În motivarea contestaţiei s-a arătat, în esenţă, că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută întrucât:
– a fost menţionat în cuprinsul său un termen nelegal în care decizia poate fi contestată, cu încălcarea art.211 din L.62/2011 care stabileşte un termen de 45 de zile calendaristice pentru contestarea măsurilor unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă;
– s-a făcut o indicare greşită a instanţei competente să soluţioneze contestaţia, menţionându-se o competenţă exclusivă deşi art.210 din L.62/2011 instituie o competenţă alternativă;
– nicăieri în cuprinsul deciziei emitentul nu a făcut referire la motivaţia care a dus la emiterea acestui act şi implicit la concedierea contestatoarei, încălcându-se, astfel, art.62 alin.(3) şi art.76 alin.(1) lit.a) din Codul muncii;
– nu au fost menţionate criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi la concediere, cu încălcarea art.76 alin.(1) lit.c) din Codul muncii.
Pe fondul cauzei, a arătat contestatoarea că este salariata societăţii pârâte încă din anul 1996, desfiinţarea locului său de muncă nefiind efectivă şi neavând o cauză reală şi serioasă deoarece postul nu a dispărut din organigrama societăţii, existând la nivelul structurii teritoriale ce cuprinde şi judeţul Bacău cel puţin un post cu aceleaşi atribuţii ca cele exercitate de ea, la nivelul societăţii făcându-se angajări iar singura raţiune a creării Colectivului Pregătire şi Implementare Reorganizare (în continuare Colectivul PIR) fiind aceea de a înfiinţa un departament fictiv ce cuprindea personal indezirabil conducerii societăţii, ce urma să fie concediat integral ca urmare a desfiinţării departamentului, fără aplicarea vreunor criterii de selecţie, deci acoperirea perfectă pentru concedieri din motive ce ţin de persoana salariatului prin intermediul unei concedieri pe motive economice.
A arătat, de asemenea, contestatoarea, că societatea intimată nu a respectat procedura impusă de lege referitoare la etapele concedierii colective, nefiind comunicate sindicatului din care face parte contestatoarea informaţiile relevante astfel încât acesta din urmă să poată formula propuneri de măsuri în vederea evitării concedierilor sau diminuării numărului de salariaţi concediaţi, notificarea emisă potrivit art.72 din codul muncii necuprinzând rezultatele consultărilor cu sindicatul, consultări care nu au fost decât formale iar în cuprinsul informărilor nefiind menţionate motivele ce determină concedierea.
Motivând în drept acţiunea, contestatoarea a invocat dispoziţiile art.65 şi următoarele, art.268 din Codul muncii, art.211 şi următoarele din L.62/2011 iar în dovedirea susţinerilor sale a depus la dosar înscrisuri (f.10-13, 184-232,248-260 vol.I), solicitând prin reprezentantul său convenţional – SC M.V. şi Asociaţii, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar (f.19 vol.I) ca intimata să depună la dosar înscrisuri (f.66, 69 vol.I) precum şi administrarea probei cu interogatoriul intimatei completat cu un supliment (f.97, 99-101, 103-107, 173, 236 vol.I).
Acţiunea este legal scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, potrivit art.270 din Codul muncii.
Prin reprezentantul său legal, domnul D.D.N., în calitate de Director General, CN „P.R.” SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei precum şi cerere reconvenţională solicitând obligarea contestatoarei, în cazul admiterii acţiunii formulate de aceasta, la restituirea sumei de 19.064 lei reprezentând echivalentul a 15 salarii compensatorii precum şi suma de 1.421 lei reprezentând indemnizaţia pentru 13 zile de concediu de odihnă, împreună cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării şi până la data restituirii integrale (f.20-23 vol.I).
