C. muncii, art. 195
Actul adiţional fiind semnat de ambele părţi, reprezintă acordul lor de voinţă, devine legea părţilor, iar clauza inserată cu privire la obligarea angajatului să funcţioneze la acelaşi angajator încă 5 ani după obţinerea specializării, este o clauză de fidelitate, prevăzută de dispoziţiile codului muncii ce reglementează obligaţia salariaţilor ulterior formării profesionale (art. 195 C. muncii).
Demisia angajatului, atrage după sine în condiţiile actului adiţional la care părţile au consimţit restituirea către unitatea angajatoare a sumei stipulate în clauzele acestui act.
Decizia civilă nr. 272/M din 25 septembrie 2007 – A.P.
Prin sentinţa civilă nr. 542/2006 Tribunalul C. a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta D.S.P. „C.” împotriva pârâtei M.G.
A obligat pârâta să plătească reclamantei echivalentul a 36 de salarii medii pe economie.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională. A obligat pe reclamanta reconvenţională să plătească pârâtei – reclamantă reconvenţională, suma reprezentând drepturile salariale ale acesteia pe lunile mai şi iunie 2005, aferente zilelor lucrate efectiv, în total 15 zile, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plăţii efective.
A respins celelalte pretenţii la cererea reconvenţională. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Pârâta a încheiat contractul individual de muncă cu spitalul ,.B ” pe o perioadă nedeterminată pentru funcţia de medic rezident anul I specialitate radiologie – imagistică.
Prin actul adiţional la contractul individual de muncă, pârâta s-a obligat să funcţioneze ca medic specialist o perioadă de minim 5 ani de la obţinerea specializării. In caz contrar, s-a prevăzut obligaţia acesteia de a restitui o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie din perioada renunţării.
în vederea obţinerii specializării, Ministerul Sănătăţii a organizat examen, însă pârâta nu s-a prezentat la acest examen, iar la data de
24.05.2005 şi-a înaintat demisia de pe postul din care fusese confirmată.
Demisionarea pârâtei în condiţiile actului adiţional la care aceasta a consimţit prin semnarea acestuia, atrage după sine restituirea către unitatea angajatoare a sumei echivalente cu 36 salarii medii pe economie conform clauzei cuprinse în acest act.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen, D.S.P.
Se solicită modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii reconvenţionale şi exonerarea recurentei de la plata drepturilor salariale solicitate, pentru considerentul că reclamanta reconvenţională nu a lucrat la unitatea acestei recurente.
în cauză a formulat recurs şi reclamanta reconvenţională M.G., în termen.
în motivele de recurs se invocă următoarele:
1. D.S.P. „C.” nu are calitate procesuală activă deoarece între M.G. şi Direcţia de Sănătate Publică nu s-a încheiat nici un contract, nefiind astfel parte în conflictul de muncă.
2. Recurentei i s-a îngrădit dreptul de a alege liber locul de muncă prin clauza înscrisă în actul adiţional.
3. Angajatorul era obligat să o plătească pentru funcţia de medic rezident până la susţinerea examenului de medic specialist. Nefiind plătită, recurenta a fost nevoită să îşi găsească alt loc de muncă.
4. Consideră că dispoziţiile art. 195 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 în baza căruia i se impută această despăgubire, nu-i este aplicabil fiind valabil numai pentru persoanele scoase din activitate parţial sau integral.
Instanţa analizând cu prioritate excepţia invocată de recurenta M.G., respectiv lipsa calităţii procesuale active a D.S.P. „C”, constată că atât acţiunea introductivă, cât şi recursul nu au fost formulate în nume propriu de aceasta, ci în reprezentarea Spitalului Orăşenesc „B.”, în baza unui mandat dat în virtutea legii, respectiv Ordinul nr. 880/2006 emis de Ministerul Sănătăţii Publice, privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a autorităţilor de sănătate publică judeţean, respectiv a Municipiului Bucureşti şi a structurii organizatorice a acestor autorităţi.
Din acest ordin rezultă că D.S.P. asigură consultanţă juridică tuturor compartimentelor autorităţii, precum şi autorităţilor sanitare din subordine.
Prin urmare, critica recurentei M.G., din cadrul recursului privitoare la calitatea procesuală a D.S.P. este întemeiată în parte.
Nu poate fi reţinută lipsa calităţii procesuale active a D.S.P. deoarece aceasta nu a acţionat în nume propriu ci în reprezentarea Spitalului ,3-” aşa cum rezultă şi din acţiunea civilă formulată.
Titularul dreptului la acţiune nu este D.S.P. ci Spitalul „B”.
Instanţa nu va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a
D.S.P. invocată de recurenta M.G., fiind vorba de reprezentarea legală a titularului dreptului la acţiune, însă va constata că în mod greşit instanţa de fond a dispus admiterea acţiunii formulate de D.S.P. ca reclamantă şi nu ca reprezentantă legală a Spitalului ,3-”, reclamant în cauză.
Recurenta M.G. a sesizat corect faptul că D.S.P. este terţ faţă de raportul juridic dedus judecăţii născut în baza actului adiţional invocat, între Spitalul „B ” şi intimata M.G.
Pentru aceste considerente, instanţa va admite în parte recursul declarat de recurenta M.G. împotriva sentinţei, pe care o va modifica în sensul corectării titularului dreptului la acţiune, respectiv Spitalul ,3-” care va fi obligat pentru pretenţiile din cererea reconvenţională, aşa cum s-a dispus în dispozitivul prezentei şi în sensul obligării pârâtei M.G. să plătească suma echivalentă a 36 salarii medii pe economie către angajator, respectiv Spitalul „B”-
In ceea ce priveşte temeinicia celorlalte motive de recurs invocate de recurenta M.G., instanţa va reţine că nu sunt fondate.
Sentinţa civilă atacată este la adăpost de orice critică în ceea ce priveşte aplicarea legii civile în timp. S-a reţinut corect că la momentul încheierii actului adiţional (10.04.2000) nu era în vigoare
O.U.G. nr. 259 intrată în vigoare în 7.12.2000 care reglementează şi finanţarea rezidenţiatului, însă în litigiul dintre părţi sunt incidente dispoziţiile contractului individual de muncă, contract care reprezintă voinţa părţilor, care îşi produce efecte fiind legal încheiat sub imperiul actelor normative în vigoare la momentul întocmirii acestuia.
Faptul că între timp a apărut o altă lege (Legea nr. 41/2002 şi ulterior Legea nr. 463/2004 cu privire la organizarea şi finanţarea rezidenţialului care conţine norme aplicabile în această materie) care a modificat-o pe cea care era în vigoare la momentul încheierii contractului individual de muncă al recurentului, lege ce reglementează libera circulaţie a persoanei în stabilirea locului de muncă, este un aspect lipsit de importanţă, întrucât nu se poate aplica situaţiilor născute sub imperiul altor legi potrivit principului neretroactivităţii legii civile.
Actul adiţional fiind semnat de ambele părţi, reprezintă acordul lor de voinţă, devine legea părţilor, iar clauza inserată cu privire la obligarea angajatului să funcţioneze la acelaşi angajator încă 5 ani după obţinerea specializării nu este o clauză penală cum susţine recurenta, reprezintă clauză de fidelitate, prevăzută de dispoziţiile Codului muncii ce reglementează obligaţia salariaţilor ulterior formării profesionale (art. 195 C. muncii).
Faţă de cele ce preced, motivele de recurs invocate de recurenta M.G. privitoare la exonerarea sa de la plata sumei la care a fost obligată prin sentinţa de fond vor fi respinse.
