CAS. II, 28 Aprilie 1936
1. Delictul de bigamie necesită, ca element material, existenţa unei prime căsătorii şi faptul contractării unei noi căsătorii, fără ca prima să fie dizolvată.
2. Elementul voinţei culpabile este de drept comun. în delictul de bigamie are caracterul unui doi special, consistând în ştiinţa inculpatului că prin fapta sa violează dispoziţiunea ce interzice trecerea în a doua căsătorie, cât timp nu a fost desfăcută prima.
Art. 271 din Codul penal al Principatelor Unite Române din 30 octombrie 1864 prevedea că se va pedepsi cu detenţiune de maximum cinci ani persoana care, fiind căsătorită, se căsătoreşte din nou, mai înainte de desfacerea căsătoriei precedente, dacă acea căsătorie va fi fost valabilă. Aceeaşi pedeapsă se aplica şi pentru cel care „nefiind căsătorit, se căsătoreşte din nou cu o persoană căsătorită şi pe care o ştia căsătorită”, precum şi preotului sau ofiţerului de stare civilă care, cunoscând că o persoană este căsătorită, îşi dă concursul la o nouă căsătorie a aceleiaşi persoane”.
Potrivit legislaţiei actuale, bigamia este incriminată în art. 303 C. pen.:
„încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Faptele prevăzute în prezentul articol nu se sancţionează dacă prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia.”
3. Bună-credinţă formează o excepţie peremptorie în delictul de bigamie, chiar când partea a cedat unei erori de drept pricinuită de necunoaşterea legii civile.
Dacă inculpatul, în buna sa credinţă, a fost în eroare asupra lipsei unei formalităţi legale, sau a unei împrejurări pe care în neştiinţa lui a putut să le creadă determinante pentru nevaliditatea căsătoriei, faptul său nu mai întruneşte elementul intenţional.
(PRIMA SPEŢĂ: Ministerul Public cu Const. Voicu Grigore).
CURTEA: Asupra motivelor de casare (a se vedea motivele în notă).
Având în vedere deciziunea cu nr. 274 din 1936 a Curţii de Apel din Bucureşti s. a V-a, din care rezultă că în anul 1920 Constantin Voicu Grigore, pe atunci mobilizat şi aflat sub arme, a contractat o primă căsătorie cu Leanca Gh. Mareş înaintea ofiţerului de stare civilă al comunei Arad-Micălaca; că mult timp în urmă, în anul 1932, numitul s-a căsătorit a doua oară cu femeia Ioana Ştefan Pavel, căsătorie celebrată la Primăria comunei Chitila; că fiind trimis în judecată pentru delictul de bigamie (art. 271 cod. pen.), a fost condamnat la un an închisoare, pedeapsă confirmată de Curte prin respingerea în lipsă a apelului ce făcuse; că inculpatul declarând opoziţie, Curtea i-a admis-o şi reformând sentinţa condamnatoare, l-a achitat de imputaţiunea adusă, prin deciziunea citată mai sus.
Că această deciziune este atacată de Ministerul Public cu recursul de faţă.
Că pentru a justifica soluţiunea de achitare, Curtea motivează că oponentul a fost lipsit de intenţiunea culpabilă; că el a propus o serie de martori, din depoziţiile cărora se constată buna lui credinţă, atunci când a contractat căsătoria a doua, convins fiind că prima nu avea nici o valoare, întrucât nu fusese înregistrată la autoritatea comunală din Arad; că afirmaţia inculpatului s-a dovedit exactă, fiindcă la adresa trimisă de notarul comunei Chitila, Primăria Arad a răspuns că într-adevăr nu a înregistrat nici o căsătorie între Constantin Voicu Grigore şi Leanca Gheorghe Mareş.
Că inculpatul motivează mai departe că instanţa avea puternice motive să nu creadă în existenţa legală a primei căsătorii, deoarece aflându-se militar (în timpul campaniei cu Ungaria), contractarea acestei căsătorii a avut loc fără autorizaţia comandantului respectiv şi fără îndeplinirea
formalităţilor care, după ştiinţa lui, condiţionează valabilitatea unei căsătorii în Vechiul Regat.
Că afară de aceasta, Curtea arată că inculpatul s-a putut înşela cu atât mai mult asupra legalităţii primei căsătorii, cu cât soţia lui îl părăsise încă din vara anului 1920 şi nu a mai dat semne de viaţă până în 1932 când, după minuţioase cercetări, aflându-se de existenţa ei şi a căsătoriei, sus-numitul a intentat proces de divorţ, care s-a terminat prin desfacerea acelei căsătorii şi înscrierea hotărârii de în registrele de stare civilă ale comunei Arad.