S-a arătat în întâmpinare, în esenţă, că în mod corect la art.6 din decizie a fost indicat termenul de 30 de zile în care poate fi contestată decizia de concediere şi Tribunalul Bacău ca instanţă competentă, având în vedere dispoziţiile art.269 din Codul muncii, dispoziţiile art.211 din L.62/2011 nefiind aplicabile iar contestatoarea formulând acţiunea în termenul de 30 de zile indicat în decizie, că la art.1 şi 3 precum şi în preambulul deciziei au fost indicate expres motivele de fapt şi de drept care au stat la baza concedierii, desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestatoare fiind efectivă, având o cauză reală şi serioasă iar concedierea a vizat toţi salariaţii din cadrul colectivului PIR astfel că, din cauze obiective, nu s-au aplicat criteriile de stabilire a priorităţii la concediere. Potrivit prevederilor Deciziei nr.542/01.07.2010, ca urmare a desfiinţării cu data de 01.07.2010 a DRP Bacău, contestatoarea a fost preluată în cadrul colectivului PIR, aceasta semnând actul adiţional nr.109.1/1087/30.06.2010, de modificare a contractului individual de muncă, schimbarea locului de muncă în colectivul PIR făcându-se în aceleaşi condiţii de salarizare şi fără schimbarea funcţiei deţinute. Prin hotărârea nr.40/22.02.2011 Consiliul de Administraţie al CN „P.R.” SA a dispus modificarea organigramei societăţii în sensul desfiinţării colectivului PIR iar potrivit referatului Direcţiei Resurse Umane nr.109/708/25.01.2011 desfiinţarea a vizat întreaga structură a colectivului, avându-se în vedere strategia de reorganizare şi modernizare a companiei, aprobată anterior de Consiliul de Administraţie prin hotărârea nr.572/16.06.2010. Prin urmare, consideră intimata, desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, cauza reală şi serioasă având la bază motive de natură economică iar contestatoarea refuzând oferta angajatorului privind locurile de muncă disponibile, astfel încât concedierea s-a făcut cu respectarea întocmai a obligaţiilor impuse de art.69,70-72 şi 75 din L.53/2003.
Prin respingerea contestaţiei, se arată în întâmpinare, în temeiul principiului „accesorium sequitur principale”, urmează a fi respinsă şi cererea de obligare a intimatei la plata despăgubirilor, cerere întemeiată pe dispoziţiile art.80 din Codul muncii precum şi cererea referitoare la plata salariilor compensatorii şi a indemnizaţiei de concediu de odihnă, având în vedere achitarea către contestatoare a 15 salarii şi sumei de 1.421 lei, astfel cum s-a menţionat chiar în cuprinsul deciziei contestate. Aceste salarii, solicită intimata pe cale reconvenţională, urmează a fi restituite de către contestatoare în cazul anulării deciziei de concediere, împreună cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării şi până la restituirea integrală.
În dovedirea susţinerilor sale, intimata a depus la dosar înscrisuri (f.25-55, 58-61, 71-90, 113-172, 174-183, 237-244 vol.I 32-63 vol.II), solicitând prin reprezentantul său legal – doamna V.A., cu delegaţie depusă la dosar (f.24,70 vol.I) şi administrarea probei cu interogatoriul contestatoarei (f.97, 108, 109 vol.I).
Prin reprezentantul său convenţional, contestatoarea a formulat şi „notă de şedinţă” (f.246,247 vol.I) precum şi „note scrise” (f.67-92 vol.II) iar intimata a formulat „concluzii scrise” (f.64-66 vol.II).
Examinând actele dosarului, tribunalul reţine următoarele:
Părţile au încheiat la 25.06.1996 contractul individual de muncă înregistrat la Direcţia de Poştă Bacău din cadrul RA P.R. sub nr.1820/5700/25.06.1996 /f.36,37 vol.I), contract prin care doamna M.C. (ulterior D. – f.43 vol.I) a dobândit calitatea de salariat, ocupând funcţia de inspector personal, locul de muncă fiind compartimentul de resurse umane. Prin decizia nr.246/20.06.2011 Directorul General al CN „P.R.” SA a dispus concedierea doamnei D. M., îndeplinind funcţia de inspector resurse umane în cadrul CN „P.R.” SA. Art. 6 arată că decizia poate fi contestată într-un termen de 30 de zile de la comunicare, la Tribunalul Bacău iar potrivit menţiunilor efectuate în cuprinsul deciziei, doamna D. M. a luat cunoştinţă de decizie la data de 21.06.2011 (f.27,28 vol.I). Cum contestaţia a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe, în circumscripţia căreia se află atât domiciliul cât şi locul de muncă al contestatoarei, la 21.07.2012, deci în interiorul termenului cel mai scurt, de 30 de zile, instanţa constată că accesul contestatoarei la justiţie nu a fost îngrădit, nefiindu-i adusă vreo vătămare, astfel încât eventualele menţiuni greşite referitoare la termenul în care se poate formula contestaţie sau la instanţa competentă să soluţioneze contestaţia nu pot determina constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere.
