Codul Muncii: art..55 lit.b
Este adevărat că forma scrisă a acestui acord nu este obligatorie, dar în lipsa acesteia manifestarea de voinţă în sensul încetării contractului de muncă trebuie să fie, neechivocă, ceea ce înseamnă că nu se poate deduce existenţa unui astfel de acord de voinţă chiar şi în cazul în care salariatul a cunoscut actele normative invocate de recurent în apărare prin care s-a realizat transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile publice locale (OUG.nr.162/2008).
Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 1366/02 aprilie 2012.
Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Hunedoara la data de 28.12.2009 sub dosar nr.6380/97/2009, reclamanta T.L., în contradictoriu cu pârâţii D.S.P.H. şi Spitalul Orăşenesc H. a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunţa:
– să se constate că pârâtele i-au desfăcut contractul individual de muncă în mod abuziv, începând cu data de 01.07.2009, fără să existe un acord al părţilor în acest sens, aşa cum este consemnat în carnetul de muncă şi fără să existe protocol de predare-preluare, încheiat de pârâte cu administraţia publică locală de la nivelul oraşului H.;
– să se constate că pârâtul Spitalul Orăşenesc H. a avut calitate de angajator în ceea ce o priveşte până la data de 01.10.2009, dată la care a fost preluată de administraţia publică locală de la nivelul oraşului H.;
– să se dispună repunerea părţilor în situaţia în situaţia anterioară datei de 01.07-2009 pentru perioada 01.07.2009-01.10.2009 şi pe cale de consecinţă:
– să fie obligat angajatorul să-i calculeze şi să-i plătească salariile aferente lunilor iulie, august, septembrie 2009;
– să fie obligat angajatorul să vireze contribuţiile datorate la stat pentru lunile iulie, august, septembrie 2009;
– să fie obligat angajatorul să facă cuvenitele menţiuni în carnetul de muncă, pentru perioada menţionată întrucât a desfăşurat activitate în lunile iulie, august, septembrie 2009.
În fapt, reclamanta a arătat, în esenţă, că la data de 01.07.2009 i-a fost încetat contractul individual de muncă în baza disp. art.55 lit.b Codul muncii fără ca ea să-şi exprime acordul în acest sens, motivându-se verbal că de la acea dată trebuia să fie preluată de Primăria Oraşului H., în temeiul OUG nr.162/2008, deşi preluarea s-a realizat la data de 09.10.2009 pe baza unui protocol de preluare primire, dată până la care calitate de angajator avea Spitalul Orăşenesc H., aflat în subordinea D.S.P. a judeţului H.
A menţionat reclamanta că a continuat să se prezinte la locul de muncă şi a lucrat neîntrerupt în perioada 01.07.2009 – 01.10.2009, însă salariile nu i-au fost plătite, iar pârâta D.S.P. a judeţului H., în condiţiile în care Primăria a refuzat încheierea protocolului de predare preluare, trebuia să solicite instanţei obligarea la semnarea acestuia, nu să înceteze raporturile de muncă înainte de a se face predarea.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr.53/2003, OUG nr.162/2009, OMS nr.502 şi nr.820/2009.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta D.S.P. a judeţului H. a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca netemeinică şi nelegală.
A solicitat totodată conexarea la cauza cu numărul cel mai mic a dosarelor nr.6377/97/2009, 6379/97/2009, 6380/221/2009 – cerere respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 15.02.2010 şi introducerea în garanţie, ca pârât principal a Consiliului Local H., arătând că acesta datorează sumele solicitate de reclamantă întrucât prin fapta sa culpabilă de a refuza să semneze protocolul de predare-preluare a activităţilor comunitare cu 01.07.2009 a cauzat neplata salariilor pe trei luni.
În motivare, pârâta D.S.P. a judeţului H. a arătat, în esenţă, că potrivit OUG nr.162/2008 privind transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile publice locale, la termenul prevăzut prin Legea nr.176/2009, urma să cesioneze definitiv aceste activităţi, implicit şi contractele de muncă ale angajaţilor aferenţi, printr-un protocol de predare-primire a activităţilor, stabilit, alături de modul de finanţare şi aplicare practică a legislaţiei menţionate, prin Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr.502/24.09.2009 modificat şi completat prin Ordinul nr.820/30.06.2009. Ori, deşi cunoştea reglementările legale, Consiliul Local H., împreună cu Primarul şi secretarul Primăriei Oraşului H., au refuzat să semneze protocolul – au dat curs solicitărilor doar la data de 01.10.2009.