Că în concluziune Curtea de fond constată că delictul de bigamie pus în sarcina lui Constantin Voicu nu a fost săvârşit cu voinţa culpabilă de a înfrânge legea penală şi deci neexistând intenţiune delictuoasă din partea autorului, faptul nu poate constitui infracţiune.
Având în vedere că acest mod de a vedea este criticat prin motivele de casare, susţinându-se că deciziunea Curţii este dată cu exces de putere şi violarea art. 271 cod. pen., pentru că admite ca scuză ignorarea legii de către soţul bigam, adică îl absolvă pe baza unei erori de drept în care Curtea vede o dovadă de bună-credinţă, când regulat ar fi fost ca această bună-credinţă cu efect absolutoriu să nu poată rezulta decât dintr-o eroare de fapt, cum ar fi, de exemplu, vestea că soţul inculpatului a murit în ţară străină, sau o absenţă îndelungată fără veşti din partea lui, împrejurări care necontestat sunt de natură a motiva lipsa elementului intenţional, în nici un caz însă opinia juridică pe care o avea inculpatul despre nevaliditatea căsătoriei sale dintâi, din cauza neîndeplinirii unei formalităţi considerate de el ca necesară, o asemenea apreciere în drept ca şi celelalte afirmaţiuni, făcute de inculpat şi primite la Curte, neputând înlătura intenţiunea delictuoasă a infractorului.
Considerând că art. 271 din codicele penal pedepseşte faptul persoanei care, fiind căsătorită,
se căsătoreşte din nou mai înaintea desfacerii căsătoriei celei precedente, dacă acea căsătorie va fi fost valabilă.
Considerând că din acest text rezultă că delictul de bigamie necesită, ca element material, existenţa unei prime căsătorii precum şi faptul de a contracta o nouă căsătorie înainte ca cea dintâi să fie dizolvată; că după acelaşi text, prima căsătorie trebuie făcută în conformitate cu legea, căci art. 271 cod. pen., nu a înţeles să pedepsească pe cel a cărui precedentă căsătorie găsindu-se viciată, poate oricând să o declare nulă prin intervenţiunea autorităţii judecătoreşti. Considerând, pe de altă parte, că nu poate subzista imputaţiune de bigamie fără o voinţă culpabilă din partea celui învinuit; că acest element este de drept comun în materie de delicte şi fundează însăşi imputabilitatea legală a infracţiunii, că în cazul art. 271 cod. pen. el are caracterul unui doi special consistând în ştiinţa inculpatului că prin fapta sa violează dispoziţiunea ce interzice trecerea în a doua căsătorie, cât timp cea dintâi nu a fost desfăcută (art. 130 cod. civ.) >, că dacă inculpatul a avut cuvinte să creadă în nulitatea legăturii anterioare şi în baza acestei convingeri a contractat o altă căsătorie, intenţiunea delictuoasă dispare, fiindcă în concepţiunea autorului nu mai există obstacolul legal care se opune la noua legătură conjugală.
Considerând dar, că buna-credinţă formează o excepţie peremptorie în delictul de bigamie, chiar când partea a cedat unei erori de drept pricinuită de necunoaşterea legii civile; că legiuitorul codului penal român nu s-a mulţumit în definirea delictului cu simplă constatare a unei prime căsătorii, încheiată oricum ar fi; ci a prevăzut anume ca acea căsătorie să fie valabilă, adică făcută cu observarea condiţiunilor de formă sau de fond, a căror
neîndeplinire poate să dea loc la anulare; că de aici urmează că dacă inculpatul, în buna sa credinţă, a fost în eroare în ce priveşte lipsa unei formalităţi legale, sau asupra unei împrejurări pe care, în neştiinţa lui cu privire la dispoziţiunile de lege în materie, a putut să creadă determinante pentru nevaliditatea căsătoriei, faptul său nu mai întruneşte elementul intenţional şi ca atare scapă de sub aplicaţiunea art. 271 cod. penal.
Considerând că, potrivit cu acest principiu, şi faţă cu constatările în fapt ale instanţei de fond, mai ales cu aceea care a fost determinantă pentru inculpat şi anume că, atunci când a contractat a doua căsătorie, i se confirmase de notarul comunei Chitila, unde s-a celebrat această din urmă căsătorie, că prima căsătorie contractată în comuna Arad-Micălaca, nu fusese înregistrată la acea comună, după cum i s-a răspuns Primăriei Chitila prin adresă oficială de notarul comunei Arad-Micalaca, ceea ce l-a determinat pe inculpat să o considere inexistentă, bine a decis Curtea achitarea inculpatului pe baza unei erori de fapt de natură a înlătura intenţiunea.
