C. muncii, art. 78
Potrivit art. 78 C. muncii, în cazul în care o concediere a fost efectuată nelegal, angajatorul este obligat la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi la celelalte drepturi, de care ar fi beneficiat salariatul, părţile fiind puse practic în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Această prevedere legală constituie o aplicare a principiului restitutio in integrum, potrivit căruia în situaţia desfiinţării unui act juridic nelegal părţile sunt repuse în situaţia anterioară ca şi cum actul juridic nu ar fi existat Faptul că reclamantul nu a lucrat efectiv nu îi este imputabil şi nu poate avea nicio consecinţă asupra drepturilor de care aceasta ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat nelegal.
Dacă activitatea desfăşurată de angajat se încadrează în categoria activităţilor cuprinse ia poziţia 178 din Ordinul nr. 50/1990, iar unitatea angajatoare a recunoscut această încadrare în grupa a ll-a de muncă, responsabilitatea acestei încadrări îi aparţine.
Decizia civilă nr. 137/Asig. din 5 mai 2006 – N.G.
Prin sentinţa civilă nr. 65/M/2006 a Tribunalului B. a fost respinsă contestaţia formulată de T.G. împotriva deciziei civile nr. 20837/2005 prin care intimata Casa Judeţeană de Pensii B. i-a respins cererea acestuia de pensionare pe considerentul că vârsta standard de pensionare a contestatorului este de 64 ani şi 2 luni şi se reduce cu 5 ani şi 6 luni astfel încât dreptul la pentru limită de vârstă se naşte la 58 ani şi 8 luni, respectiv în luna mai 2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că raporturile de muncă ale contestatorului au încetat din vina sa, iar ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, acesta a fost reintegrat în muncă cu repunerea în situaţia anterioară, respectiv la data de 21.04.1997. Cu toate că salariatul a fost repus în situaţia anterioară, prima instanţă a considerat că perioada cuprinsă între data concedierii şi cea a reintegrării (13.07.1994 – 21.04.1997) nu poate fi considerată ca fiind lucrată în grupa a Il-a de muncă, deoarece dispoziţiile pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990 se referă la cei care „lucrează efectiv” la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele 1 şi 2.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul iar prin motivele de recurs se arată că acesta beneficiază de grupa a Il-a de muncă pentru perioada 13.07.1994 – 21.04.1997 în temeiul principiului „restitutio in integrum” pentru perioada 21.04.1997 – 5.07.1999 beneficiază de grupă de muncă, urmare a condiţiilor efective în care şi-a desfăşurat activitatea, aşa cum rezultă din fişa postului şi din adeverinţele eliberate de către angajator.
Recursul este fondat şi prin decizia civilă nr. 137/2006 a C.A. a fost admis cu opinie separată.
Potrivit art. 78 C. muncii, în cazul în care o concediere a fost efectuată nelegal, angajatorul este obligat la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi la celelalte drepturi „de care ar fi beneficiat salariatul, părţile fiind puse practic în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Această prevedere legală constituie o aplicare a principiului „restitutio in integrum”, potrivit căruia în situaţia desfiinţării unui act juridic nelegal părţile sunt repuse în situaţia anterioară ca şi cum actul juridic nu ar fi existat.
în speţă, unul dintre drepturile de care reclamantul ar fi beneficiat dacă nu i s-ar fi desfăcut nelegal contractul de muncă este cel solicitat de către aceasta prin acţiune, respectiv perioada dintre emiterea deciziei de concediere şi ce a reintegrării se consideră a fi fost lucrată efectiv, cu toate drepturile care decurg din aceasta, plata salariilor, recunoaşterea vechimii în muncă, inclusiv încadrarea în grupa de muncă corespunzătoare activităţii desfăşurate. Aceasta este consecinţa directă a principiului „restitutio in integrum”, iar argumentul primei instanţe potrivit căruia reclamanta nu a lucrat efectiv în perioada menţionată este în contradicţie cu acest principiu al reparării integrale a prejudiciului suferit, reglementat de art. 78 C. muncii.
Faptul că reclamantul nu a lucrat efectiv nu îi este imputabil şi nu poate avea nicio consecinţă asupra drepturilor de care aceasta ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat nelegal.
O soluţie contrară nesocoteşte principiile ce guvernează răspunderea angajatorului şi evaluarea judiciară a despăgubirilor conform cărora acestea trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită şi care are o legătură directă cauzală cu faptul ce a generat prejudiciul.
