi fost pasibilă de denegare de dreptate.
Prin urmare, ţinând cont de cele mai sus arătate, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică a recurentului Ministerul Justiţiei, cu privire la faptul că drepturile salariale solicitate nu sunt născute, pentru că lipseşte textul de lege care să permită acordarea acestora. în ceea ce priveşte acordarea drepturilor reclamanţilor pentru viitor, instanţa de fond a avut în vedere tocmai dispoziţia legală sus-menţionată care vizează restabilirea situaţiei anterioare discriminării, astfel încât nici această critică nu poate fi primită.
în ceea ce priveşte ideea de „discriminare pozitivă” despre care se face vorbire în cuprinsul criticilor din recursul Ministerului Justiţiei, se reţine că potrivit doctrinei şi practicii judiciare, aceasta reprezintă o politică socială prin care se urmăreşte ca anumite categorii sociale subreprezentate, ca urmare a discriminării, să fie integrate în societate. Discriminarea pozitivă în relaţiile de muncă nu implică acordarea unor drepturi financiare suplimentare persoanelor subreprezentate, pentru o muncă egală sau de valoare egală, ci vizează alte politici privind accesul pe piaţa forţei de muncă. Prin urmare instanţa nu poate achiesa la ideea unei discriminări pozitive, şi apreciază că în mod judicios s-a constatat cu ocazia soluţionării în fond a cauzei că, relaţiile de muncă funcţionează pe baza principiului egalităţii de tratament, că tuturor salariaţilor trebuie să li se aplice acelaşi tratament, că tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală, iar acordarea sporului pentru magistraţii care participă la şedinţele în care sunt cauze privind infracţiuni de corupţie, reprezintă o încălcare a principiului egalităţii şi nediscriminării, prevăzut de C. muncii.
In ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul T.P., referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamanţi, se apreciază că în cauză nu este vorba despre ,/nodul de stabilire al salariilor” magistraţilor în înţelesul avut în vedere de legiuitor în dispoziţiile art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, ci este vorba despre neacordarea unor sporuri suplimentare la salariile de bază pentru o parte din magistraţi, fapt ce a cauzat reclamanţilor un prejudiciu. Prin urmare acesta este obiectul cererii de chemare în judecată şi în consecinţă, la acesta ne raportăm când se urmăreşte calificarea acţiunii şi se stabileşte competenţa instanţei de judecată. Nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, instanţa apreciază că nu este întemeiată excepţia invocată, aceasta urmând a fi respinsă.
în ceea ce priveşte celelalte critici invocate în cuprinsul motivelor de recurs formulate de T.P, legate de lipsa unui text legal pentru acordarea drepturilor solicitate, şi inexistenţa discriminării, acestea au fost analizate în cadrul recursului declarat de M.J., şi prezentate în mod detaliat în considerentele expuse mai sus.
Referitor la faptul că o parte din magistraţi, au primit sporul solicitat prin prezenta acţiune ca urmare a faptului că au participat la şedinţele de judecată, se poate observa că instanţa de fond a obligat în mod generic pârâţii la acordarea drepturilor salariale restante, fără ca acestea să fi fost cuantificate pentru fiecare persoană în parte. Cu ocazia executării şi a determinării cuantumului pretenţiilor deduse judecăţii, se vor avea în vedere şi aspectele invocate în acest sens. Prin urmare nici această critică nu poate fi primită.
In ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta C.A.P., prin care în principal este criticat faptul că s-a reţinut greşit existenţa discriminării între magistraţi, şi nu s-a avut în vedere poziţia Curţii Constituţionale care nu a declarat neconstituţional art. 29 din Legea nr. 78/2000, instanţa apreciază, că aceste aspecte au fost invocate şi în celelalte recursuri şi cu ocazia analizării acestora au fost expuse argumentele reţinute de Curte, ce au condus la soluţia adoptată.
