O.G. nr. 137/2000, art. 21
Dispoziţiile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002 modificată prin Legea’nr. 347/2003, precum şi ale O.U.G. nr. 24/2004, prevăd acordarea sporului de 30% şi apoi de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, judecătorilor şi procurorilor care participă la şedinţele de judecată ale completelor specializate pentru judecarea infracţiunile de corupţie. Prin neacordarea acestor sporuri tuturor magistraţilor s-a creat o , constatată prin Hotărârea nr. 185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. De asemenea sunt încălcate şi dispoziţiile art. 16 din României care consacră egalitatea cetăţenilor României în faţa legii şi a autorităţilor, dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, care prevăd în mod expres situaţiile de discriminare, precum şi reglementările internaţionale respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă.
De asemenea, apariţia O.U.G. nr. 27/2006 care a pus capăt discriminării între magistraţi, face ca în mod implicit să fie recunoscută existenţa unei discriminări anterioare.
Ca urmare a unei astfel de salarizări, şi în temeiul dispoziţiilor art. 21 din O.G. nr. 137/2000 într-un astfel de caz instanţă va constata existenţa prejudiciului urmând să admită cererea în acordarea despăgubirilor solicitate, în cuantum egal cu prejudiciul produs.
Decizia civilă nr. 423/M din 22. noiembrie 2006 – N.G.
Prin sentinţa civilă nr. 754/2006, pronunţată de Tribunalul B., au fost respinse excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de M.P. şi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.C. în contradictoriu cu pârâţii P.T B., P.C.A. B., M.P. şi în consecinţă:
– a obligat pârâţii să plătească reclamantei diferenţele de drepturi de natură salarială, echivalente cu sporul de 30 % din indemnizaţia de încadrare brută lunară, începând cu data de 1.01.2003 până în data de
26.04.2004 cu excepţia perioadelor în care reclamanta a beneficiat de acest spor;
– a obligat pârâţii să plătească reclamantei diferenţele de drepturi de natură salarială, echivalente cu sporul de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară începând cu data de 27.04.2004 şi până la data de 1.04.2006 cu excepţia perioadelor în care a beneficiat de acest spor;
– a obligat pârâţii să plătească reclamantei sumele ce rezultă din reactualizarea diferenţelor de drepturi de natură salarială de mai sus, conform dobânzii legale prevăzute de O.G. nr. 9/2000;
– a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
– a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M.P., împotriva chematului în garanţie M.F.P. şi l-a obligat pe acesta să vireze fondurile de bani necesare achitării diferenţelor de drepturi de natură salarială reactualizate, menţionate anterior;
– a respins celelalte pretenţii ale reclamantei;
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Legat de termenul de prescripţie, instanţa a reţinut că dreptul material la acţiune începe să curgă de la momentul constatării discriminării, respectiv 22.07.2005, data pronunţării hotărârii nr. 185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării iar acţiunea a fost introdusă în data de 28.08.2006, cu respectarea termenului de prescripţie de trei ani.
Referitor la excepţia calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut de instanţa de fond că între reclamant şi acest pârât nu există raporturi de muncă şi că acesta din urmă nu are atribuţii de angajare şi salarizare. S-a mai reţinut că cel care coordonează acţiunile de finanţare de la bugetul de stat, cu privire la sistemul bugetar şi care elaborează proiectele bugetelor anuale şi ale legilor de rectificare, este Ministerul Finanţelor Publice, şi nu Statul Român.
în ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta desfăşoară activitate în cadrul P.T. In cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 347/2003, precum şi ale O.U.G. nr. 24/2004, care prevăd acordarea sporului de 30% şi apoi de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, judecătorilor şi procurorilor care participă la şedinţele de judecată ale completelor specializate pentru judecarea infracţiunile de corupţie. Prin neacordarea acestor sporuri tuturor magistraţilor s-a creat o discriminare, care de altfel a fost constatată prin Hotărârea nr. 185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Instanţa de fond a mai făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 16 din Constituţia României care consacră egalitatea cetăţenilor României în faţa legii şi a autorităţilor, la dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, care prevede în mod expres situaţiile de discriminare, precum şi la reglementările internaţionale respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă.
S-a mai reţinut că apariţia O.U.G. nr. 27/2006 a pus capăt discriminării între magistraţi, iar acest lucru face ca în mod implicit să fie recunoscută existenţa unei discriminări anterioare.
Prin neaplicarea reglementărilor mai sus menţionate reclamanta a fost prejudiciată cu sumele reprezentând sporul de 30% prevăzut de art. 11 din O.U.G. nr. 177/2002 din 1.01.2003 până în data de
26.04.2004, precum şi cu sumele reprezentând sporul de 40% prevăzut de O.U.G. nr. 24/2004, începând cu data de 27.04.2004 până în data de 1.04.2006.
