Desfacere contract individual de muncă. Contestaţie. Competenţă materială de soluţionare


– H.G. nr. 53/2008: art. 148 alin. 1

Situaţiile şi persoanele în cazul cărora jurisdicţia instanţelor de drept comun nu este aplicabilă în soluţionarea unui conflict de muncă, sunt expres şi limitativ enumerate în acte normative speciale: ex. preoţi, clerici, diaconi. Toate celelalte categorii rămân supuse dreptului comun, competenţa revenind instanţelor judecătoreşti.

(Decizia nr. 1410 din 2 iunie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 20.01.2009 a Tribunalului Maramureş s-a respins, cu majoritate de voturi ca prematur introdusă acţiunea civilă formulată de reclamantul L.I.D., în contradictoriu cu pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului.

La termenul din data de 28.11.2008 cauza a rămas în pronunţare, cu ocazia deliberării constatându-se opinii divergente ale celor doi membrii ai completului de judecată, astfel că în temeiul art. 257 C. pr. civ. cauza a fost repusă pe rol pentru completul de divergenţă.

Divergenţa a constat în stabilirea naturii raportului de muncă dintre părţi, astfel o opinie a fost exprimată în sensul că între părţi este încheiat un contract individual de muncă, cauza urmând a fi soluţionată pe fond prin prisma dispoziţiilor Codului muncii, cealaltă opinie fiind în sensul că raportul juridic dintre părţi este un raport atipic de muncă, guvernat de o reglementare specială, soluţionarea lui fiind supusă reglementărilor din Statutul de organizare şi funcţionare B.O.R., acţiunea fiind inadmisibilă.

în complet de divergenţă s-a ajuns la unanimitate în sensul că raportul juridic dintre părţi este un raport atipic de muncă, încheiat în baza dispoziţiilor din Statutului

B.O.R., dar în această situaţie opinia majoritară a fost aceea că se impune respingerea acţiunii ca prematur introdusă, întrucât nu s-a urmat procedura specială, a contestării deciziei de concediere la Consistoriul disciplinar ca instanţă de fond.

în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, motivat de faptul că Statutul B O R. prevede că hotărârile pronunţate de propriile organe de judecată nu pot fi atacate în instanţă, tot în opinie majoritară a fost apreciată de asemenea prematură şi totodată nefondată.

Prematură, pentru că nu există o hotărâre pronunţată de unul din organele proprii de judecată şi nefondată, motivat de faptul că, accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din României, prin art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute s-a respins acţiunea ca prematur introdusă.

Conform opiniei separate, s-ar fi impus respingerea acţiunii ca inadmisibilă, potrivit art. 122 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin H.G. nr. 768/2007 şi H G. nr. 53/2008, organele clericale prevăzute de art. 148, 150, fiind cele competente să soluţioneze un atare litigiu, instanţa de judecată neputând să se substituie organelor clericale.

Recursul formulat de reclamant este fondat, urmnd a fi admis pentru urm[toarele considerente:

Art. 148 alin. 1 din H.G. nr. 53/2008 stabileşte instanţele disciplinare şi de judecată bisericească, enumerând în mod expres categoriile de personal susceptibile de a fi supuse judecăţii bisericeşti: clericii de mir, preoţi şi diaconi în funcţiune şi pensionari, precum şi cântăreţi.

Potrivit deciziei nr. 893/2007 a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, începând cu data de 1.08.2007 reclamantul a fost transferat de pe postul de cântăreţ pe cel de paraclisier, din acest post dispunându-se încetarea activităţii începând cu data de 1.06.2008, în baza hotărârii nr. 532/2008 a aceleiaşi instituţii.

Reiese din cele arătate că enumerarea persoanelor susceptibile de a fi supuse judecăţii de către instanţele disciplinare bisericeşti prevăzute de art. 148 alin. 1 din

H.G. nr. 53/2008 este expresă şi limitativă, iar reclamantul nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate, funcţia de paraclisier neregăsindu-se în enumerarea arătată.

Prin urmare, este evident că activitatea reclamantului este reglementată de normele de drept comun, fiind supusă jurisdicţiei de drept comun şi nu celei speciale prevăzute de art. 148 alin. 1 din H.G. nr. 53/2008.

în ce priveşte susţinerea intimatei Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmaruiui, conform căreia potrivit art. 188 lit. n) din Statutul BOR, nu pot fi atacate în justiţie actele emanate de la un episcop, aceasta nu este fondată.

Potrivit dispoziţiei evocate, chiriarhul exercită o serie de atribuţii printre care şi aceea că numeşte, transferă şi revocă personalul bisericesc clerical şi neclerical în şedinţe ale Permanenţei Consiliului Eparhial, cu respectarea normelor bisericeşti în vigoare.

Nu există nicio prevedere conform căreia deciziile chiriarhului nu pot fi contestate în justiţie.

Singura limitare este cea instituită prin H.G. nr. 53/2008, art. 148 alin. 1, care prevede că, pentru persoanele deţinând funcţiile expres şi limitativ enumerate şi pentru problemele de asemenea strict enumerate, sunt competente instanţele disciplinare şi de judecată bisericească.

Reclamantul nefiind încadrat în nici una din funcţiile enumerate, hotărârea prin care s-a dispus încetarea activităţii reclamantului este supusă jurisdicţiei de drept comun.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 5 C. pr. civ., curtea va admite recursul declarat de reclamant, pe care o va casa şi va trimite cauza spre judecarea pe fond aceleiaşi instanţe. (Judecător Marta Vitos)