A arătat totodată că nu are calitatea juridică de angajator, nefiind parte în contractul individual de muncă al reclamantei.
În drept, a invocat disp. art.115 C.pr.civ. şi art.275 C.pr.civ. şi OUG nr.162/2008, HGR nr.56/2009, Legea nr.176/2009, Lega nr.67/2006, Codul muncii, OMS NR.820/30.06.2009, cu modificările OMS nr.502/24.04.2009.
La data de 05.02.2010 reclamanta T.L. a formulat precizare de acţiune prin care a arăt, în plus, că nu şi-a dat acordul la desfacerea contractului de muncă, contestând existenţa acestuia, astfel că revine angajatorului obligaţia de a dovedi că şi-a exprimat în mod liber şi neechivoc, verbal sau scris, consimţământul la încetarea contactului individual de muncă, iar dacă din probele administrate în cauză nu rezultă acest aspect, decizia angajatorului va fi lovită de nulitate.
Ulterior, reclamanta a precizat cuantumul pretenţiilor la suma de 4.497 lei, salariile aferente pe lunile iulie, august, septembrie 2009, menţionând că în fiecare lună avea un salariu brut de 1.499 lei şi a arătat că solicită obligarea pârâţilor Spitalul Orăşenesc H. şi D.S.P. a judeţului H. la plata acestor sume în solidar.
Consiliul Local al Oraşului H. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a solicitat respingerea acesteia, în principal pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar ca inadmisibilă şi netemeinică.
În fapt, în esenţă, a arătat că a dobândit calitatea de angajator cu privire la cei nouă salariaţi care asigură desfăşurarea activităţii de medicină şcolară în cadrul cabinetului şcolar H. la data de 01.10.2009, în temeiul Protocolului de predare-primire nr.6562/01.10.2009 pe care Primăria H. l-a încheiat cu D.S.P. a judeţului H. şi a H.C.L. nr.133/2009 prin care s-a aprobat modificarea organigramei, acte emise în concordanţă cu legislaţia în vigoare.
A menţionat, totodată, că D.S.P. a judeţului H. şi Spitalul Orăşenesc H. aveau obligaţia, în condiţiile în care Primăria a refuzat încheierea protocolului de predare primire, să solicite instanţei de judecată obligarea la semnarea acestui act, ci nu să înceteze raporturile de muncă discreţionar, încetare ilegală în baza disp. art.55 lit.b, atâta timp cât nu exista un acord al salariatului materializat printr-un înscris.
În drept, a invocat disp. art.115 C.pr.civ. şi art.137 C.pr.civ., Legea nr.53/2003, OUG nr.162/2008, HGR nr.56/2009, OMS nr.820/30.06.2009 şi nr.502/24.04.2009
Prin întâmpinarea formulată, Spitalul Orăşenesc H. a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în motivare că s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantei conf. art.55 lit.b Codul muncii şi în baza OUG nr.162/2008 privind transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de MSP către autorităţile administraţiei publice locale, lucru care trebuia să fie o simplă formalitate, unitatea nefăcând altceva decât să respecte normele în vigoare cu privire la acest transfer. În plus, a arătat că după data de 01.07.2009 nu mai avea dreptul să solicite finanţare de la Ministerul Sănătăţii (prin DSP) în vederea retribuirii personalului care desfăşoară activitate în aceste structuri întrucât potrivit actelor normative menţionate, în acest sens era îndrituită autoritatea publică locală.
În cuprinsul motivelor invocate, a menţionat şi faptul că tardiv s-a introdus capătul de cerere prin care reclamanta invocă faptul că nu şi-a exprimat acordul la desfacerea contractului de muncă, termenul de contestaţie a unei astfel de decizii privind încetarea raporturilor de muncă este de 30 de zile.
În drept, a invocat disp. art.115 şi art.275 C.pr.civ.
Pârâta D.S.P. a judeţului H., prin cererea depusă la dosar la data de 26.04.2010, a invocat excepţia de nelegalitate, solicitând sesizarea completului de administrativ pentru a se pronunţa asupra refuzului – timp de trei luni – nefondat şi nelegal, cu exces de putere, al C.L. al Oraşului H. de a prelua prin transfer, asistenţa medicală din unităţile de învăţământ, creând astfel daunele materiale solicitate ca despăgubiri de reclamanţii în cauză – excepţia a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr.1272/CA/2010 pronunţată la data de 09.09.2010 în dosarul nr.2730/97/2010 al Tribunalului Hunedoara.