Instanţa de fond nu a admis pretenţiile reclamantei aferente anului 2002, deoarece discriminarea s-a creat din data de 1.01.2003 data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 177/2002.
Referitor la reactualizarea sumelor de bani, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1088 C. civ., procedându-se la acordarea dobânzii legale şi respingându-se capătul de cerere privind aplicarea coeficientului de inflaţie.
In ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice s-a reţinut că acesta are responsabilitatea elaborării proiectelor de bugete şi proiectul legii de rectificare bugetară şi în consecinţă are obligaţia de a pune la dispoziţia pârâţilor sumele necesare plăţii sporurilor solicitate de reclamantă.
împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurenţii M.P. P.C.A. şi P.T., precum şi de M.F.P. reprezentat de D.G.F.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurentul M.P. se arată că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială a instanţelor de judecată. Astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 42 pct. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 conform cărora magistraţii nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale, pot face contestaţie în termen de 5 zile de la data comunicării deciziei la organele de conducere ale M.J., precum şi ale M.P. după caz. împotriva acestei hotărâri se poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Sporul pe care îl solicită reclamanta este un spor de natură salarială şi în consecinţă modul de stabilire a calcului atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.
Cea de-a doua critică din recurs vizează fondul cauzei, respectiv dacă pretenţiile reclamantei sunt întemeiate sau nu. După prezentarea evoluţiei reglementărilor care au stabilit acordarea sporurilor în discuţie se arată că actul normativ care le-a introdus este O.U.G. nr. 43/2003 privind Parchetul Naţional Anticorupţie. în această normă sunt enumerate expres şi limitativ categoriile de persoane care beneficiază de sporul în discuţie. Prin urmare, sporul de 30% din indemnizaţia brută lunară de încadrare nu poate fi acordat procurorilor care participă la şedinţele de judecată ale completelor de judecată pentru judecarea infracţiunilor de corupţie, alţii decât cei din PNA. In ceea ce priveşte acordarea sporului de 40% se arată în cuprinsul motivelor de recurs că voinţa legiuitorului a fost aceea de a acorda acest spor numai acelor magistraţi care compun completele de judecată specializate în judecarea infracţiunilor de (judecători şi procurori) fără a se ţine seama de rangul instanţei sau parchetului la care aceştia funcţionează. Este evident că legiuitorul exclude în mod indubitabil de la acordarea acestui spor pe acei magistraţi care efectuează urmărirea penală şi cu atât mai mult pe acei magistraţi care nu instrumentează în nici un fel cauze de corupţie.
Cea de-a treia critică vizează faptul că neaplicarea acestui spor la salariile tuturor magistraţilor nu are caracter discriminatoriu, întrucât instituirea de priorităţi în activitatea Guvernului reprezintă o prerogativă, executivul având această competenţă funcţională conform căreia îşi poate stabili propriile priorităţi. Ca atare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 aşa cum a fost modificată şi completată ulterior, neexistând o discriminare în sensul prevăzut de acest act normativ. Mai mult, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea corupţiei, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate şi necesare.
O altă critică vizează faptul că drepturile pretinse de reclamantă au fost acordate cu aplicarea ratei inflaţiei conform dobânzii legale, prevăzută de O.G. nr. 9/2000. întrucât M.P. este o instituţie bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, obligarea pârâţilor la plata sumelor acordate de instanţă ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiilor pârâte a unei obligaţii imposibile. în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei privind plata către reclamantă a drepturilor pretinse, actualizate cu rata inflaţiei, se mai apreciază în cuprinsul motivelor de recurs, această obligaţie nu este întemeiată şi nu se justifică.
în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul M.F.P. prin
D.G.F.P., sentinţa este criticată pentru faptul că în mod greşit instanţa a admis cererea de chemare în garanţie, respingând excepţia inadmi-sibilităţii. între M.F.P. şi M.P. nu există nicio obligaţie de garanţie, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat în mod nejustificat indemnizaţiile cuvenite de drept reclamantului, nu îi conferă acestuia nici o garanţie egală din partea Ministerului pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă. Se mai arată că doctrina juridică a stabilit că cererea de chemare în garanţie a statului nu poate fi admisă în cazul litigiilor personal nepatrimoniale şi nici în cadrul litigiilor de muncă, pentru considerentul că raporturile de muncă există între angajator şi instituţia angajatoare alta decât statul. Prin urmare, în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.