Că această eroare în care s-a aflat Constantin Voicu Grigore, de a socoti ca inexistentă prima căsătorie contractată cu Leanca Gh. Mareş, a putut îndritui instanţa de fond să o considere ca o eroare de fapt, în sensul că inculpatul n-a înţeles să înfrângă legea penală, când a contractat cea de a doua căsătorie şi prin urmare, în lipsa intenţiunii delictuoase, să-l achite de faptul ce i s-a pus în sarcină.
Că în asemenea condiţiuni motivele de casare sunt nefondate, pentru care consideraţiune recursul urmează a se respinge.
Pentru aceste motive Curtea respinge recursul etc.
Deciziunea penală nr. 1425 din 28 Aprilie 1936. Preşedinţia d-lui Const. G. Rătescu, preşedinte.
CAS. II, 11 Februarie 1936^
10
BIGAMIE. INTENŢIUNE DELICTUOASA BUNA-CREDINŢA. EROARE DE FAPT. ADMISIBILITATE (ART. 271 C. PEN.)
1. Ca să existe delictul de bigamie, ca şi pentru oricare altul, este necesar a se stabili intenţiunea delictuoasă ca element esenţial. în speţă aceasta constă chiar în faptul contractării unei a doua căsătorii, mai înainte de a fi desfăcută cea dintâi, întrucât necunoaşterea legii nu poate fi invocată drept scuză.
2. Inculpatul nu poate invoca buna sa credinţă, decât stabilind certitudinea pe care o avea că era liber în momentul celei de a doua căsătorii; această bună-credinţă poate reieşi numai dintr-o eroare de fapt, bazată pe o posibilitate care ar face să se creadă că prima căsătorie a fost desfăcută, iar nicidecum dintr-o eroare rezultând din ignorarea legii.
3. Poate fi considerată ca eroare de fapt, înştiinţarea că soţul a murit în ţară străină, sau o lipsă îndelungată, fără veşti.
Nu poate fi invocată buna-credinţă de inculpatul care invocă eroarea de drept, cum ar fi cultura sa redusă, care l-ar determina să creadă că cea dintâi căsătorie a fost desfăcută mai înainte de pronunţarea divorţului.
(A DOUA SPEŢĂ: Ministerul Public cu D. Murgoci).
CURTEA: Asupra motivului de casare (a se vedea motivul în notă).
Având în vedere că prin deciziunea atacată cu recursul de taţă, menţinând şi însuşindu-şi motivele primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti respinge ca nefondat apelul făcut de Parchetul Tribunalului Ilfov în contra sentinţei corecţionale nr. 3006 din 1932 a aceluiaşi tribunal s. l-a, şi prin care Dumitru Murgoci este achitat pentru delictul de bigamie prevăzut şi penat de art. 271 cod. penal.
Că pentru a ajunge la această soluţiune, instanţele de fond constată în fapt că numitul inculpat, – căsătorit cu Roza lavroska din 1918 -care a intentat acţiune de divorţ, ce a fost pronunţată la 21 Februarie 1931, când a rămas definitivă prin renunţarea părţilor de a o apela, -s-a căsătorit a doua oară, cu Ioana Oglu la data de 5 Februarie 1931, deci mai înainte de desfacerea primei căsătorii.
Că, arată instanţele de fond, că în sarcina inculpatului nu se poate stabili intenţiunea delictuoasă, căci fiind de profesie cazangiu la C.F.R. şi contractând o a doua căsătorie numai cu câteva zile înainte de desfacerea primei căsătorii, a crezut că simpla acţiune de divorţ aflată la ultimul termen
constitue un motiv suficient pentru contractarea celei de a doua căsătorii.
Că, mai adaugă instanţa de apel, inculpatul nu a ignorat dispoziţiile legii, care opreşte contractarea unei a doua căsătorii mai înainte de desfacerea primei, fiindcă în momentul când a contractat-o pe cea de-a doua, a fost deplin convins, după gradul său de cultură redus, că prima căsătorie era desfăcută şi că urma numai pronunţarea şi transcrierea sentinţei de divorţ, formalităţi ce trebuia să le îndeplinească fosta sa soţie şi care formalităţi a crezut că se pot îndeplini şi după contractarea celei de a doua căsătorii.
Considerând că, în adevăr, şi pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 271 cod. penal, ca şi pentru orice delict, este necesar a se constata elementul component şi esenţial, intenţiunea delictuoasă a acuzatului şi care în speţă consistă în chiar faptul de a înfrânge legea prin contractarea unei a doua căsătorii, mai înainte de a fi desfăcută prima, neputându-se să se invoce ca o scuză ignorarea legii.
Că buna sa credinţă, agentul nu o poate invoca decât dovedind certitudinea ce avea că era liber în
momentul contractării celei de a doua căsătorii, iar această bună-credinţă poate rezulta numai într-o eroare de fapt, bazată pe o probabilitate aşa de întemeiată, încât să se creadă că primul mariaj a fost desfăcut, precum ar fi înştiinţarea că soţul a murit în ţară străină, sau o îndelungată absenţă fără veşti, iar nicidecum dintr-o eroare rezultând din ignorarea legii, precum este cazul în speţă.
