Respectarea dreptului la apărare
În condiţiile în care unui inculpat nu i-a fost asigurat de către prima instanţă dreptul la apărare în condiţiile cerute de art.171 alin.3 şi 4 C.pr.pen., nici la momentul audierii sale şi nici atunci când au fost audiaţi ceilalţi inculpaţi şi martorii propuşi, sancţiunea acestei omisiuni este nulitatea absolută, potrivit art.197 alin.2 C.pr.pen.
Totodată, instanţa de judecată are obligaţia să dea dovadă de rol activ în vederea aflării adevărului şi să lămurească toate aspectele cauzei prin administrarea tuturor probelor pe care le considera necesare, potrivit principiilor stabilite prin dispoziţiile art.3 şi 4 C.pr.pen. şi prin cele ale art.287 din acelaşi cod, şi nu să se rezume la a reţine că faptele nu sunt dovedite şi că inculpaţii beneficiază de regula in dubio pro reo, regulă valabilă şi aplicabilă numai în situaţia în care instanţa, în virtutea rolului activ, a administrat toate probele pertinente şi utile cauzei, iar din analiza acestora nu rezultă vinovăţia inculpaţilor sau săvârşirea faptei către aceştia ori există dubii cu privire la aceste aspecte.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie
Decizia penală nr.595/R din 04 mai 2011
Prin sentinţa penală nr.193 pronunţată de Judecătoria R la 22.09.2010 în dosarul nr.2109/284/2009, în baza art.11 alin.2 lit.a rap. la art.10 lit.d Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpaţilor NF, DI, RD, DM, LI, CT, CM, BG, DN, SI, DN şi ND, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art.108 alin.1 lit.c rap. la art.108 alin.2 lit.a din Legea nr.46/2008.
Prin aceeaşi sentinţă s-a luat act că părţile vătămate CS, CG şi TA nu s-au constituit părţi civile, iar în conformitate cu disp. art.193 Cod procedură penală s-a stabilit rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare.
Instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr.642/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria R au fost trimişi în judecată inculpaţii pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.108 alin.1 lit.c şi 108 alin.2 lit.a din Legea nr.46/2008, întrucât la data de 14.04.2008 aceştia au tăiat cu ajutorul unor drujbe, din pădurile aparţinând părţilor vătămate CS, CG şi PJ, situate în apropierea comunei C, arbori din specia tei, fiind surprinşi de către lucrători ai Poliţiei R în timpul acestei acţiuni.
La sosirea poliţiei, inculpaţii au abandonat căruţele în care depozitaseră o mare parte dintre arborii tăiaţi şi au fugit, fiind prins numai DN, singurul care a recunoscut fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
În urma măsurătorilor s-a stabilit că inculpaţii au tăiat 35 de arbori, însumând un volum de 28,416 m.p., cu o valoare de 2663,67 lei.
S-a mai reţinut în cuprinsul actului de inculpare că la faţa locului au fost găsite 4 căruţe, care au fost lăsate în custodia Ocolului Silvic R, împreună cu materialul lemnos care fusese încărcat, menţionându-se totodată, că situaţia de fapt expusă este susţinută de procesul verbal de depistare întocmit de către organele de poliţie, de declaraţiile inculpaţilor şi ale părţilor vătămate şi de declaraţia martorului PN. În urma decesului părţii vătămate PJ, a fost introdusă în cauză moştenitoarea sa TA.
Prima instanţă a mai reţinut că în cursul urmăririi penale inculpatul DN a recunoscut săvârşirea faptei, iniţial arătând că la data de 14.04.2008 a mers în pădure şi a tăiat singur mai mulţi copaci, ulterior precizând că a tăiat, împreună cu DN şi DM 2 arbori din specia tei şi că i-a văzut şi pe ceilalţi inculpaţi cu căruţele în pădure tăind arbori, dar au fugit la apariţia poliţiştilor. Inculpaţii ND, NF, DI şi LI au recunoscut, de asemenea, că au mers în pădure, unde au găsit copacii deja tăiaţi. În faza cercetării judecătoreşti inculpaţii au negat săvârşirea faptelor de care au fost acuzaţi.
În urma analizei probelor administrate în cauză, judecătorul fondului a evidenţiat că în cauza dedusă judecăţii probele administrate de către acuzare lasă loc nesiguranţei în privinţa vinovăţiei inculpaţilor, impunându-se pe cale de consecinţă să se dea eficienţă regulii potrivit căreia orice îndoială este în favoarea inculpatului.