Prin decizia civilă nr. 423/2006 a C.A. au fost respinse recursurile declarate, reţinându-se următoarele:
Prima instanţă nu a încălcat regulile de competenţă materială în soluţionarea cauzei întrucât textul de lege invocat de recurentă nu îşi are aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii. Din lectura dispoziţiilor art. 42 pct. 1 din O.G. nr. 177/2002 rezultă fără echivoc faptul că magistraţii nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale se pot adresa instanţei de contencios administrativ după ce decizia a fost atacată la organele de conducere din cadrul Ministerului Justiţiei sau ale Parchetului. Ori în speţa de faţă, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie acordarea de despăgubiri civile ca urmare a existenţei unei discriminări în raporturile de muncă, şi nu este vorba de „stabilirea drepturilor salariale ale magistraţilor” aşa cum prevede textul de lege susmenţionat. Prin urmare, acest litigiu are caracterul unui veritabil litigiu de muncă ceea ce atrage competenţa în primă instanţă a Tribunalului – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, nu există o decizie de stabilire a drepturilor salariale care să poată fi contestată în instanţa de contencios administrativ.
In ceea ce priveşte cea de-a doua critică din recurs, este adevărat că O.U.G. nr. 43/2002 a introdus sporul de 30% pentru procurorii din PNA, specialiştii, ofiţerii de poliţie judiciară şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, însă tot adevărat este şi faptul că aplicarea acestui spor în maniera arătată, este un act de discriminare faţă de restul procurorilor şi judecătorilor neimplicaţi în activitatea de combatere a infracţiunilor de corupţie.
Prin urmare, orice discuţie asupra existenţei sau nu a discriminării, reflectată printr-un mod diferit de salarizare în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, este inutilă atâta timp cât s-a constatat printr-o hotărâre a Consiliului Naţional pentru Combaterea discriminării existenţa discriminării. Aşadar, instanţa de fond nu a făcut altceva decât să constate existenţa prejudiciului ca urmare a unei astfel de salarizări, şi în temeiul dispoziţiilor art. 21 din O.G. nr. 137/2000 să admită cererea în acordarea despăgubirilor solicitate, în cuantum egal cu prejudiciul produs. Este lipsită de relevanţă şi afirmaţia recurentului potrivit căreia s-ar putea vorbi despre discriminare şi prin simplul fapt că salariile magistraţilor diferă în funcţie de ierarhia instanţelor de judecată. O astfel de analiză nu poate fi purtată în cadrul prezentului proces întrucât excede cadrului procesual.
Referitor la reactualizarea sumei de bani în discuţie, trebuie observat că, din redactarea dispozitivului sentinţei civile atacate rezultă că s-a acordat numai dobânda legală conform dispoziţiilor art. 1088
C. civ. raportat la O.G. nr. 9/2000, fără a acorda şi reactualizarea prin aplicarea coeficientului de inflaţie. Prin urmare, criticile din recurs legate de reactualizarea sumelor prin aplicarea coeficientului de inflaţie sunt lipsite de obiect.
în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale, se apreciază că este o cerere admisibilă atâta timp cât debitorul obligaţiei de plată nu şi-a îndeplinit această obligaţie din culpa sa, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 1088 C. civ., raportat la dispoziţiile art. 161 alin. (4) C. muncii. Lipsa fondurilor necesare pentru asigurarea plăţii dobânzii legale, şi calificarea de către recurent a acestei obligaţii ca fiind imposibil de executat, nu face ca dreptul reclamantei să nu existe, şi nu poate influenţa în niciun fel admisibilitatea acestui capăt de cerere. Prin urmare, în mod corect prima instanţă a admis acest capăt de cerere, procedând la aplicarea judicioasă a textelor legale incidente în cauză.
în ceea ce priveşte recursul declarat în cauză de către M.F.P., instanţa apreciază că nici acesta nu este fondat şi în consecinţă va fi respins.
Cererea de chemare în garanţie a fost soluţionată în mod corect de către instanţa de fond, obligându-1 pe chematul în garanţie să pună la dispoziţia pârâţilor sumele de bani necesare plăţilor către reclamantă. Chiar dacă nu se pot reţine raporturi de muncă directe şi nemijlocite între reclamantă şi acest recurent, trebuie observat că în calitate de ordonator de credite, are obligaţia de a întocmi proiectele anuale de buget pentru asigurarea mijloacelor financiare necesare desfăşurării activităţii din sectorul bugetar, inclusiv ale M.P. Prin urmare, câtă vreme M.P. are ca principală sursă de finanţare bugetul de stat, este evident că M.F. este cel care trebuie să aibă în vedere alocarea fondurilor pentru, efectuarea plăţilor către persoanele prejudiciate prin fapta discriminatorie a salarizării diferenţiate.
