– Codul muncii: art. 62, art. 64, art. 74-78, art. 268
– Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010: art. 80 alin. 1
în dispoziţia de concediere, este obligatorie menţionarea locurilor de muncă vacante din cadrul unităţii angajatoare, iar lipsa acestei menţiuni atrage nulitatea deciziei de concediere.
în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă. Deşi se referă la concedierile colective, pentru identitate de raţiune acest text trebuie să se aplice şi în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 din Codul muncii, de esenţa celor două modalităţi de concediere fiind caracterul lor neimputabil angajaţilor.
Menţiunea că reclamantului i s-a oferit un post vacant, corespunzător pregătirii sale profesionale, pe care l-a refuzat, nu satisface exigenţele art. 74 lit. d) din Codul muncii, care se referă la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi nu la locurile de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului.
Deşi art. 78 alin. 2 din Codul muncii prevede că instanţa care a dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a formulat o pretenţie concretă în acest sens, instanţa nu poate decât cu încălcarea principiului disponibilităţii să se pronunţe cu privire la obligarea reclamantului (în cadrul propriei contestaţii), să restituie salariile compensatorii.
(Decizia nr. 1003/R din 16 aprilie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 2174 din 17 noiembrie 2008 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte contestaţia formulată de către contestatorul T.M. împotriva dispoziţiei nr. 34/22.02.2008 emisă de Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Regională Cluj -ROMATSA – DSNA – Regionala Cluj şi în consecinţă s-a anulat Dispoziţia nr. 34/22.02.2008 emisă de pârâtă; s-a dispus repunerea contestatorului în situaţia anterioară concedierii.
A fost obligată intimata să achite contestatorului drepturile salariate restante aferente perioadei de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.
S-a respins restul petitelor din contestaţie.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta RA Romatsa, solicitând admiterea căii de atac promovate şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în întregime a contestaţiei reclamantului.
împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs şi reclamantul T.M., solicitând admiterea căii de atac promovate şi modificarea sentinţei în sensul admiterii în întregime a acţiunii.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate şi sub toate aspectele în condiţiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul declarat de pârâtă, Curtea apreciază că soluţia referitoare la anularea Dispoziţiei nr. 34/22.02.2008 este corectă, însă nu este de acord cu argumentele expuse de prima instanţă.
Aşa cum a învederat şi recurenta pârâtă, instanţa de fond nu a fost investită cu analizarea legalităţii sau temeiniciei Dispoziţiei nr. 6/2008 prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deţinut anterior emiterii Dispoziţiei de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei DSNA Cluj, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006 –
12.04.2007, data desfiinţării compartimentului CEX, iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opţiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii sale profesionale. Nefiind contestată această decizie a rămas definitivă.
Contrar celor reţinute de tribunal, Curtea apreciază că în dispoziţia de concediere era obligatorie menţionarea locurilor de muncă vacante din cadrul unităţii angajatoare, iar lipsa acestei menţiuni atrage nulitatea deciziei de concediere conform art. 76 din Codul muncii.
Deşi decizia de concediere este reglementată în mai multe articole din Codul muncii (62, 74, 75, 77, 268) în cea mai mare parte aceste texte sunt complementare şi, drept urmare trebuie interpretate concordant întrucât se corelează şi se completează reciproc. Deşi strict formal art. 74 alin. 1 lit. d) din Codul muncii face trimitere la art. 64 din Codul muncii, care nu reglementează situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ar fi (aşa cum s-a reţinut constant în doctrină şi în juris-prudenţă) ilogic şi contrar principiului consensualităţii şi a bunei credinţe prevăzut de art. 8 din Codul muncii, conform căruia pentru buna desfăşurare a raporturilor de muncă participanţii trebuie să se informeze şi să se consulte reciproc, în condiţiile legii şi ale contractele colective de muncă.
Nu există nicio raţiune pentru care în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului (inaptitudine fizică şi/sau psihică – art. 61 lit. c) C. muncii, respectiv necorespundere profesională – art. 61 lit. d) C. muncii), să se ofere un alt loc de muncă ori să se intervină la agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă, iar în cazul concedierii pentru motive care nu ţin de persoana angajatului să se procedeze altfel.
Mai mult, în art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, se prevede în mod expres că în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă. Deşi se referă la concedierile colective, pentru identitate de raţiune acest text trebuie să se aplice şi în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 din Codul muncii, de esenţa celor două modalităţi de concediere fiind caracterul lor neimputabil angajaţilor.
