Potrivit prevederilor art. 271 – 272 din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească învoiala lor, intervenită în scris.
Dacă înţelegerea nu a intervenit cu privire la toate părţile din proces, nu este realizată condiţia privind învoiala tuturor părţilor din proces, nefiind admisibilă posibilitatea legală de a se da o hotărâre de expedient.
Prin urmare, convenţia încheiată fiind semnată numai de către unele părţi din proces, caracterul obligatoriu va opera numai cu privire la aceste părţi, iar înscrisul are numai valoare probatorie cu privire la soluţionarea litigiului.
(Decizia nr. 415 din 14 martie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin cererea înregistrată la data de 13.09.2000 la Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, reclamanta A.P.P.S. Snagov le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. “C.” S.R.L. şi U.L., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 52.790.160 lei, reprezentând contravaloare chirie şi servicii, şi a sumei de 38.411.051 lei, reprezentând penalităţi de întârziere la plată, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 5946, pronunţată la 6.09.2001 în Dosarul 7595/2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în sumă de 6.117.069 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, tribunalul a reţinut că, în fapt, în baza Contractului de prestări servicii turistice nr. 1264/1999 încheiat cu reclamanta, pârâta a ocupat vila nr. 5 Snagov pe perioada 1.06.1999 – 1.12.1999, având obligaţia contractuală de a achita lunar un tarif de cazare de 3.151,46 USD, la cursul din data de 25 a lunii în curs, pentru luna următoare, precum şi de a anunţa cu 5 zile înainte reclamanta în cazul în care ar părăsi spaţiul la o altă dată decât s-a convenit.
în acest context, susţinerea pârâtei, în sensul că nu şi-a achitat obligaţia de plată pentru luna noiembrie 1999, deoarece nu ar fi folosit spaţiul în luna respectivă, nu a fost dovedită, astfel că nu prezintă relevanţă. De asemenea, neachitarea la termen a obligaţiilor de plată asumate a dus la calcularea în mod întemeiat a penalităţilor de întârziere, conform art. 7 din contractul părţilor, în cuantum de 0,25% pe zi de întârziere.
împotriva acestei sentinţe civile, atât pârâta S.C. “C.” S.R.L., cât şi pârâta U.L. au declarat recurs în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Prin motivele de recurs formulate s-a arătat, în esenţă, în raport cu prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, deoarece tribunalul, deşi a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de prestări servicii, l-a tratat prin prisma normelor specifice unui contract de locaţiune, substituindu-se voinţei părţilor şi ignorând faptul că în acţiunea reclamantei nu se invocă faptul locaţiunii. Prin motivarea greşită dată în drept, care priveşte locaţiunea, tribunalul a judecat peste termenii contractului, contrar art. 977 din Codul civil, atribuindu-i acestuia altă natură şi alt înţeles decât s-a dorit. Totodată, motivarea greşită echivalează cu nemotivarea sentinţei, în sensul lipsei temeiului legal.
S-a mai arătat de către recurente că, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, reclamanta nu şi-a îndeplinit în fapt obligaţiile contractuale, motiv pentru care pârâtele au invocat excepţia de neexecutare a contractului, în dovedirea căreia au solicitat proba cu martori, dar instanţa a soluţionat cauza doar prin prisma evidenţelor contabile ale reclamantei.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor.
La termenul din 14.03.2002, părţile au prezentat înscrisul denumit “convenţie” şi înregistrat sub nr. 873 din 12.03.2002, formulându-se de către recurenta S.C. “C.” S.R.L. şi intimata în cauză cereri scrise, în sensul de a se lua act de tranzacţia intervenită între părţi prin înscrisul respectiv, pronunţându-se o hotărâre de expedient în baza art. 271 – 273 din Codul de procedură civilă. De asemenea, intimata-reclamantă a formulat cerere în sensul de a se lua act că renunţă la judecata pretenţiilor faţă de pârâta U.L.