Părţile au căzut de acord cu privire la natura concedierii contestatoarei, procedura urmată de intimată fiind cea a concedierii colective iar înscrisurile depuse la dosar (f.115,121,129,137,144,148-150,152,154,157,159,164,248 vol.I) fac dovada îndeplinirii obligaţiilor impuse de dispoziţiile art.69-72 din Codul muncii, astfel încât nu se poate reţine ca întemeiată critica formulată în acest sens de către contestatoare. Sub acest aspect se constată că potrivit proceselor-verbale încheiate la 18.01.2011, 11.04.2011 reprezentanţii Federaţiei Sindicatelor din Poştă şi Telecomunicaţii, ai Sindicatului Naţional Poştaşul Român şi ai Sindicatului Poştaşul au constatat că nu există temei legal pentru desfiinţarea Colectivului PIR şi, luând notă de decizia CN P.R. SA de a efectua concedieri colective, şi-au asumat obligaţia de a face propuneri de măsuri în vederea evitării sau a diminuării numărului de salariaţi concediaţi, fără a cere alte informaţii (f.144-147 vol.I) iar notificarea înregistrată sub nr.25155/12.05.2011 la ITM Bucureşti îndeplineşte condiţiile de conţinut şi de termen cerute de dispoziţiile art.72 din Codul muncii (f.159 vol.I).
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art.62 alin.(3) şi ale art.76 alin.(1) lit.a din Codul muncii, tribunalul constată că decizia emisă a fost întemeiată pe dispoziţiile art.65, 66 din L.53/2003 şi art.26.1 şi 26.3 din CCM 2008-2018, arătându-se că, în fapt, concedierea salariatei din motive care nu ţin de persoana sa se produce datorită desfiinţării Colectivului Pregătire şi Implementare Reorganizare, urmare a modificării organigramei companiei prin Hotărârea consiliului de Administraţie nr.40/22.02.2011 (f.10,11 vol.I).
Potrivit art.65 din codul muncii, invocat ca temei al deciziei de concediere:
(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Prin urmare, motivul concedierii nu este inerent persoanei salariatului, ci exterior acestuia, neputând fi imputat nici angajatorului (se exclude subiectivismul acestuia), ci este determinat de cauze obiective consecinţă a unei organizări a unităţii care impun restructurarea personalului, desfiinţarea unor locuri de muncă, putând fi vorba de dificultăţi economice şi diminuarea sau chiar încetarea activităţii, dar şi de transformări tehnologice, modernizarea, automatizarea proceselor de producţie etc., în toate cazurile impunându-se renunţarea la serviciile unor salariaţi.
Condiţia de legalitate impusă de lege este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Desfiinţarea este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acesteia ori în statul de funcţii.
Prin urmare, pentru a se constata dacă desfiinţarea a avut loc în mod efectiv, trebuie să fie cercetate statul de funcţii şi/sau organigrama unităţii.
Potrivit art.62 alin.(3) din codul muncii decizia de concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept (…) iar art.76 alin.(1) lit.a) şi c) din acelaşi act normativ cere ca decizia de concediere să se comunice salariatului în scris şi să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea şi criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective.
Cerinţele acestor dispoziţii legale nu au fost respectate de către CN „P.R.” SA întrucât potrivit ultimelor menţiuni efectuate în carnetul de muncă al contestatoarei, la data de 01.12.2010 aceasta ocupa postul de „inspector resurse umane cls.20” în cadrul Direcţiei „resurse umane” a DRP Bacău (f.201 vol.I).
Executarea contractului individual de muncă este guvernată de principiul stabilităţii în muncă, ceea ce presupune că modificarea şi încetarea lui pot interveni numai în condiţiile prevăzute de lege (art.41 din codul muncii): prin acordul părţilor şi unilateral, de către angajator, dar numai în condiţiile în cazurile prevăzute de art.42-48 din codul muncii.