Referitor la cea de doua perioadă (21.04.1997 – 5.07.1999) se reţine că activitatea desfăşurată de recurentă se încadrează în categoria activităţilor cuprinse la poziţia 178 din Ordinul nr. 50/1990, iar unitatea angajatoare a recunoscut încadrarea reclamantului în grupa a Il-a de muncă, responsabilitatea acestei încadrări aparţinându-i.
De altfel, neconcordanţa dintre situaţia de fapt şi această încadrare este doar aparentă întrucât în perioada analizată reclamantul a fost merceolog compartiment aprovizionare şi şef birou mecanic investiţii, transporturi, aprovizionare, iar această încadrare raportată la obligaţiile profesionale rezultate din fişa postului se circumscriu poziţiei 178 pct. 9 din ordinul menţionat.
Recursul a fost admis în baza art. 312 C. proc. civ., cu opinia separată a judecătorului N.G. în sensul respingerii recursului declarat de recurentul T.G. împotriva sentinţei civile nr. 65 a Tribunalului B.
Opinie separată:
Recursul trebuia respins şi sentinţa primei instanţe menţinută pentru următoarele considerente:
în ceea ce priveşte prima critică din recurs referitoare la luarea în considerare a perioadei 13.07.1994 – 21.04.1997, ca fiind lucrată în grupa a Il-a de muncă, conform principiului „restitutio in integrum” ca efect al reintegrării dispusă prin hotărâre judecătorească, trebuie menţionat că această critică nu este întemeiată. Conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1991, încadrarea în grupele de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat în locurile de muncă respective, cu condiţia ca pentru grupa a Il-a de muncă salariatul să lucreze efectiv în acel loc de muncă cel puţin 70% din programul de lucru.
Existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe efectuate de organe ale Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Muncii. Desigur că încadrarea în grupele de muncă I, şi a Il-a în legislaţia anterioară, aveau consecinţe directe asupra vechimii în muncă şi implicit asupra vârstei de pensionare.
Recurentul în perioada solicitată, a purtat o serie de procese cu unitatea, fiind reintegrat în funcţia deţinută anterior, însă unitatea nu îi putea acorda grupă de muncă pentru acel interval de timp întrucât nu a prestat efectiv activitate în condiţii nocive, cu noxe, şi factori de risc, determinaţi conform celor mai sus arătate. Scopul legiuitorului în acordarea grupelor de muncă a fost acela al protejării forţei de muncă, venind astfel să compenseze diminuarea capacităţii de muncă şi a riscului la îmbolnăvire la care s-a expus salariatul. Prin urmare condiţia timpului efectiv lucrat nu este îndeplinită, chiar dacă reclamantul deţine o hotărâre judecătorească de reintegrare conform căreia se aplică principiul „restitutio in integrum”. Repunerea în situaţia anterioară înseamnă obligaţia angajatorului la plata către salariat a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate dar şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Prin „alte drepturi” de care ar fi beneficiat salariatul nu se înţelege acordarea grupei de muncă, atâta timp cât legea condiţionează acest lucru de prestarea efectivă a activităţii în condiţii deosebite de muncă, proporţional cu timpul lucrat şi expunerea la factorii de risc. Prin urmare, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu se impune admiterea acţiunii în ceea ce priveşte perioada analizată.
Referitor la cea de-a doua perioadă, verificând poziţia nr. 178 din Ordinul nr. 50/1990 se constată că activitatea desfăşurată de reclamant nu se încadrează în categoria activităţilor care sunt enumerate limitativ de acest act normativ şi chiar dacă responsabilitatea pentru încadrarea locului de muncă în grupa a Il-a de muncă revine unităţii, în situaţia existenţei unei neconcordanţe flagrante între conţinutul acesteia şi situaţia de fapt, instanţa de fond în mod corect a înlăturat această probă cu înscrisul depus de reclamant, emis de unitatea la care a lucrat. Prin aceasta nu se înţelege că instanţa a cenzurat modalitatea de încadrare a locurilor de muncă în grupe de muncă şi care este atributul unităţii angajatoare, ci s-a aflat în situaţia aprecierii valorii probante a înscrisului folosit de parte, a cărui veridicitate nu este certă.
Pentru toate aceste considerente, în mod corect instanţa de fond a respins pretenţiile reclamantului, şi în consecinţă s-ar fi impus respingerea recursului.