Că astfel fiind, deciziunea Curţii de Apel, – prin care respingându-se apelul parchetului inculpatul rămâne achitat pentru delictul de bigamie, pe motiv că fiind de o cultură redusă şi crezând că prima căsătorie a fost desfăcută mai înainte de
pronunţarea divorţului şi din aceste împrejurări Curtea de fond trăgând concluziunea că nu a voit să înfrângă legea penală -, este o deciziune pronunţată cu exces de putere şi violarea art. 271 cod. penal deoarece însăşi instanţa constată în fapt că inculpatul ştie că prima sa căsătorie nu fusese declarată desfăcută de tribunal.
Că deci motivul de casare fiind întemeiat, recursul are a se admite, iar deciziunea atacată a se casa cu trimitere la aceeaşi instanţă, pentru a se proceda la o nouă judecare.
Pentru aceste motive, admite recursul.
Decizia penală nr. 438 din 11 Februarie 1936.
Preşedinţia d-lui Const. G. Rătescu, preşedinte. Procuror general d-l N. N. Ciurea.
NOTE
(1) Motivele de casare din prima speţă au fost astfel redactate:
«Exces de putere, violarea art. 271 cod. pen. Curtea de Apel prin decizia nr. 274 din 1936 a admis opoziţia împotriva deciziei acelei Curţi cu nr. 899 şi prin consecinţă şi apelul inculpatului Constantin V. Grigore împotriva sentinţei penale cu nr. 3153 din 1933 a Tribunalului Ilfov s. Il-a c. c. şi a achitat pe numitul inculpat pentru faptul de bigamie, prevăzut şi pedepsit de art. 271 cod. pen.; socotim că numai prin exces de putere şi prin violarea menţionatului text Curtea de fond a putut să pronunţe o asemenea achitare. în adevăr, este constatat că inculpatul în anul 1920 s-a căsătorit legitim cu femeia Leanca Gheorghe Mareş înaintea ofiţerului de stare civilă al comunei Arad-Micălaca, căsătorie ce s-a înregistrat cu extractul cu nr. 39 din 1920, iar ulterior, fără să se fi desfăcut această căsătorie, se recăsătoreşte cu femeea Ioana Ştefan Pavel, cu extractul de căsătorie nr. 6 din 1931, înaintea ofiţerului de stare civilă din comuna Chitila. Inculpatul a recunoscut faptul, dar a declarat că a fost de bună credinţă, prin aceea că el era convins că prima căsătorie nu fusese înregistrată în registrul de stare civilă pentru căsătorii, fapt inexact, deoarece din extractul cu nr. 39 din 1920 al comunei Arad-Micălaca se stabileşte că s-a celebrat prima căsătorie înaintea ofiţerului de stare civilă din acel oraş.
Curtea de Apel a admis martori pentru a stabili buna-credinţă a inculpatului. Indiferent de ce s-a stabilit, este constant în doctrină şi jurisprudenţă că, pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 271 cod. pen., este necesar în adevăr a se constata şi elementul esenţial, intenţiunea delictuoasă, şi care în speţă constă în chiar faptul de a înfrânge legea prin contractarea unei a doua căsătorii, mai înainte de a fi desfăcută prima, neputându-se invoca ca scuză ignorarea legii, sau, cum este cazul de faţă, faptul neînregistrării căsătoriei prime în registrul de stare civilă al comunei Arad, ceea ce este şi inexact. Că buna sa credinţă agentul nu o poate invoca decât dovedind certitudinea ce avea că era liber în momentul contractării celei de a doua căsătorii, iar această bună-credinţă poate rezulta numai dintr-o eroare de fapt, bazată pe o probabilitate asa de întemeiată, încât să se creadă că primul mariaj a fost desfăcut, precum ar fi înştiinţarea că «soţul a murit în ţară străină», sau că «a absentat îndelung fără veşti», iar nicidecum
dintr-o eroare rezultând din ignorarea legii, sau, precum este în cazul de faţă, din credinţa ce avea că prima căsătorie nu era valabilă din lipsa înregistrării ei în registrul de stare civilă, – şi această afirmaţiune inexactă în fapt. Aşa fiind, deciziunea Curţii de Apel, prin care, admiţându-se apelul inculpatului, achită pe inculpat, pe motivul lipsei de intenţiune delictuoasă, trasă din afirmaţiunea sa asupra neînregistrării primei căsătorii, la care mai adaugă şi împrejurarea că numitul fiind militar şi în stare de război, contractarea căsătoriei se făcuse fără autorizaţiunea comandamentului respectiv cerută de legea militară, nu putea să îndreptăţească instanţa de fond să pronunţe achitarea, dat fiind că, pe de o parte, lipsa unei asemenea autorizaţiuni nu atrage de drept nulitatea căsătoriei, ci expune pe cel care a contractat-o la pedeapsă disciplinară, iar pe de alta, înaintea ofiţerului de stare civilă din Arad Micălaca numitul nu a declarat că e militar, ci zugrav.