Chiar dacă în cauză părţile au încheiat actul adiţional la contractul individual de muncă nr.109.1/1087/30.06.2010 (f.38 vol.I) prin care s-a convenit asupra schimbării locului muncii: Colectivul Pregătire, Implementare Reorganizare, în carnetul de muncă al contestatoarei nu s-au făcut menţiuni în acest sens tocmai datorită faptului că această schimbare a locului de muncă nu a fost reală ci doar fictivă, întrucât colectivul respectiv a fost înfiinţat pentru o durată limitată de timp, astfel încât nu se poate pretinde că modificările aduse contractului său de muncă au operat cu titlu definitiv. De altfel, contestatoarea nu ar fi avut nici un interes să acţioneze în judecată pe angajator, atribuţiile de serviciu şi condiţiile de salarizare rămânând aceleaşi şi după transferul scriptic al contestatoarei în cadrul colectivului PIR.
Prin urmare, decizia de concediere trebuia să cuprindă motivarea corespunzătoare desfiinţării locului de muncă real al doamnei D. M., acela de inspector resurse umane în cadrul Direcţiei „resurse umane” a DRP Bacău, iar după desfiinţarea acestei direcţii prin Hotărârea nr.1/12.05.2010 a Consiliului de Administraţie şi prin Decizia Directorului General nr.542/01.07.2010 (f.44-46,73,104 vol.I), în cadrul CN „P.R.” SA Bucureşti, cu atât mai mult cu cât Colectivul PIR a fost înfiinţat, potrivit art.5 din Hotărârea CA nr.1/07.04.2010, pentru o durată limitată în timp şi cu un scop bine determinat, acela de a asigura personalul sucursalelor nou create, începând cu data de 01.05.2010.
Astfel, prin hotărârea CA nr.1/12.05.2010 s-a avizat desfiinţarea sucursalelor tip direcţie regională ale CN „P.R.” SA, printre care şi Sucursala Direcţia Regională de Poştă Bacău, s-au aprobat, începând cu data de 01.06.2010, organigramele noilor sucursale în număr de 9, toate cu sediul social în Bucureşti, entităţi noi cu organigrame şi structuri proprii, menţionându-se în mod expres art.11 – că salariaţii din structurile organizatorice valabile până la data de 01.06.2010 precum şi cei din colectivul PIR – administraţia centrală, vor fi redistribuiţi în structurile nou-înfiinţate (f.73-78 vol.I)
La data la care a fost adoptată hotărârea Consiliului de Administraţie al CN „P.R.” SA nr.1/07.04.2010 contestatoarea ocupa postul de „inspector resurse umane”. Prin această hotărâre s-a avizat spre aprobare strategia de reorganizare şi modernizare a companiei, stabilindu-se la art.5 că salariaţii care vor face parte din Colectivul Pregătire şi Implementare Reorganizare vor fi redistribuiţi către sucursalele nou create începând cu data de 01.05.2010, până la această dată salariaţilor menţionaţi menţinându-li-se funcţiile şi drepturile salariale.
Răspunzând la interogatoriu (f.104 vol.I) intimata a arătat că urmare a reorganizării a fost înfiinţat Colectivul PIR cu scopul de a asigura personalul pentru noile structuri, în limita posturilor existente.
Deşi prin hotărârea nr.1/12.05.2010 (art.13) şi-a asumat obligaţia ca în perioada 01.06.2010 – 01.01.2011 să identifice posibilităţile de redistribuire a personalului transferat în cadrul Colectivului PIR (f.75 vol.I), tribunalul constată că intimata nu şi-a îndeplinit această obligaţie în mod efectiv, arătând la cererea expresă a instanţei, prin adresele nr. 101.2/3611/08.08.2012 şi nr.101/9370/29.08.2012 (f.265, 269-271 vol.I) pentru ca ulterior să depusă la dosar lista posturilor vacante cuprinse în anexa 2 la procedura de ocupare a posturilor vacante puse la dispoziţia salariaţilor ale căror posturi au fost desfiinţate (f.275-300 vol.I, f.1-30 vol.II). Verificând conţinutul acestei liste, se constată, însă, că în judeţul Bacău s-au oferit angajaţilor posturile de inspector exploatare, primitor-distribuitor, agent/specialist vânzări, şofer, prin consultarea acestei liste neputându-se stabili dacă după reorganizare, în structurile existente la nivelul judeţului Bacău a fost păstrat vreun post de „inspector resurse umane” sau echivalent acestuia, corespunzător pregătirii profesionale a contestatoarei pentru care aceasta să poată opta, dat fiind faptul că nu şi-a manifestat disponibilitatea de a se muta în alt judeţ.