Menţiunea din Dispoziţia nr. 34/22.02.2008, în sensul că ulterior datei de
12.04.2007 reclamantului i s-a oferit un post vacant, corespunzător pregătirii sale profesionale, pe care l-a refuzat nu satisface exigenţele art. 74 lit. d) C. muncii, care se referă la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi nu la locurile de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului.
întrucât analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia dispoziţiei, Curtea nu va mai analiza celelalte critici ale hotărârii primei instanţe referitoare la dispoziţia de concediere.
Referitor la al doilea motiv de recurs, se reţine că deşi art. 78 alin. 2 C. muncii prevede că instanţa care a dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a formulat o pretenţie concretă în acest sens, prima instanţă nu putea decât cu încălcarea principiului disponibilităţii să se pronunţe cu privire la obligarea reclamantului (în cadrul propriei contestaţii) să restituie salariile compensatorii. Drept urmare, şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.
în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul T.M referitor la tardivitatea formulării de către reclamant a pretenţiilor în faţa primei instanţe, Curtea reţine că prin acţiunea principală s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor provocate de concedierea nelegală, iar prin cererea precizatoare s-au înlăturat lipsurile din cererea iniţială, respectiv s-au indicat (pe baza contractului colectiv de muncă depus de pârâtă), în concret despăgubirile solicitate. Drept urmare, se reţine că cererea prin care reclamantul şi-a precizat pretenţiile nu reprezintă o cerere de modificare a acţiunii principale, motiv pentru care poate fi formulată şi după prima zi de înfăţişare conform art. 132 alin. 2 C. pr. civ.
în mod corect a reţinut prima instanţă că în cauză nu este incident art. 181 alin. 2 din Contractul Colectiv de Muncă al Administraţiei Române a Serviciilor de Trafic Aerian „ROMATSA” pe anii 2007-2008, în condiţiile în care prin dispoziţia menţionată anterior în situaţia pierderii licenţei pârâta are doar obligaţia de a încheia un contract de cu o societate de asigurări, despăgubirile fiind acordate de asigurator. Drept urmare, soluţia primei instanţe cu privire la acest capăt de cerere este judicioasă, reclamantul întemeindu-şi cererea numai pe dispoziţia menţionată anterior din contractul colectiv de muncă.
De asemenea, în mod legal şi temeinic s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata contravalorii călătoriilor pe cursele aeriene interne şi internaţionale, art. 190 alin. 4 din Contractul Colectiv de Muncă al Administraţiei Române a Serviciilor de Trafic Aerian „ROMATSA” pe anii 2007-2008 prevăzând în mod expres că decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau a unui alt document justificativ. Or, chiar şi în memoriul de recurs reclamantul a recunoscut că nu a efectuat călătoriile a căror decontare o solicită.
Art. 179 lit. f) din contractul colectiv de muncă menţionat anterior prevede acordarea salariilor compensatorii dacă salariatului i se desface contractul individual de muncă din motive neimputabile întrucât se decide prin orice formă preluarea activităţii de către alte persoane sau unitatea/subunitatea îşi încetează activitatea. Deoarece reclamantul solicită acordarea salariilor compensatorii pentru concedierea disciplinară din 2006, în mod evident nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate anterior.
în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, se reţine că o astfel de cerere este admisibilă (contrar celor invocate de pârâtă) chiar în lipsa unor prevederi exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul de muncă, în condiţiile în care în urma modificării Codului muncii prin Legea nr. 237/2007 s-a prevăzut expres că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat şi în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa angajatorului. însă, la fel cum a apreciat şi prima instanţă în cauză nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, prejudiciu a cărui întindere să fie probată sau prezumată, pentru a se realiza compensarea patrimonială. Prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea. Or, ceea ce invocă reclamantul este imposibilitatea achitării unor obligaţii financiare contractate anterior concedierii, ceea ce reprezintă un prejudiciu patrimonial şi nu moral.
Nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat, în condiţiile în care reclamantul nu a investit prima instanţă cu soluţionarea unei cereri referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a propune la data desfiinţării Centrului Experimental Cluj reîncadrarea la Centrul PPO Cluj.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 3041 şi 312 alin. 1 C. pr. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul T.M. şi pârâta RA Romatsa împotriva sentinţei civile nr. 2174 din 17.11.2008 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. 1296/117/2008, care va fi menţinută. (Judecător Laura Dima)
