Cererea pentru constatarea existenţei unei situaţii de fapt ce rezultă din contractul de credit nu se poate admite în temeiul prevederilor art. 111 Cod procedură civilă.
(Secţia comercială, sentinţa nr. 1.755/12.05.1997).
Prin cererea înregistrată sub nr. 1864/1997, reclamantul S. O. M. a chemat în judecată pe pârâta B. – S. M. B., solicitând să se constate că: dreptul pârâtei de a recupera de la reclamant, în calitate de girant al debitoarei S.C. “T. T.” – S.R.L., se limitează la suma de 12.000.000 lei şi nu la 25.000.000 lei credit acordat debitoarei; ipoteca constituită pentru creditul de 25.000.000 Iei de reclamant este în limita valorii de 12.000.000 lei şi este valabilă numai pentru V? din imobil; întinderea nu vizează şi dobânzile; refuzul pârâtei de a încasa suma de 12.000.000 lei de la reclamant, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, reclamantul arată că, în baza contractului de credit nr. 20/1994, pârâta a acordat S.C. “T. T.” – S.R.L. un credit de 25.000.000 lei şi că el a girat numai în limita sumei de 12.000.000 lei, cum prevede şi art. 6 din contract.
Imobilul cu care a garantat reclamantul este proprietatea sa şi al soţiei sale, care nu a semnat actul de garanţie şi, deci, numai pentru V2 din apartament este valabilă ipoteca, şi nu a garantat şi dobânzile.
Reclamantul a făcut ofertă scrisă pârâtei să-i primească suma de 12.000.000 lei, dar nu a primit răspuns.
Art. 111 Cod proc. civilă prevede că: “partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.
Analizând acest text de lege, în raport de obiectul cererii, tribunalul reţine că nu este aplicabil în speţă, întrucât, cererea reclamantul rezidă în constatarea unei situaţii de fapt ce rezultă din contractul de credit nr. 20/ 1994 şi actul de garanţie imobiliară nr. 1.057/1994.
în altă ordine de idei, acţiunea este urmată de realizare, cât timp suma cu care s-a girat împrumutul va putea fi urmărită de bancă, dacă nu se îndestulează de la debitoare.
Abia cu acea ocazie reclamantul urmează să se apere în raport de actele pe care le-a semnat.
Aşadar, tribunalul nu poate constata o stare de fapt prevăzută de părţi în actele încheiate.
Cât despre prevederile art. 239-241 Cod proc. civilă, nu se aplică în speţă, în primul rând, pentru că asemenea constatări cad în sarcina executorilor judecătoreşti (portărei) şi, în al doilea rând, nu există nici un pericol ca până la un eventual conflict să se schimbe situaţia înscrisă în contractul de credit nr. 20/1994 şi actul de garanţie imobiliară.
Referitor la constatarea faptului că ipoteca este valabilă numai pentru V2 din imobil, se reţine că sentinţa civilă nr. 1.029/1996 este pronunţată după constituirea ipotecii, iar, pe de altă parte, se constată contribuţia fiecărui soţ, ce nu schimbă cu nimic situaţia ipotecii.
Tribunalul nu poate primi nici punctul 4 din acţiune, fiind vorba de o stare de fapt, ce rezultă din înscrisuri.
De asemenea, punctul 5, vizând tot o stare de fapt, nu este admisibil.
Nu în ultimul rând, reclamantul nu a făcut dovada interesului său, ci, mai degrabă, a încercat să-şi preconstituie probe pentru un eventual litigiu, spre a nu rămâne fără imobil.
Cu aceste considerente, tribunalul, în baza art. 1.169 Cod civil, coroborat cu art. 46 Cod comercial, va respinge acţiunea, ca nefondată.
