– Codul muncii: art. 8
Prezentarea spre decontare a unui bilet de odihnă şi tratament ca individual, deşi acesta este aferent serviciilor pentru două persoane, chiar dacă nu reprezintă încălcarea unei dispoziţii din fişa postului reclamantului, reprezintă încălcarea obligaţiei de a respecta principiul bune-credinţe în desfăşurarea relaţiilor de muncă.
Obligaţia corelativă este aceea de exercitare a unui drept cu bună-credinţă, fără a fi necesară inserarea acestei obligaţii în prevederile actului, având valoare de principiu.
(Decizia nr. 2704/R din 24 noiembrie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 590 din 09.03.2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul N.I.M. în contradictoriu cu intimata R.A.T., având ca obiect litigiu de muncă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N.I.M., solicitând modificarea în tot a sentinţei civile nr. 590/09.03.2009 pronunţată de Tribunalul Cluj, în sensul admiterii contestaţiei astfel cum a fost formulată, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ. şi a art. 312 C. pr. civ.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărările formulate, Curtea reţine următoarele:
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Nu poate fi reţinută afirmaţia că sentinţa atacată ar fi nemotivată, în condiţiile în care prima instanţă a arătat, într-o manieră succintă, motivele care stau la baza soluţie1 pronunţate.
Este adevărat că prima instanţă nu a făcut referire explicită la probele produse de recurentul contestator în susţinerea poziţiei sale procesuale, însă în condiţiile în care contestatorul nu a apreciat că acest lucru ar atrage casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi deci nu a solicitat o atare casare, nu se poate modifica sentinţa pentru acest aspect decât în măsura în care instanţa de recurs ar ajunge la o altă stabilire a stării de fapt decât cea dată de instanţa fondului.
Or, în speţă, soluţia dată de prima instanţă este legală şi temeinică.
Aparent, se verifică susţinerile recurentului că unica probă incriminatoare la adresa
sa a fost desfiinţată prin retractarea înscrisului ce a servit ca mijloc de probă de către
emitent. Este vorba despre adresa nr. 5678/2008 a Agenţiei de Turism E.
Curtea constată că deşi biletul de odihnă şi tratament emis pentru perioada 19-26.07.2008 cuprinde doar numele reclamantului, se referă la acesta ca la „turistul titular”. Pe de altă parte, deşi la rubrica destinată precizării numărului de persoane este trecut „1″, se constată că s-au facturat servicii pentru cameră la preţul de 125 lei pe zi respectiv de 135 lei pe zi pentru 6 zile.
De asemenea, masa a fost facturată, tot cu specificarea numărului de 1 adult, la un preţ de 120 lei pe zi, deci un total de 960 de lei aferent întregului sejur de 8 zile.
Ca atare, totalul facturii, aferentă cazării şi mesei, a fost de 2380,57 lei.
Or, aşa cum se observă din „super oferta verii” pentru hotel, preţul pe persoană pentru cazare şi trei mese în acea perioadă era de 1190,29 lei, astfel încât înmulţind această sumă cu doi, se obţine 2380,58.
Prin urmare, nu se poate considera că inserarea numărului 1 la rubrica „adulţi” din biletul de odihnă şi tratament reprezintă atestarea de către personalul hotelului a numărului efectiv de persoane ce au beneficiat de cazare şi masă în baza biletului, fiind vorba mai degrabă despre o întocmire formală a înscrisului sub acest aspect, corectitudinea fiind urmărită doar cu privire la sumele facturate, în raport de care hotelul avea un interes.
Declaraţia martorei ce susţine că reclamantului i s-au asigurat servicii pentru o singură persoană nu poate fi reţinută întrucât martora nu are calitatea de angajată a hotelului pentru a atesta cele afirmate potrivit constatărilor cu propriile simţuri. Fiind director economic la E. a prezentat o serie de cunoştinţe cu caracter general legate de modul de funcţionare a sistemului hotelier din ţară.
Suprapunerea exactă între preţul plătit pentru masă de reclamant şi dublul ofertei de preţuri întemeiază convingerea instanţei că în fapt, biletul de odihnă şi tratament a fost pentru două persoane.
Modificarea poziţiei exprimate de agenţia de turism, care iniţial, a confirmat presupunerea acesteia că biletul era aferent serviciilor pentru două persoane, iar ulterior, a infirmat prima teorie, susţinând-o pe cea contrară, este grăitoare pentru credibilitate a acestei mărturii Agenţia nu a furnizat o explicaţie pentru inadvertenţa dintre prima şi a doua teorie pe care au susţinut-o.
Nu se poate reţine neachitarea de sarcina probei de către angajator, aşa cum susţine recurentul reclamant, dat fiind că pârâta a adus în sprijinul poziţiei sale procesuale înscrisuri, anume, oferta de servicii emisă de agenţia de turism, biletul de odihnă şi tratament şi factura, coroborând datele cuprinse acolo pentru a concluziona în sensul săvârşirii unei abateri disciplinare.
Fapta reclamantului întruneşte elementele unei abateri disciplinare.
Chiar dacă aceasta nu reprezintă încălcarea unei dispoziţii punctuale din fişa postului reclamantului, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, reprezintă încălcarea obligaţiei mai generale de a respecta principiul bunei credinţe în desfăşurarea relaţiilor de muncă, obligaţie instituită prin art. 8 C. muncii.
Nu se poate reţine că din prevederile art. 12 din actul adiţional la contractul individual de muncă al reclamantului se nasc doar drepturi în favoarea acestuia, fiind evident, faţă de textul de lege mai sus menţionat, că obligaţia corelativă, chiar dacă nu în mod explicit, este de exercitare a acestui drept cu bună credinţă, fără a fi necesară inserarea acestei obligaţii în prevederile actului, întrucât această obligaţie este generală şi cu valoare de principiu în ce priveşte toate raporturile juridice stabilite între angajat şi angajator în legătură cu desfăşurarea muncii.
Apare deci ca suficientă trimiterea făcută în cuprinsul deciziei de sancţionare la prevederile art. 12 din actul adiţional nr. 1/08.02.2008 la contractul individual de muncă nr. 3366/197/2000 şi la cele ale art. 39 alin. 2 lit. c) C. muncii.
Latura subiectivă a faptei rezultă din însăşi materialitatea acesteia şi din atitudinea pe care reclamantul a manifestat-o ulterior, persistând în negarea împrejurărilor dovedite.
Văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 raportat la art. 3041 şi art. 312 alin. 1 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)