După invocarea art.69 Cod procedură penală, potrivit cărora declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, instanţa de fond a evidenţiat faptul că deşi organele de anchetă au susţinut că inculpaţii au mers împreună în pădure, cu intenţia de a sustrage material lemnos, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens.
Chiar şi inculpaţii care au recunoscut comiterea faptei – LI, NF, DI şi DN au relatat că au mers singuri în pădure, unde i-au văzut şi pe ceilalţi tăind arbori.
LI a arătat că a plecat singur de acasă, însă în pădure s-a întâlnit cu inculpatul CT, împreună încărcând în căruţele cu care veniseră mai mulţi arbori pe care i-au găsit tăiaţi.
La rândul lor, inculpaţii ND, NF şi DI au relatat că au plecat împreună în pădure unde au găsit arbori tăiaţi, pe care i-au încărcat în căruţă.
Martorul PN şi părţile vătămate nu i-au văzut pe cei care au fost în pădure şi au tăiat arbori.
S-a stabilit astfel, că deşi valoarea totală a materialului lemnos identificat la faţa locului a fost de 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei, nu a rezultat din probele administrate în cauză că inculpaţii au fost în pădure pentru a sustrage arbori în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, pentru a se putea considera ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de disp. art.108 alin.1 lit.c raportat la art.108 alin.2 lit.a din Legea nr.46/2008.
Din declaraţiile inculpaţilor a reieşit fie că au mers în pădure doar pentru a aduna vreascuri, fără să urmărească să taie arbori, fie că au găsit arbori deja tăiaţi, acestea fiind contrazise însă de faptul că la faţa locului lucrătorii de poliţie au găsit mai multe căruţe în care se aflau arbori din specia tei. Nu s-a stabilit însă căror inculpaţi aparţineau căruţele şi material lemnos ce se afla în fiecare, pentru a se putea determina dacă sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.108 alin.1 lit.c sau ale infracţiunii prev. de art.108 alin.1 lit.a din Legea nr.46/2008.
Instanţa de fond a apreciat astfel că în lipsa acestor informaţii, care nu putea fi obţinute în faza cercetării judecătoreşti, nu se poate stabili dacă materialul lemnos sustras de către fiecare inculpat depăşeşte valoarea prevăzută de lege pentru ca fapta să fie calificată ca infracţiune, motiv pentru care în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d Cod procedură penală, a dispus achitarea inculpaţilor, luând act că părţile vătămate nu s-au constituit parte civilă.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria R, care a criticat-o sub aspectele nelegalităţii şi netemeiniciei.
În motivele formulate, procurorul a arătat că instanţa de fond a desfăşurat cercetarea judecătorească cu încălcarea prevederilor art.171 alin.3 Cod procedură penală, în condiţiile în care deşi pedeapsa prevăzută de disp.art.108 alin.1 lit.c este închisoarea de la 2 la 6 ani, iar cea prevăzută de disp. art.108 alin.2 lit.a este de la 2 ani la 9 ani închisoare – situaţie în care asistenţa juridică în cauză era obligatorie, inculpatului DN nu i-a fost asigurată apărarea.
Apărătorul ales al celorlalţi 11 inculpaţi nu l-a apărat şi pe DN (nedepunând delegaţia avocaţială pentru el, mai mult, specificând la unul dintre termene, că nu îl asistă juridic), iar judecătorul fondului a omis să-i desemneze un apărător din oficiu, aşa după cum avea obligaţia în conformitate cu disp. art.171 alin.4 Cod procedură penală.
Pe cale de consecinţă, toate actele efectuate de către instanţa de fond sunt lovite de nulitate absolută potrivit disp. art.197 alin.2 Cod procedură penală.
Pe de altă parte achitarea inculpaţilor a fost motivată pe considerentul că aceştia nu au recunoscut fapta în timpul cercetării judecătoreşti şi că nu rezultă din probele administrate că au plecat în pădure pentru a sustrage arbori în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Cu toate acestea, în timpul urmăririi penale, inculpaţii ND, NF, DI, LI şi DN au recunoscut fapta pe care au comis-o, declaraţiile lor rămânând câştigate cauzei, neputând fi înlăturate de către instanţă pentru niciun motiv.
