– Legea nr. 53/2003: art. 60 alin. (1) lit. a)
Potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) C. mun., concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii.
Decizia de concediere emisă pe durata incapacităţii temporare de muncă a salariatului este lovită de nulitate absolută.
(Decizia civilă nr. 2693 din 19 noiembrie 2010, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, dr. C.P.)
Prin sentinţa civilă nr. 1424 din 4 iunie 2010, Tribunalul Timiş a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul G.P.D. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Timiş, a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 102 din 23 decembrie 2009, emisă de pârâtă, şi a obligat pârâtă la reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior concedierii, precum şi la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de care trebuia să beneficieze, potrivit raporturilor contractuale, în intervalul cuprins de la data încetării contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
Totodată, a respins cererea reclamantului, formulată în subsidiar, privind oblige-rea pârâtei la plata a 15 salarii compensatorii cu titlu de daune şi a obligat pârâta să plătească suma de 600 lei reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin încheierea contractului individual de muncă, reclamantul G.P.D. a devenit angajatul Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Timiş, începând cu data de 1 octombrie 2008, pe durată nedeterminată, în funcţia de şofer. La data de 30 noiembrie 2009, între părţi s-a încheiat un nou contract individual de muncă, înregistrat sub nr. 6 din 30 noiembrie 2009, pe durată nedeterminată, începând cu data semnării convenţiei pentru aceeaşi funcţie şi activitate.
încheierea contractului individual de muncă nr. 6 din 30 noiembrie 2009 a fost consecinţa emiterii de către pârâtă a deciziei nr. 82 din 15 decembrie 2009, potrivit căreia „începând cu data de 30 noiembrie 2009, în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, coroborat cu art. II şi art. III alin. (1) din H G. nr. 1384/2009 şi cu art. 169 C. mun., G.P.D., având funcţia de şofer, personal contractual, cu salariul de bază 823 lei şi spor pentru vechimea în muncă de 15% din salariul de bază este preluat de la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Timiş la Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Timiş”.
Prin decizia nr. 102 din 23 decembrie 2009, pârâta a decis că: „începând cu data de 23 decembrie 2009, în temeiul art. 3 lit. a) şi e) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional şi art. 74 alin. (2) şi art. 78 alin. (1) şi (2) din Contractul Colectiv de muncă Unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, se acordă salariatului G.P.D., având funcţia de şofer în cadrul AJPS Timiş un preaviz de 20 de zile lucrătoare. La încetarea contractului individual de muncă beneficiază de prevederile art. 65 alin. (1) şi(2) şi art. 67 din Legea nr. 53/2003”.
în data de 23 decembrie 2009, când a fost emisă decizia nr. 102 din 23 decembrie 2009, reclamantul se afla în concediu medical, conform certificatului cu seria CCMAC nr. 0255671/2009, valabil pentru intervalul 1 decembrie 2009 – 31 decembrie 2009. decizia de concediere a fost emisă sub durata concediului medical al reclamantului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) C. mun., potrivit căruia concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii.
Pârâta nu a făcut dovada că s-ar afla în vreuna dintre situaţiile prevăzute de alin. (2) al art. 60 C. mun., respectiv că în procedura reorganizării judiciare sau a falimentului, împrejurări de natură a justifica nesocotirea interdicţiei de mai sus, tribunalul a conchis că întreaga procedură a concedierii, dispusă prin decizia nr. 102 din 23 decembrie 2009, este lovită de nulitate absolută.
S-a invocat de către pârâtă că este aplicabilă dispoziţia cuprinsă în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, deoarece Legea nr. 329/2009, prin al său art. 3 lit. a), indică drept modalitate a reorganizării „desfiinţarea autorităţii sau instituţiei publice, ca urmare a comasării prin absorbţie, şi preluarea activităţii acesteia de către o altă autoritate sau instituţie publică existentă”. Această interpretare nu a fost primită de către instanţă, având în vedere că norma prevăzută de legiuitor drept excepţie de la regulile instituite imperativ de art. 60 alin. (1) C. mun. se referă în mod limitativ la procedura reorganizării judiciare sau a falimentului, procedură contencioasă ce se distinge de reorganizarea persoanei juridice ca mijloc de modificare a persoane juridice.