Faţă de acestea, analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, Curtea a constatat şi a reţinut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 271 – 272 din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească învoiala lor intervenită în scris.
Or, înscrisul denumit “convenţie” înregistrat sub nr. 873 din 12.03.2002, depus la dosarul cauzei, nu a fost încheiat între toate părţile în proces, ci doar între reclamanta A.P.P.S. Snagov şi pârâta S.C. “C.” S.R.L., lipsa pârâtei U.L., atât timp cât nu s-a luat act de renunţarea la judecată faţă de aceasta, având relevanţă şi trebuind să fie reţinută din punct de vedere procesual.
Prin urmare, din moment ce nu îndeplineşte condiţia legală, în sensul de a se referi la o învoială intervenită între toate părţile în proces, Curtea nu este în măsură să facă, în ceea ce priveşte înscrisul respectiv, aplicarea prevederilor art. 271 – 272 din Codul de procedură civilă.
Aceasta nu înseamnă însă că respectiva convenţie nu ar avea caracter obligatoriu între părţile care au încheiat-o, iar înscrisul care o constată nu ar avea valoare probatorie sub aspectul raportării cuprinsului său la litigiul în cauză. Sub acest din urmă aspect, Curtea reţine că, potrivit convenţiei în discuţie, S.C. “C.” S.R.L. a recunoscut implicit existenţa debitului principal pretins de reclamantă, reprezentând contravaloarea Facturii nr. 2273667 din 21.10.1999, în sumă de 52.790.106 lei, pe care l-a şi achitat, astfel cum rezultă din O.P. 274 din 8.03.2002, precum şi faptul că datorează reclamantei penalităţi de întârziere, în cuantum chiar mai mare decât au constituit obiectul cererii de chemare în judecată, părţile semnatare convenind cu privire la acestea să fie plătite până la data de 31.12.2002, deci la un termen de scadenţă ulterior, şi la valoarea reprezentând 3.656 USD.
De altfel, nici susţinerile recurentelor, astfel cum au fost formulate prin motivele de recurs, nu sunt fondate.
Din considerentele sentinţei civile atacate rezultă în mod indiscutabil că tribunalul nu s-a substituit voinţei părţilor în interpretarea contractului intervenit între părţi şi nu a schimbat natura acestuia, ci a avut în vedere, expres, obiectul acestuia privind prestarea de servicii turistice şi obligaţia pârâtelor de plată a tarifelor de cazare, prevederile art. 969, 1073 din Codul civil şi art. 7 din respectivul contract, procedând corect la stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea prevederilor legale menţionate. Referirea, discutabilă, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1429 din Codul civil, trebuie avută totuşi în vedere cel puţin în completare, în contextul în care, în mod specific, debitul principal reprezintă, conform Facturii nr. 2273667 din 21.10.1999, contravaloarea cazării, iar prevederile art. 1 alin. final din contractul părţilor fac trimitere şi la prevederile Codului civil. Oricum, menţionarea art. 1429 din Codul civil nu este în măsură să conducă la concluzia că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau dată cu aplicarea greşită a legii.
De asemenea, pârâtele au pretins, la judecata în fond, că ar fi părăsit spaţiul ca urmare a neîndeplinirii de către reclamantă a unor obligaţii, dar nu în mod expres, sub forma excepţiei de neîndeplinire a contractului, şi, oricum, în condiţiile în care, conform înţelegerii părţilor, pârâtele aveau obligaţia de a anunţa reclamanta cu 5 zile înainte despre intenţia de a goli spaţiul de cazare, susţinerea şi proba în sensul respectiv nu mai prezintă relevanţă, astfel cum în mod justificat a apreciat şi tribunalul.
în consecinţă, având în vedere considerentele arătate, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins recursurile formulate de S.C. “C.” S.R.L. şi U.L. ca nefondate şi, totodată, s-a luat act că intimata-reclamantă A.P.P.S. Snagov a renunţat la judecată cu privire la pârâta U.L.