De asemenea, în timpul cercetării judecătoreşti, inculpaţii SI şi DI au avut aceeaşi atitudine de recunoaştere a faptei comise.
La urmărirea penală, inculpatul DN a arătat în mod concret şi participarea celorlalţi inculpaţi la tăierea celor 35 de arbori, pentru ca în timpul cercetării judecătoreşti să declare că a mers în pădure doar pentru a aduna crengi.
Revenirea asupra acestor declaraţii nu se poate justifica decât prin încercarea de a fi exonerat de răspundere penală şi de a-i favoriza pe ceilalţi inculpaţi (DN fiind cercetat şi în dosarul nr.1697/284/2010 aflat pe rolul Judecătoriei R, pentru comiterea unor infracţiuni silvice).
În acelaşi timp, inculpaţii DN şi DM au mai fost trimişi în judecată prin rechizitoriul întocmit la 31.05.2010 în dosarul nr.523/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul D pentru infracţiunea prev. de disp. art.108 şi 110 din Legea nr.46/2008, fiind judecaţi în dosarul nr.1797/284/2010 al Judecătoriei R, din situaţiile prezentate rezultând că aceştia persistă în comiterea unor infracţiuni la regimul silvic. Rezoluţia infracţională a fost aceeaşi pentru toţi cei 12 inculpaţi, care se cunosc, întrucât locuiesc într-o comunitate restrânsă (în satul I, comuna C, jud. D).
Fiind vecini, inculpaţii s-au înţeles în prealabil şi au mers împreună în pădure pentru a sustrage arbori, fiind surprinşi de către reprezentanţii organelor de poliţie şi de martorul PN, fiind exclusă o întâlnire întâmplătoare a tuturor celor 12 persoane în acelaşi loc şi pentru efectuarea aceluiaşi act infracţional.
Examinând cauza prin prisma dispoziţiilor art.371 şi 378 C.pr.pen., tribunalul a admis apelul declarat de către parchet ca fondat, reţinând, în esenţă, că, în conformitate cu art.171 alin.2 C.p.p., în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare, iar potrivit alin.4 al aceluiaşi articol, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Prin prisma normelor procedurale invocate, este întemeiată critica formulată de către procuror potrivit căreia judecarea cauzei care a făcut obiectul dosarului nr.2109/284/2009 al Judecătoriei R s-a făcut de către judecătorul fondului cu ignorarea disp. art.171 alin.3 C.p.p., în condiţiile în care inculpatului DNnu i-a fost asigurată asistenţa juridică.
De vreme ce prin rechizitoriul întocmit de către procuror la 04.05.2009 în dosarul nr.642/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria R, toţi cei 12 inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.108 alin.1 lit.c rap. la art.108 alin.2 lit.a din Legea nr.46/2008, pedepsită cu închisoare de la 2 la 9 ani, fiecare dintre inculpaţi trebuia să beneficieze de asistenţă juridică, instanţa fiind datoare să verifice din oficiu acest aspect şi să ia măsuri pentru ca efectuarea cercetării judecătoreşti să fie realizată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi să solicite desemnarea unor apărători de către Baroul D pentru inculpaţii care nu şi-au ales apărători.
În această situaţie s-a aflat doar inculpatul DN, pentru ceilalţi inculpaţi, ND, DN, DM, SI, DI, CM, NF, RD, LI, CT şi BG asistenţa juridică fiind efectuată de către avocat CES.
Instanţa de apel a mai reţinut că sancţiunea actelor efectuate de către judecătorul fondului, în situaţia expusă este cea a nulităţii absolute, reglementată de art.197 alin.2 teza a II-a C.p.p., care nu poate fi înlăturată în niciun mod.
La termenul din 12.02.2010 s-a procedat la audierea inculpaţilor, considerându-se că apărarea tuturor este asigurată, aspect consemnat în cuprinsul încheierii de şedinţă, cu toate că nu existau împuterniciri avocaţiale decât pentru 11 dintre inculpaţi, inculpatul DN nefiind apărat în condiţiile cerute de art.171 alin.3 şi 4 C.p.p. Situaţia s-a perpetuat şi la termenele ulterioare la care au fost audiaţi martorii conceptaţi în actul de sesizare a instanţei.