În probaţiune, la dosarul cauze au fost ataşate înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr.1873/LM/09.09.2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în cauză s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P. a judeţului H. şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea reclamantei faţă de această pârâtă.
S-a admis acţiunea în conflict de drepturi formulată şi precizată de reclamanta T.L. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Orăşenesc H. şi, în consecinţă:
S-a anulat dispoziţia nr.329/2009 emisă de managerul Spitalului Orăşenesc H..
S-a dispus reintegrarea reclamantei pe funcţia deţinută anterior pe perioada 01.07.2009 – 30.09.2009.
A fost obligat pârâtul Spitalul Orăşenesc H. la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite şi neachitate pe perioada 01.07.2009 – 30.09.2009, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata contribuţiilor aferente acestor drepturi.
S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de D.S.P. a judeţului H. împotriva chematului în garanţie C.L.H.
A fost obligat pârâtul Spitalul Orăşenesc H. să plătească reclamantei suma de 1.300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî, astfel, Tribunalul a reţinut cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente următoarele:
Chiar dacă în decizia atacată este invocat drept temei disp. art.55 lit.b Codul muncii, atâta vreme cât reclamanta contestă tocmai lipsa acordului său, pârâtul, pentru a beneficia de disp. art.283 al.1 Codul muncii, ar fi trebuit, în prealabil, să facă dovada comunicării acestei decizii către angajat, termenul de 30 de zile prev. de lit.a a articolului menţionat începând să curgă de la data „comunicării deciziei”.
Cum în speţă pârâtul nu contestă faptul că nu a comunicat niciodată decizia atacată către angajata reclamantă în prezenta cauză şi nu produce nici o probă pentru a dovedi contrariu, apărarea invocată de acesta, apreciată de instanţă ca fiind o excepţie a tardivităţii formulării contestaţiei deciziei de desfacere a contractului colectiv de muncă, a fost considerată ca nefondată şi a fost respinsă ca atare.
Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P. a judeţului H., invocată de către aceasta prin întâmpinarea formulată, s-a reţinut că, aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Sub acest aspect, se reţine faptul că, potrivit disp. art.165 coroborat cu art.172 din Legea nr.95/2006, Spitalul Orăşenesc H. are personalitate juridică, raportul de muncă al reclamantei a fost contractat de către acesta. Ori, aşa fiind, cum D.S.P. a judeţului H. nu are calitate juridică de angajator, nefiind parte în contractul individual de muncă al reclamantei şi reţinând şi faptul că unitatea sanitară pârâtă se finanţează din venituri proprii, instanţa constată că raportul dedus judecăţii nu-i conferă acesteia drepturi şi obligaţii pentru a putea fi parte în proces.
Raportat la cele expuse, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P. a judeţului H..
Cu privire la fondul cauzei, instanţa reţine că reclamanta T.L. a fost salariata pârâtului Spitalul Orăşenesc H. până la data de 01.07.2009, contractul său individual de muncă încetând prin dispoziţia nr.329/2009 emisă de managerul unităţii.
Se reţine în dispoziţia menţionată că „începând cu data de 01.07.2009, încetează contractul individual de muncă în conf. cu art.55 lit.b Codul muncii, OUG nr.162/12.11.2008 şi Ordinul MS nr.820/30.06.2009 (…) prin transferul activităţii la Consiliul Local H.”, precum şi faptul că „predarea documentelor se face în baza unui proces verbal de predare-primire între Spital şi Consiliul local”.
Potrivit art.55 lit.b Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.
Încetarea contractului de muncă pe această cale este supusă unei condiţii esenţiale, aceea privind exprimarea consimţământului ambelor părţi, consimţământ care trebuie să fie serios, explicit şi să excludă orice echivoc. Exprimarea în formă a scrisă consimţământului la desfacerea contractului individual de muncă prin acord nu este absolut necesară, astfel încât înţelegerea părţilor poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
În speţă, pârâtul Spitalul Orăşenesc H. nu a făcut dovada că a existat între părţi un acord cu privire la încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, deşi, în conformitate cu dispoziţiile art.287 Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărare până la prima zi de înfăţişare.
Mai mult chiar, pârâtul nici măcar nu a susţinut că ar fi existat un acord al reclamantei la încetarea raporturilor sale de muncă, singura sa apărare fiind aceea că la emiterea dispoziţiei contestate a respectat actele normative în vigoare cu privire la transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate către autoritate publică locală, respectiv către Consiliul Local al Oraşului H., acesta din urmă fiind cel care nu a respecta termenul de încheiere a protocolului de predare primire.