Nici împrejurarea invocată de Curte că inculpatul s-a putut înşela asupra existenţei valabile a primei sale căsătorii, din faptul că soţia sa Leanca Gh. Mareş l-a părăsit pe oponent, nu putea înlătura intenţiunea sa delictuoasă .
Curtea de fond, trăgând concluzia că inculpatul nu a voit să înfrângă legea penală din motivele expuse mai sus, a dat o deciziune cu exces de putere şi violarea art. 271 cod. pen., deoarece însăşi instanţa constată în fapt că inculpatul ştia că prima sa căsătorie nu fusese declarată desfăcută de tribunal, mai înainte de celebrarea celei de a doua, şi, ceva mai mult, această desfacere a avut loc mult mai târziu, la cererea inculpatului, în anul 1932».
lată şi motivul de recurs din a doua speţă:
«Violarea art. 271 cod. pen. şi exces de putere.
în fapt: Inculpatul Dumitru Murgoci a fost achitat de tribunal de delictul de bigamie, iar Curtea de apel a respins apelul Parchetului, deşi este netăgăduit că numitul a contractat la 5 Februarie 1931 o nouă căsătorie, înainte de a fi desfăcută definitiv prima căsătorie. Pentru a ajunge la această soluţiune, Curtea motivează că inculpatul a fost de bună-credinţă, căci la 21 Februarie 1931, data celei de a doua căsătorii, el se găsea în instanţa de divorţ pentru desfacerea căsătoriei prime, divorţ ce a şi fost pronunţat de tribunal la 21 Februarie 1931.
în drept: Dând această soluţiune, Curtea de Apel a violat art. 271 cod. pen. în adevăr, este cunoscut că elementele delictului de bigamie sunt: 1) Existenţa unei prime căsătorii; 2) contractarea unei a doua căsătorii înainte de desfacerea primei; 3) intenţiunea culpabilă, îndeplinirea primei şi celei de a doua condiţiuni nu este în discuţiune. Curtea însăşi constată că inculpatul a fost de bună-credinţă, căci, fiind limitat în ce priveşte cultura, simplu cazangiu la C.F.R., a putut crede că prima căsătorie a fost desfăcută, în momentul contractării secundei şi că mai urmau numai pronunţarea şi transcrierea sentinţei de divorţ, formalităţi pe care trebuia să le îndeplinească fosta (?!) sa soţie şi pe care le-a socotit că se pot îndeplini şi după contractarea celei de a doua căsătorii.
Intenţiunea frauduloasă este necesară în bigamie. Ea constă în însuşi faptul contractării unei a doua căsătorii cât timp durează cea dintâi. Buna-credinţă nu poate reieşi din eroarea de drept, din necunoştinţa legii că prima căsătorie nu este definitiv desfăcută decât prin transcrierea sentinţei de divorţ.
Eroarea care poate conduce la buna-credinţă este eroarea de fapt, de exemplu înştiinţarea ce a primit unul din soţi că soţul a murit în ţară străină, sau o îndelungată absenţă, fără nici o ştire, care poate crea convingerea că a survenit decesul. în sensul posibilităţii de a se invoca eroarea de drept şi gradul de cultură puţin înaintat, ca o prezumţiune de bună-credinţă, s-a pronunţat şi înalta Curte de Casaţie:
1. Nimeni nu poate invoca ignoranţa legii pentru a scăpa de răspunderea ce o are înfrângând legea (Cas. II, nr. 603 din 1898, deciziune dată chiar într-o speţă de bigamie).
2. Ea este casabilă hotărârea care achită pe o femeie pentru delictul de bigamie, pe motivul că fiind fără cultură şi crezând prima căsătorie… etc. (Cas. S.-Unite nr. 6/1899).
Curtea de Casaţie franceză a hotărât, la fel, că lipsa de intenţiune criminală trebuie să fie «fondee sur des tres fortes probabilites qui portent a croire â la dissolution du premier mariage (Cas. 24 primaire an XII Garşon, voi. I, nr. 36 sub art. 340, Garaud, IV, 534, Faustin Helie et Depeiges, cod penal nr. 780). lată de ce considerăm deciziunea Curţii de Apel ca fiind dată cu violarea art. 271 cod. penal».
(2) Problema efectelor pe care eroarea le poate avea asupra imputabilităţii penale a format şi formează încă obiectul unor aprige discuţiuni în doctrina modernă.
