– Codul muncii
întrucât decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra începutului cursului prescripţiei drephdui la sporul de vechime, ci doar asupra problemei de drept material privind îndreptăţirea la plata sporului de vechime, se reţine că pronunţarea acestei decizii nu a avut niciun efect în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru solicitarea în instanţă a sporului de vechime. Recursul în interesul legii nu creează drept, ci doar arată care dintre interpretările diferite date de instanţe în anumite probleme litigioase este cea corectă.
Tocmai faptul că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti implică drept premisă faptul că dreptul solicitat exista anterior sesizării Curţii, altfel nefiind de conceput ca aceasta să constate existenţa lui.
(Decizia nr. 2139/R din 22 octombrie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 231 din 13 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-a respins ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta B M. împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României Bucureşti.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M., solicitând ca în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 raportat la art. 312 C. pr. civ. să se modifice în tot hotărârea atacată şi rejudecând să se admită acţiunea formulată.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Pronunţarea unei decizii în interesul legii raportat la existenţa unui drept nu poate avea efect asupra cursului prescripţiei dreptului la acţiune pentru dobândirea dreptului material solicitat. Recursul în interesul legii nu creează drept, ci doar arată care dintre interpretările diferite date de instanţe în anumite probleme litigioase este cea corectă. Or, întrucât decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra începutului cursului prescripţiei dreptului la sporul de vechime, ci doar asupra problemei de drept material privind îndreptăţirea la plata sporului de vechime, se reţine că pronunţarea acestei decizii nu a avut niciun efect în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru solicitarea în instanţă a sporului de vechime.
A considera dimpotrivă ar însemna să se determine o situaţie de nelegală diferenţiere între persoanele care au sesizat instanţele anterior pronunţării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cele care au aşteptat să se pronunţe înaltul for judiciar, or tocmai în acest mod s-ar crea .
Pe de altă parte, tocmai faptul că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti implică drept premisă, în situaţia dată, faptul că dreptul solicitat exista anterior sesizării Curţii, altfel nefiind de conceput ca aceasta să constate existenţa lui. Or, dreptul existând şi nefiind constatat vreun motiv de suspendare din cele enumerate la art. 12 din Decretul nr. 167/1960, concluzia este că pronunţarea deciziei nr. XXXVI din 7 mai 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a avut nicio înrâurire asupra prescripţiei dreptului la acţiune pentru solicitarea sporului de vechime de către reclamantă, astfel încât solicitarea în instanţă a acestui drept pentru perioada 01.01.2000 – 30.06.2001, la data de 14.04.2009 apare ca prescrisă.
Cel de-al doilea motiv de recurs este de asemenea neîntemeiat.
Nu se poate constata îndreptăţirea reclamantei de a cere repararea unei situaţii de discriminare în afara termenelor legale. Chiar art. 27 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 137/2000 statuează că persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării într-un termen de 3 ani care curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. Or, reclamanta nu a fost cu nimic împiedicată să ia cunoştinţă de situaţia de discriminare pe care o invocă la chiar momentul când legislaţia a prevăzut dreptul la sporul de vechime în favoarea categoriilor sociale cu care se compară şi pe care le evocă în cererea de recurs.
Nici prin raportare la legislaţia internaţională nu se poate constata dreptul de a sesiza instanţele în afara termenelor legale pentru repararea unei situaţii de discriminare. Dimpotrivă, aceste norme statuează cu titlu de principiu dreptul la egalitatea de tratament, inclusiv sub aspectul remuneraţiei, însă în cadrul normelor procedurale interne.
Nici dreptul reclamantei la un bun în înţelesul dat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului acestei noţiuni nu este încălcat, întrucât acest bun nu este, în cazul de faţă, actual, şi nici nu se poate vorbi despre o speranţă legitimă la recunoaşterea bunului (de asemenea ocrotită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului), întrucât expirarea termenului de prescripţie face această creanţă iluzorie.
Faţă de aceste considerente, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 şi 3041 C. pr. civ. (Judecător Ioana Tripon)