Într-adevăr protocolul încheiat între D.S.P. a judeţului H. şi Primăria H. s-a încheiat doar la data de 01.10.2009 fiind înregistrat sub nr.6562/01.10.2009, având drept efect şi încheierea, la aceeaşi dată, a unui contract individual de muncă între reclamantă şi Primăria Oraşul H.
Însă, aceste apărări ale pârâtului Spitalul Orăşenesc H. nu vor putea fi avute în vedere de către instanţă, atâta vreme cât, prin decizia nr.1272/CA/2010 a Tribunalului Hunedoara pronunţată în dosarul nr.2730/97/2010 a fost respinsă excepţia de nelegalitate (invocată în prezenta cauză la data de 26.04.2010 –cu privire la nelegalitatea H.C.L. al Oraşului H. nr.133/08.10.2009 şi refuzul de a semna în termenul legal protocolul de predare a activităţii de asistenţă medicală în unităţile şcolare din oraş).
Mai mult, reclamanta şi-a respectat obligaţiile cuprinse în contractul individual de muncă şi a prestat activitate în cadrul Cabinetului Şcolar H., potrivit statelor de plată ataşate la dosar, neputându-i-se opune ca justificare a neachitării drepturilor salariale cuvenite ca şi contraprestaţie a muncii depuse (art.154 al.1 Codul muncii), faptul neîncheierii protocolului prevăzut de lege, faţă de care aceasta este terţ.
Prin urmare, faţă de considerentele de fapt şi de drept mai sus menţionate instanţa a dispus anularea dispoziţiei nr.329/2009 emisă de managerul Spitalului Orăşenesc H. şi reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior, de la data desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei, respectiv data de 01.07.2009 şi până la contractarea raporturilor individuale de muncă cu Primăria Oraşului H., respectiv data de 30.09.2009.
In temeiul disp.art.78 din Codul muncii, reţinând că, potrivit considerentelor menţionate anterior, încetarea raporturilor de muncă între reclamantă şi pârâtul Spitalul Orăşenesc H. prin decizia contestată nu s-a realizat prin acordul părţilor ci prin voinţa unilaterală a angajatorului, acest a fost obligat la plata către a drepturilor salariale cuvenite şi neachitate pe perioada 01.07.2009 – 30.09.2009, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata contribuţiilor aferente acestor drepturi, precum şi la efectuarea cuvenitelor menţiuni în carentul de muncă al reclamantei.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta D.S.P. a judeţului H. îndreptată împotriva C.L. al Oraşului H., instanţa, având în vedere soluţia adoptată cu privire la această reclamantă, a respins cererea ca fiind rămasă fără obiect.
În plus, având în vedere considerentele instanţei de contencios administrativ la respingerea excepţiei de nelegalitate (Sentinţa nr.1272/CA/2010), cererea de chemare în garanţie apare ca fiind şi neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Spitalul Orăşenesc H. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă ca nelegală şi netemeinică, păstrarea dispoziţiei nr.329/2009 emisă de managerul spitalului.
În expunerea de motive recurentul critică sentinţa atacată arătând că la data de 01.07.2009 a desfăcut contractul de muncă al intimatei conform actelor normative în vigoare cu privire la transferul asistenţei medicale către autorităţile publice locale. Astfel, având acordul reclamantei şi în urma adresei nr.4824/30.06.2009 emisă de DSP Deva prin care i se impunea un termen limită la care să se conformeze, unitatea recurentă a desfăcut contractul de muncă în condiţii de perfectă legalitate.
Recurentul invocă tardivitatea contestaţiei reclamantei faţă de prevederile art.283 alin.1 codul muncii, precizând că aceasta a cunoscut prevederile dispoziţiei nr. 329/2009 prin care i s-a încetat contractul individual de muncă şi a semnat pentru preluarea documentelor personale (carte de muncă şi dosar ce se comunică angajatului), a primit tot la acelaşi moment şi dispoziţia în cauză.
Recurentul susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu a făcut dovada acordului intimatei la desfacerea contractului de muncă, deoarece acest acord a fost exprimat verbal şi dovada acestuia este timpul scurs de la data desfacerii contractului de muncă şi până la data contestării dispoziţiei (aproximativ un an), intimata cunoscând prevederile OUG. nr.162/2008.
Raportat la faptul că în momentul desfacerii contractului de muncă nu există un protocol de predare-preluare (aşa cum este stipulat de OMS nr.502/2009) recurentul susţine că a respectat normele în vigoare şi că nu se face vinovat de situaţia creată ulterior.