în general, mai toate teoriile formulate în jurul acestei probleme purced de la diviziunea clasică a erorii în: eroare de fapt (ignorantia facti şi error facti), care se rapoartă la latura obiectivă a activităţii incriminate şi eroarea de drept (ignorantia juris şi error juris), care priveşte caracterizarea juridică a acelei activităţi.
Un grup important de autori, mai cu deosebire în Germania, au părăsit această distincţiune, susţinând că nu există eroare de fapt care să nu se traducă în raport cu ordinea juridică într-o eroare de drept şi invers, nu există eroare de drept care în esenţa sa să nu izvorască dintr-o eroare de fapt (Kohlrausch, Irrtum und Schuldbegriff, 1903, pag. 182; Graf zu Dohna, Recht und Irrtum, 1925, pag. 24; M.E. Mayer, Strafrecht, 1923, pag. 259 şi alţii).
în teza dualităţii se admite «principial» că eroarea de fapt constituie o cauză care înlătură imputabilitatea psihică (culpabilitatea) şi dimpotrivă eroarea de drept nu are nici o înrâurire asupra acestei imputabilităţi.
Am spus «principial» fiindcă aceste două reguli nu sunt absolute, în sensul că nu orice eroare de fapt exclude imputabilitatea şi nu orice eroare de drept este lipsită de eficienţă în stabilirea imputabilităţii penale.
Pentru ca eroarea de fapt să conducă la înlăturarea imputabilităţii, trebuie în primul rând ca ea să privească un element esenţial din conţinutul infracţiunii, iar în al doilea rând să se fi produs în raport cu o infracţiune pe care legea penală o incriminează numai în caz de doi (intenţiune).
Orice altă eroare de fapt, care poartă asupra unei situaţiuni, unui obiect, unei împrejurări de care nu depinde obiectivitatea juridică a infracţiunii (de ex.: error in objecto, error in persona, aberratio ictus, atunci când pentru existenţa infracţiunii nu importă individualizarea obiectului, persoanei sau vătămării) rămâne fără înrâurire asupra imputabilităţii. Acelaşi lucru când un fapt este incriminat chiar şi în caz de simplă greşeală (culpă).
La rândul său eroarea de drept este inoperantă cu privire ia imputabilitatea penală numai atunci când poartă asupra unei dispoziţiuni (norme) de drept penal adică, când se invocă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale. Dimpotrivă eroarea de
drept, rezultând din necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei dispoziţiuni de lege penală (extrapenală), este privită în raport cu imputabilitatea penală la fel cu eroarea de fapt şi formează o cauză de neimputabilitate.
Toată doctrina modernă împărtăşeşte această părere (v. Alimena, Diritto penale, voi. I, pag. 453-54; Manzini, Trattato di diritto penale, ed. 2, voi. II, nr. 297, pag. 30 şi urm.; E. Florian, Trattato. Parte generale, voi. I, nr. 303 bis, pag. 481; V. Lanza, Istituzioni di diritto penale, voi. I, pag. 207; G. Paoli, Principi di diritto penale, voi. III, pag. 69; G. Maggiore, Principi di dir. pen., voi. I, pag. 223; C. Saltelli-Romano Di Falco, Commento del nuovo codice penale, voi. I, art. 47, nr. 145, pag. 287; R. von Hippel, Deutsches Strafrecht, voi. II § 24 pag. 332-33; Ph. Allfeld, Lehrbuch, ed. 8, pag. 175; Olshausen, Kommentar zum Strafgesetzbuch, ed. 7, voi. I, § 59, nr. 2; E. Mezger, Strafrecht (trad. ital.) pag. 349 şi cele scrise de noi în Tratatul Tanoviceanu, voi. I, pag. 686).
Această convertire a erorii de drept extrapenal în eroare de fapt, atunci când este vorba de a stabili imputabilitatea penală, este uşor de justificat, dacă ţinem seamă de factorii pe care se sprijină ideea de imputabilitate în dreptul penal modern.
în dreptul penal modern imputabilitatea implică un îndoit raport psihic de la făptuitor (persoana învinuită) la activitatea efectuată de el (fapt incriminat) şi anume: a) un raport privind legătura dintre voinţă şi activitatea înfăptuită, cu alte cuvinte trebuie să se stabilească că activitatea care realizează elementul obiectiv al infracţiunii a fost voită şi deci faptul aparţine celui învinuit (imputatio facti)-, b) un raport privind legătura dintre conştiinţă şi valoarea activităţii înfăptuite, adică trebuie să se stabilească că cel învinuit în infracţiunile de doi (intenţionate) a ştiut că activitatea pe care o efectuează e de natură să lovească sau să ameninţe un interes proteguit de legea penală (imputatio juris).
