– Codul muncii: art. 268 alin. 2 lit. a), art. 287
Legiuitorul a avut în vedere prin dispoziţiile art. 287 Codul muncii, poziţia dominantă pe care angajatorul o are în cadrul raportului de muncă, ce îi permite să îşi constituie probe pentru fiecare din aspectele derulării raporturilor juridice cu angajaţii săi, poziţie care poate constitui o piedică în calea obţinerii de probe pertinente de către angajaţi.
Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, cerută sub sancţiunea nulităţii deciziei de sancţionare conform art. 268 alin. 2 lit. a) Codul muncii, trebuie să fie îndestulătoare, pentru a nu permite arbitrariul din partea angajatorului, care printr-o trimitere generală la un anume tip de comportament indisciplinat să îşi rezerve posibilitatea de a detalia fapta mai târziu, eventual cu ocazia litigiului în faţa ijistanţei de judecată, într-un mod convenabil, conform probelor pregătite.
(Decizia nr. 2896/R din 15 decembrie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 2500 din 1 octonnbrie 2009, a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de către reclamantul C M.A. în contradictoriu cu pârâta SC M.E. SA Bucureşti şi în consecinţă s-au anulat deciziile de sancţionare nr. 79/26.08.2008 şi 80, emise de pârâtă în sarcina reclamantului.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei aprilie 2008 – 01.10.2009, precum şi contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei efectiv lucrate.
S-a respins capătul de cerere privind renegocierea contractului individual de muncă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M.E. SA, solicitând modificarea în totalitate a sentinţei instanţei de fond şi respingerea contestaţiei.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Recursul este fondat doar în partea privitoare la tichetele de masă şi urmează a fi admis în această măsură.
Astfel, într-adevăr, în cauză nu s-a dovedit existenţa unei înţelegeri la nivel de unitate sau în cuprinsul contractului individual de muncă încheiat între părţi în sensul acordării de tichete de masă, situaţie în care nu se poate dispune în mod legal obligarea pârâtei la acordarea acesteia, neexistând temei juridic pentru aceasta.
în schimb, celelalte cereri din cuprinsul recursului sunt nefondate.
în primul rând, trebuie observat că potrivit art. 77 C. muncii, nu pot fi invocate în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Ca atare, trimiterile pe care recurenta le face la alte fapte ale contestatorului considerate abateri disciplinare, dar care nu au stat la baza emiterii deciziilor ce fac obiectul prezentului dosar, sunt lipsite de legătură cu obiectul cauzei, urmând a fi înlăturate cu această motivare. în acest sens se reţin prevederile art. 294 C. pr. civ., care la alin. 1 statuează că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, prevederi aplicabile şi judecăţii în calea de atac a recursului potrivit art. 316 C. pr. civ.
Cu privire la faptele pentru care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă încheiat cu reclamantul, anume, lipsa nemotivată de la serviciu şi ruperea expediţiilor preluate de la clienţi, precum şi cu privire la achitarea salariului aferent lunii aprilie 2008, trebuie remarcat că recurenta este decăzută din dreptul de a mai propune probe după prima zi de înfăţişare, potrivit art. 287 C. muncii.
De altfel, majoritatea înscrisurilor depuse cu titlu de probe în recurs de către recurentă nu pot conduce la lămurirea împrejurărilor de fapt întrucât privesc alte fapte decât cele reţinute în cele două decizii de concediere, iar condica de prezenţă depusă în copie nu poate fi primită ca o probă decisivă în condiţiile în care contestatorul a reclamat prin contestaţia formulată că a fost împiedicat să îşi desfăşoare activitatea profesională prin faptul că i-a fost anulat cârdul de motorină şi s-au dat directive de către angajator anterior concedierii, prin prepuşii săi, clienţilor, de a nu-l mai primi pe reclamant în derularea raporturilor contractuale, fiind practic lăsat fără mijloacele specifice desfăşurării activităţii. Or, toate aceste aspecte trebuia să fie clarificate prin probe concludente în faţa primei instanţe, unde se puteau administra şi probe testimoniale.
Se poate constata prin interpretare că sensul art. 287 C. muncii este acela de a răsturna sarcina probei în cadrul conflictelor de muncă, aceasta nemaicăzând în sarcina reclamantului, aşa cum este în dreptul comun conform art. 1169 Cod civil, ci în sarcina angajatorului, indiferent de calitatea procesuală a acestuia de reclamant sau pârât.
Neîndoios, legiuitorul a avut în vedere, prin această dispoziţie de favoare dată în considerarea angajaţilor, poziţia dominantă pe care angajatorul o are în cadrul raportului de muncă, ce îi permite să îşi constituie probe pentru fiecare din aspectele derulării raporturilor juridice cu angajaţii săi şi care poziţie poate constitui o piedică în calea obţinerii de probe pertinente de către angajaţi.
Prin urmare, în condiţiile în care angajatorul nu vine în faţa instanţei, până la primul termen de judecată (sau de îndată ce află de proces, în cazul unor piedici reale raportat la primul termen de judecată) pentru a proba legitimitatea deciziei de sancţionare emisă (sau a deciziilor, dacă s-au emis mai multe), prin înscrisurile care au stat la baza emiterii lor şi prin alte probe considerate concludente, este legală soluţia de anulare a deciziilor, în considerarea modului în care cade sarcina probei în conflictele de muncă.
în plus, raportat la fapta de rupere a corespondenţei adresate clienţilor, aşa cum indirect arată şi contestatorul (care precizează că nu a rupt nici o expediţie preluată de la client, simţind nevoia să enumere toate tipurile de expediţii, pentru a complini lipsa de precizie a deciziilor de concediere: „nici o expediţie care s-ar fi aflat pe birou, raft, dulap sau alt loc menit să depoziteze expediţii, plicuri sau colete”) deciziile atacate nici nu identifică în vreun mod această corespondenţă, nici data când a avut loc fapta, aceasta fiind astfel insuficient descrisă. Or, potrivit art. 268 alin. 2 lit. a) C. muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare trebuie să se cuprindă în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară.
Această descriere trebuie, desigur, să fie îndestulătoare pentru a nu permite arbitrariul din partea angajatorului, care printr-o trimitere generală la un anume tip de comportament indisciplinat să îşi rezerve posibilitatea de a detalia mai târziu, eventual cu ocazia litigiului în faţa instanţei de judecată, fapta, într-un mod convenabil, conform probelor pregătite. Dimpotrivă, fapta trebuie stabilită în toate detaliile ei esenţiale (esenţiale pentru individualizarea ei dincolo de orice dubiu) prin chiar decizia de sancţionare, dându-se astfel certitudine raporturilor juridice între părţi şi permiţând verificarea ulterioară din partea instanţei a ¡egalităţii şi temeiniciei sancţiunii.
în prezenta speţă, tocmai o atare verificare este imposibilă raportat la cea de a doua faptă reţinută în sarcina contestatorului, astfel încât sub acest aspect, deciziile atacate apar ca nelegale.
Faţă de aceste aspecte de nelegalltate, legate de cuprinsul deciziilor, pe de o parte, iar pe de altă parte de atitudinea procesuală pasivă a recurentei în prima instanţă, Curtea apreciază superfluu a mai cerceta aspectele legate de situaţia creată prin emiterea a două decizii de concediere consecutive, privind aceeaşi persoană, dintre care una nedatată (cel puţin în varianta ce a parvenit contestatorului). (Judecător Ioana Tripon)