În altă ordine de idei, recurentul susţine că după data de 01.07.2009 nu mai avea dreptul să solicite finanţare de la Ministerul Sănătăţii (prin DSP) în vederea redistribuirii personalului care desfăşura activitatea în aceste structuri, întrucât prin actele normative indicate, în acest sens era îndrituită autoritatea publică locală. Arată, recurentul că instanţa omite faptul că intimata era salariata sa însă drepturile salariale erau asigurate de la bugetul de stat prin transferuri de la Ministerul Sănătăţii către spital. Mai mult, în momentul de faţă aceste servicii medicale sunt decontate în acelaşi mod, iar salariile angajaţilor sunt asigurate prin aceleaşi mijloace folosite de unitate. Rezultă că în perioada în litigiu beneficiarul direct şi plătitorul acestor servicii nu a fost nici spitalul şi nici consiliul local, ci Ministerul Sănătăţii, prin reprezentantul său în teritoriu- D.S.P.a judeţului H..
În drept se invocă art.299-316 cod procedură civilă.
Prin concluziile scrise depuse în această fază procesuală intimata T. L. solicită respingerea recursului, ca nefondat, reinterând susţinerile din faţa primei instanţe.
Intimatul Ministerul Sănătăţii, prin D.S.P. a judeţului H. solicită, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului ca nefondat, motivând că în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa calităţii sale procesual pasive faţă de prevederile Legii nr. 95/2006.
CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art.304 indice 1 cod procedură civilă în limitele statuate de art.306 alin.(2) cod procedură civilă reţine următoarele:
Recursul este nefondat.
Cu privire la primul aspect vizând tardivitatea formulării contestaţie este de menţionat art.283 alin.(1) codul muncii potrivit căruia Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.
Acest text de lege prevede extrem de clar data de la care curge termenul de prescripţie a acţiunii respectiv data comunicării deciziei de încetare a contractului de muncă.
Or, în speţă, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că intimata nu a făcut dovada comunicării reclamantei deciziei de încetare a contractului de muncă, sarcina probei revenindu-i potrivit art. 287 codul muncii.
Faptul că acesteia i-au fost predate alte documente personale (carnet de muncă şi dosar) nu acoperă lipsa dovezi comunicării deciziei de încetare a contractului de muncă, această dovadă fiind absolut obligatorie în analiza respectării termenului de formulare a contestaţiei.
Cu privire la cea de a doua excepţie invocată în cauză-lipsa calităţii procesual pasive a spitalului de asemenea soluţia instanţei de fond este corect fundamentată pe prevederile legale. Astfel, calitatea procesual pasivă a recurentei, în cadrul conflictului de faţă care este de dreptul muncii este dată de calitatea acesteia de angajator al reclamantei (art. 281, 282 Codul muncii) şi faptului că această instituţie are personalitate juridică potrivit Legii sănătăţii nr.95/2006 (art. 165).
Pe fondul pricinii, soluţia primei instanţe este de asemenea corectă deoarece temeiul de încetare a contractului de muncă indicat expres în decizia atacată este art.55 lit.b Codul muncii, potrivit căruia contractul individual de muncă poate înceta: (..) ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea”.
Este adevărat că forma scrisă a acestui acord nu este obligatorie, dar în lipsa acesteia manifestarea de voinţă în sensul încetării contractului de muncă trebuie să fie, aşa cum a reţinut, prima instanţă, neechivocă, ceea ce înseamnă că nu se poate deduce existenţa unui astfel de acord de voinţă chiar şi în cazul în care salariatul a cunoscut actele normative invocate de recurent în apărare prin care s-a realizat transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile publice locale (OUG.nr.162/2008). Respectarea acestor acte normative de către angajator nu suplineşte lipsa acordului ambelor părţii la încetarea raportului de muncă, după cum nici faptul că reclamanta a formulat contestaţie după mai mult timp de la data încetării raportului de muncă cu spitalul (în condiţiile reţinute mai sus) nu poate acoperii această cerinţă impusă de textul de lege în discuţie (existenţa acordului părţilor).
Faţă de cele ce preced, Curtea constată că soluţia primei instanţe se fundamentează pe probele dosarului şi reflectă o aplicare şi interpretare corectă a normei legale, nefiind incident nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii prev. expres şi limitativ prev. de art.304 punct 1-9 cod procedură civilă,
În conformitate cu art.312 alin.(1) Cod procedură civilă a respins, ca nefondat recursul formulat de pârât, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea primei instanţe.