Ceea ce justifică intervenţiunea sancţiunilor penale, ceea ce explică severitatea acestor sancţiuni în infracţiunile de doi este tocmai gravitatea atitudinii celui ce îşi dă seama că fapta sa înfrânge legea penală şi totuşi persistă în hotărârea de a comite acea faptă.
Ca un corolar firesc al acestei justificări este unanim admis că nu are ce căuta reacţiunea represivă acolo unde nu există ştiinţa că activitatea efectuată ar fi de natură să nesocotească legea penală.
Această ştiinţă, necesară şi indispensabilă pentru existenţa imputabilităţii, înseamnă cunoaşterea valorii activităţii efectuate din îndoitul punct de vedere: al naturii sale reale adică sub aspectul finalităţii (urmărilor) şi al naturii sale juridico-penale, adică în raport cu rânduielile legii penale.
Pentru stabilirea acestei ştiinţe este deci nevoie să se facă dovada că cel învinuit a cunoscut în mod real că activitatea sa este dăunătoare sau periculoasă şi să se constate că aceste urmări cunoscute de el corespund (sunt identice) cu răul în contra căruia legea penală a înţeles să reacţioneze, atunci când a incriminat infracţiunea. E suficient deci să se stabilească această corespondenţă TUe ceea ce a existat prezent în conştiinţa infractorului şi ceea ce legea penală incriminează, pentru a putea spune că infractorul a cunoscut valoarea juridico-penală a faptei sale şi nu este nevoie să se facă dovadă că el a cunoscut chiar existenţa dispoziţiunii de lege penală pe care a înfrânt-o.
lată de ce nu este permis a se invoca necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale, adică eroarea de drept privind normele de drept penal.
Aşadar, imputaţiunea de drept (imputatio juris) ne înfăţişează două laturi: una cenzurabită, fiindcă trebuie să fie dovedită şi deci poate fi înlăturată în caz de eroare, şi anume latura privitoare la cunoaşterea valorii activităţii efectuate şi alta incenzurabilă. fiindcă nu trebuie dovedită şi nu poate fi înlăturată în caz de eroare, şi anume latura privitoare la cunoaşterea legii penale.
Or, atunci când valoarea unei activităţi depinde de o dispoziţiune de lege extrapenală, cunoaşterea sau necunoaşterea acelei dispoziţiuni influenţând asupra modului în care cel ce a făptuit activitatea, a conceput urmările ei şi a apreciat valoarea sa, implicit ne găsim în câmpul laturii cenzurabile a imputaţiunii de drept şi deci eroarea purtând asupra dispoziţiunii de drept extrapenal, va putea conduce la înlăturarea acestei imputabilităţi.
Această soluţiune admisă de doctrină pe baza principiilor generale care guvernează materia imputabilităţii penale în dreptul penal modern, după ce a primit numeroase aplicaţiuni în jurisprudenţă, a fost consacrată în dreptul pozitiv prin dispoziţiuni exprese, introduse în legiuirile penale mai recente.
După modelul acestor legiuiri, noul cod penal român «Regele Carol II» prin art. 135 a prevăzut în mod expres că pentru înlăturarea imputabilităţii nu poate cineva să invoce necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale, cu alte cuvinte a limitat inoperanţa erorii de drept în materie de imputabilitate penală numai la eroarea privind legea penală.
Faţă cu această dispoziţiune expresă, desigur că este înlăturată pe viitor întreagă discuţiunea cu privire la efectele erorii purtând asupra normelor extrapenale.
Prin deciziunea nr. 1425 din 28 Aprilie 1936 – reprodusă mai sus – înalta Curte de Casaţie s. Il-a a adoptat soluţiunea preconizată de doctrina modernă şi înscrisă în noul nostru cod penal.
Adnotând o speţă aproape similară în Curierul Judiciar, 1925, pag. 619, am examinat pe larg problema efectelor erorii în delictul de bigamie, insistând în special asupra erorii de drept extrapenal, încât pentru a nu mai repeta cele scrise acolo, ne mărginim a sublinia că – atunci ca şi acum – socotim perfect juridică soluţiunea la care s-au oprit instanţele noastre, adică de a fi achitat pe cel învinuit de bigamie pe consideraţiunea că culpabilitatea lui este exclusă din cauza unei erori privind alte dispoziţiuni de lege decât cele de drept penal.
în ceea ce priveşte însă conţinutul erorii de drept extrapenal în materie de bigamie, autorii fac în general deosebire între eroarea constând în credinţa greşită că nu există sau că este desfăcută prima căsătorie şi eroarea constând în credinţa greşită că prima căsătorie ar fi viciată şi deci lovită de nulitate.