Persoana juridică se poate reorganiza prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare. Reorganizarea prin absorbţie se realizează în cazul în care o persoană juridică existentă înglobează una sau mai multe persoane juridice care îşi încetează existenţa, fiind o modalitate de reorganizare de natură administrativ-funcţională, eminamente convenţională. Legislaţia română nu reglementează decât procedura reorganizării pe cale judiciară. privind insolvenţa prevede în mod specific procedura reorganizării judiciare, ca măsură de redresare a activităţii economice a unei societăţi aflate în sau într-o stare iminentă de insolvenţă.
De asemenea, instanţa a constatat că pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă cu încălcarea art. 65 alin. (2) C. mun., potrivit căruia desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, deşi nu s-a făcut dovada existenţei cauzei reale şi serioase care să atragă desfiinţarea postului. Depunerea de către pârâtă a statului de funcţii valabil pe anul 2009 nu demonstrează desfiinţarea efectivă a locului de muncă şi, cu atât mai puţin, existenţa unei cauze reale şi serioase care să fi condus în mod necesar la o atare desfiinţare.
în contextul în care a reţinut incidenţa motivelor de nulitate arătate, tribunalul a apreciat de prisos analizarea viciilor de fond invocate în acţiunea precizată şi, în temeiul art. 76 şi urm. C. mun., a admis acţiunea.
Apreciind ca întemeiat capătul principal al cererii introductive, raportat la caracterul subsidiar al cererii privind obligarea intimatei la plata a 15 salarii compensatorii cu titlu de daune, instanţa a respins acest din urmă petit.
Datorită faptului că a fost dovedită temeinicia cererii de chemare în judecată, pârâta a fost obligată, ca parte căzută în pretenţii, la plata către reclamant a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Timiş, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii acţiunii.
în motivarea recursului s-a susţinut că certificatul de handicap, emis la 2 decembrie 2009, a fost adus la unitatea angajatoare după emiterea deciziei. Reclamantului i s-au plătit la zi concediile medicale, respectiv pentru perioada 2 iunie 2010 – la zi. Fiind în concediu medical plătit nu i se pot plăti drepturile salariale, întrucât contractul de muncă este suspendat.
S-a mai invocat imposibilitatea reintegrării, ca urmare a suspendării contractului de muncă şi a inexistenţei postului de şofer în noua organigramă.
Reclamantul intimat nu a depus întâmpinare.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs şi, totodată, sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ., Curtea a constatat că nu există niciun motiv pentru casarea sau modificarea sentinţei recurate.
Decizia de concediere a reclamantului a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 60 lit. a) C. mun., care interzic concedierea pe durata incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical.
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
_’-
Reclamantul a dovedit că se afla în incapacitatea de muncă, prin certificatele medicale depuse la dosar, şi în mod corect instanţa de fond a înlăturat apărările pârâtei, deoarece reorganizarea acesteia, prin comasare-absorbţie, nu se încadrează în excepţiile avute în vedere de art. 60 alin. (2) C. mun., care se referă la reorganizarea judiciară.
Faptul că reclamantului i s-au plătit concediile medicale şi depunerea certificatului de după emiterea deciziei de concediere sunt irelevante în cauză. Aceste susţineri exced obiectului cauzei.
Nu are nicio relevanţă faptul că raportul de muncă a fost suspendat sub aspectul reîncadrării reclamantului, întrucât aceasta este o problemă de executare. După anularea deciziei de concediere se repune în fiinţă contractul de muncă, dar devin incidente şi dispoziţiile art. 50 lit. b) C. mun., potrivit cărora intervine suspendarea de drept.
Prin urmare, după anularea deciziei de concediere, reclamantul este în situaţia de a avea raporturi de muncă care sunt suspendate. Repunerea în situaţia anterioară a părţilor, după anularea concedierii, este conformă cu dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. mun.
Plata despăgubirilor egale cu drepturile salariate este o problemă de executare, în condiţiile în care reclamantul a fost în concediu medical şi a încasat indemnizaţia cuvenită, astfel încât, raportat la aceste susţineri, nu s-a reţinut nelegalitatea sentinţei.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