Desfiinţarea Colectivului PIR, prin urmare, nu poate constitui prin ea însăşi o cauză reală a concedierii, în accepţiunea art.65 din Codul muncii, întrucât înscrisurile depuse la dosar de intimată nu fac dovada desfiinţării efective a postului ocupat de către contestatoare, acela de inspector resurse umane în cadrul CN „P.R. SA. În acest sens, se observă că potrivit organigramelor depuse la dosar, în structurile nou-înfiinţate în judeţul Bacău – OJP Bacău din cadrul CRRP Iaşi, Centrul Regional Imobiliara Iaşi din cadrul Sucursalei Imobiliara se aflau: la data de 20.06.2010 două posturi cu funţii de conducere, 16 posuri cu funcţii administrative şi 13 posturi auxiliare şi, respectiv un post cu funcţie administrativă şi un post auxiliar, la 14.07.2011 2 posturi de conducere, 16 posturi cu funcţii administrative şi 14 auxiliare, la 17.08.2011 2 posturi de conducere, 23 posturi cu funcţii de conducere şi 46 cu funcţii auxiliare, la 12.10.2011 2 posturi de conducere, 23 pentru funcţii administrative şi 46 auxiliare iar la 18.11.2010 2 posturi de conducere, 16 funcţii administrative şi 10 auxiliare (f.174,175,178-181,183,237-244 vol.I).
Organigramele menţionate nu specifică, însă, în mod concret, care sunt posturile menţionate, pentru a putea verifica şi stabili că, într-adevăr, după reorganizare nu mai există nici un post de natura celui ocupat de contestatoare, astfel încât nu se poate considera că desfiinţarea postului de inspector resurse umane este efectivă iar decizia contestată ca fiind motivată corespunzător art.76 din Codul muncii.
Întrucât sarcina probaţiunii incumbă intimatei, nedepunerea organigramei detaliate a locurilor de muncă şi nici a altor înscrisuri care să facă dovada hotărârilor luate de Adunarea Generală a Acţionarilor, cu cvorumul legal, referitor la natura posturilor reduse, coroborată şi cu celelalte probe administrate în cauză, formează convingerea instanţei în sensul nelegalităţii măsurii, reducerea activităţii neputând fi doar un pretext pentru îndepărtarea unui salariat sau a altuia, îndepărtare acoperită prin crearea unui organism fictiv, în acest fel fiind eludate şi dispoziţiile legale care impun angajatorului aplicarea şi menţionarea eventualelor criterii de concediere (neputându-se stabili, în cazul în care au fost menţinute în organigramă cel puţin două posturi de inspector resurse umane, care au fost criteriile de concediere, astfel încât procedura să nu poată fi criticată sub aspectul transparenţei şi al obiectivităţii).
Pentru considerentele expuse, tribunalul apreciază măsura concedierii ca fiind nelegală şi, în temeiul art.78, 80 din Codul muncii, admiţând contestaţia, astfel cum fost precizată la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile, va anula decizia de concediere nr.246/20.06.2011, va dispune reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior emiterii deciziei şi va obliga intimata să plătească contestatoarei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la data reintegrării efective.
O dată anulată decizia de concediere, încasarea de către contestatoare a salariilor compensatorii şi a indemnizaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat a rămas fără fundament juridic, motiv pentru care, admiţând cererea reconvenţională, tribunalul va obliga pe contestatoare să restituie intimatei suma de 19.064 lei, la care se va adăuga, potrivit art.1535 NCC, dobânda legală, calculată potrivit dispoziţiilor OG 13/2011, însă nu de la data încasării sumei de către salariat, cum se solicită în cererea reconvenţională, ci de la data pronunţării prezentei hotărâri, dată la care datoria poate fi considerată scadentă şi până la data plăţii efective.
Dând eficienţă dispoziţiilor art.274 Cpc, tribunalul va obliga intimata să plătească contestatoarei suma de 1620,19 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite cu înscrisurile aflate la dosar (f.73-76 vol.II).