Autorii care admit această deosebire susţin că cea de a doua eroare nu înlătură imputabilitatea, fiindcă o căsătorie chiar lovită de nulitate nu poate fi socotită ca nulă, decât atunci când a fost declarată ca atare de instanţele competente, şi deci simpla credinţă a părţilor că o atare căsătorie nu ar fi valabilă este inoperantă (v. Ştefano Riccio, La bigamie, pag. 252-253, Neapoli 1934 şi autorii citaţi de el în note; C. Saltelli-Romano Di Falco, Commento del nuovo codice penale, voi. II, partea II, pag. 830).
în sprijinul acestei soluţiuni se invocă îndeosebi dispoziţiunea din art. 556 alin. 3 noul cod penal italian din 1930, în care se prevede că se stinge acţiunea penală în cazul când prima căsătorie este declarată nulă ulterior, adică după ce se contractase cea de a doua căsătorie.
Din această dispoziţiune se trage concluziunea că, pentru săvârşirea delictului de bigamie, este suficientă existenţa unei căsătorii anterioare, valabilitatea acestei căsătorii neinteresând obiectivitatea juridică a infracţiunii sub raportul incriminării, iar lipsa de valabilitate neavând alt efect decât de a înlătura pedeapsa, atunci când ulterior s-ar obţine efectiv anularea căsătoriei.
Am redat această argumentare, fiindcă o dispoziţiune similară cu acea din textul italian a fost introdusă şi în noul nostru cod penal care în art. 443 alin. 3 prevede:
«Acţiunea penală se stinge, chiar faţă de complice, când prima căsătorie e declarată nulă sau când cea de a doua căsătorie este anulată pentru alte cauze decât bigamia».
Aşadar, conform acestei dispoziţiuni, chiar atunci când ar exista efectiv o cauză de nulitate a căsătoriei, aceasta nu împiedică nici urmărirea penală nici pedepsirea celui învinuit, câtă vreme nu se obţine pe căi legale anularea căsătoriei. Cu alte cuvinte, în raport cu legea penală,-credinţa, bună sau greşită, că ar exista o cauză de nulitate, este inoperantă în stabilirea imputabilităţii.
Nu credem întemeiată această interpretare.
Prin dispoziţiunea mai sus citată, atât legiuitorul italian cât şi cel român nu au înţeles să se ocupe de efectele erorii cu privire la existenţa cauzelor de nulitate, fiindcă materia erorii este tratată în partea generală a codului penal şi deci în toate ipotezele şi faţă de orice infracţiune vom aplica principiile înscrise acolo. Ceea ce a voit legiuitorul să precizeze în art. 443 alin. 3 cod. pen. român (art. 556 alin. 3 cod. pen. italian) a fost că, chiar atunci când una din căsătorii s-ar desfiinţa prin anulare, după ce au coexistat un timp oarecare şi deci după ce materialmente (din punctul de vedere a elementului obiectiv) bigamia fusese realizată, încât faptul scapă de sancţiune penală. Aşadar, cel care are certitudinea (credinţa sinceră) că prima căsătorie este nevalabilă şi că are putinţa de a obţine anularea ei, va putea fără frică, conform dispoziţiunii de care ne ocupăm, să contracteze o nouă căsătorie, fiindcă chiar o anulare obţinută ulterior celebrării celei de a doua căsătorii va avea darul să-l apere de pedeapsă.
Şi dacă aceasta este consecinţa ce se desprinde din dispoziţiunea înscrisă în art. 443 alin. 3 noul cod penal, nu numai că nu se poate susţine, pe temeiul acestei dispoziţiuni, că eroarea asupra valabilităţii primei căsătorii ar fi inoperantă, dar dimpotrivă această eroare devine şi mai scuzabilă, fiindcă din moment ce însăşi legea admite eficienţa juridică unei anulări obţinute ulterior, implicit buna-credinţă a celui care, sub imperiul erorii a socotit prima căsătorie ca nevalabilă şi a crezut că va beneficia de dispoziţiunea din art. 443 alin. 3, trebuie să fie ţinută în seamă, ea fiind de natură să vădească şi mai mult lipsa intenţiunii de a înfrânge legea penală.
De aceea împărtăşim părerea profesorului Manzini, care nu distinge între eroarea privind inexistenţa sau desfacerea căsătoriei şi eroarea privitoare la valabilitatea căsătoriei (Trattato di diritto penale, voi. II, pag. 44, ultima ediţie).
Desigur în practică nu se va înlătura imputabilitatea decât atunci când judecătorii vor constata existenţa unei erori «serioasă şi plauzibilă» şi dimpotrivă se va considera ca un simplu pretext invocarea erorii, ori de câte ori ea apare ca neverosimilă. Această apreciere asupra seriozităţii şi plauzibilităţii erorii fiind o chestiune de fapt, va scăpa de sub cenzura supremei instante.
VINTILĂ DONGOROZ
Profesor Universitar, Avocat