În încheierea de amânare a pronunţării din data de 17.09.2010 se consemnează că au lipsit inculpaţii, reprezentaţi de către avocat SC – care însă nu fusese ales şi de către inculpatul DN pentru a-l apăra, instanţa de fond omiţând să-i desemneze din oficiu un avocat.
Omisiunea desemnării unui apărător pentru inculpatul DN la judecata la instanţa de fond se constituie în motivul de desfiinţare a hotărârii atacate şi de trimitere a cauzei în vederea rejudecării aceleiaşi instanţe de fond, consacrat de disp. art. 379 pct.2 lit.b teza a II-a C.p.p.
Tribunalul a apreciat că în cauză nu se poate da eficienţă disp.art.382 alin.2 C.p.p., în sensul de a fi desfiinţată sentinţa atacată numai cu privire la inculpatul DN, întrucât nu este îndeplinită şi ultima condiţie prevăzută de text, un asemenea mod de a se proceda împiedicând justa soluţionare a cauzei şi rezolvarea ei unitară, dat fiind obiectul judecăţii şi în concret necesitatea de a se analiza dacă acţiunile ilicite ale inculpaţilor au fost interdependente, pornind de la elementele constitutive ale infracţiunii pentru comiterea căreia au fost trimişi în judecată, textul reclamând, potrivit art.108 alin.2 lit.a din Legea nr.46/2008 ca fapta să fie săvârşită de două sau mai multe persoane împreună. Mai mult decât atât, în cuprinsul expozitivului, judecătorul fondului a apreciat că lipsesc informaţii care nu mai puteau fi obţinute în faza cercetării judecătoreşti (legate de identificarea persoanelor cărora aparţineau căruţele găsite la faţa locului, cantitatea de material lemnos existente în fiecare etc.) cu toate că, potrivit art.287 C.p.p. avea îndatorirea de a-şi exercita atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii, iar potrivit art.321 C.p.p., dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei.
Abia după epuizarea fazei cercetării judecătoreşti, în urma completării probelor existente, se putea constata dacă s-ar fi conturat elementele infracţiunii prev. de art.108 alin.1 lit.a din Legea nr.46/2008.
Tribunalul a mai constatat şi că instanţa de fond a făcut o analiză deficitară a probelor administrate, cu încălcarea exigenţelor disp. art.63 alin.2 C.p.p., caracterizată de elemente de ambiguitate, astfel că a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza în vederea rejudecării aceleiaşi instanţe de fond, cu menţiunea că, la reluarea judecăţii, instanţa de fond va avea în vedere şi celelalte critici formulate de către procuror.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul CT, solicitând instanţei admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, întrucât în mod corect s-a dispus achitarea sa.
A arătat că în mod greşit instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, având în vedere că la dosarul cauzei nu există probe de vinovăţie împotriva sa.
Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurent şi în limitele prevăzute de art.3856 alin.2 C.pr.pen., a constatat că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel, Curtea a reţinut că instanţa de apel a constatat în mod corect că inculpatului DN nu i-a fost asigurat de către prima instanţă dreptul la apărare în condiţiile cerute de art.171 alin.3 şi 4 C.pr.pen., nici la momentul audierii sale şi nici atunci când au fost audiaţi ceilalţi inculpaţi şi martorii propuşi, omisiune sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art.197 alin.2 C.pr.pen.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod corect că prima instanţă avea obligaţia să dea dovadă de rol activ în vederea aflării adevărului şi să lămurească toate aspectele cauzei prin administrarea tuturor probelor pe care le considera necesare, potrivit principiilor stabilite prin dispoziţiile art.3 şi 4 C.pr.pen. şi prin cele ale art.287 din acelaşi cod, şi nu să se rezume la a reţine că faptele nu sunt dovedite şi inculpaţii beneficiază de regula in dubio pro reo. Această regulă este întradevăr valabilă şi este şi aplicabilă, dar numai în situaţia în care instanţa, în virtutea rolului activ, a administrat toate probele pertinente şi utile cauzei, iar din analiza acestora nu rezultă vinovăţia inculpaţilor sau săvârşirea faptei către aceştia ori există dubii cu privire la aceste aspecte.
Faţă de aceste considerente, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul CT, iar în baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, a obligat recurentul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, onorariu apărător din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei în contul Baroului P.
De asemenea, curtea a luat act că inculpatul este arestat în altă cauză.
