Urmare a decesului pârâtei J.M. în cauza a fost introdus mostenitorul acesteia, numitul M.A., iar ulterior reclamanta si-a completat actiunea prin chemarea în judecata, în calitate de pârâta, si a Comisiei locale de fond funciar Constanta.
La termenele din 09.12.2002 si 24.03.2003 s-au formulat cereri de interventie în interes propriu de catre S.C. „L.I.” S.A., S.C. „S.P.” S.R.L., S.C. „R.C.” S.R.L., S.C. „I.O.” S.R.L. si A.D.S. – admise în principiu de instanta de fond prin încheiere, iar la termenul din 12.01.2004 s-a dispus conexarea dosarului civil nr. 12884/2003 la dosarul civil nr. 13050/2002, retinându-se ca în cauza conexata calitatea de reclamante apartine intervenientelor S.C. „L.I.” S.A., S.C. „S.P.” S.R.L., S.C. „R.C.” S.R.L. si S.C. „I.O.” S.R.L., ca pârâtii sunt cei din prezenta cauza si ca obiectul actiunii este constatarea nulitatii absolute a titlului de proprietate emis de Comisia Judeteana de fond funciar Constanta în favoarea pârâtilor persoane fizice.
Prin sentinta civila nr. 7252/13.07.2004 Judecatoria Constanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei si a intervenientelor în interes propriu ca nefondata, a admis actiunea reclamantei si cererile de interventie în interes propriu formulate de S.C. „L.I.” S.A., S.C. „S.P.” S.R.L., S.C. „R.C.” S.R.L., S.C. „I.O.” S.R.L. si A.D.S., a admis actiunea conexa si cererea conexa de interventie formulata de A.d.s., a constatat nulitatea absoluta a deciziilor nr. 78/25.03.1992 si nr. 10526/21.12.1992 emise de Comisia Judeteana de fond funciar Constanta, a constatat nulitatea absoluta a contractului de locatiune nr. 231 din 1998 încheiat între S.C. „P” S.A. si J.M.M. si nulitatea absoluta a titlului de proprietate nr.1665/2003.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel pârâtul M.A., iar pe parcursul solutionarii caii de atac intimata S.C. „L.I.” S.A. a invocat exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 38 din Legea nr. 18/1991, republicata, art. 25 din Legea nr. 16/1994 si art. 4, 14, 15, 19 si 24 din Legea nr. 1/2000.
Prin încheierea din 13.11.2006 pronuntata de Tribunalul Constanta în dosarul civil nr. 2615/2004 a fost admisa cererea de sesizare a Curtii Constitutionale si s-a dispus suspendarea judecarii cauzei conform art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992.
Pentru a hotarî în acest sens, tribunalul a retinut ca cerintele impuse de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea exceptiei de neconstitutionalitate sunt îndeplinite doar în privinta art. 4 din Legea nr. 1/2000, art. 25 din Legea nr. 16/1994 si art. 38 din Legea nr. 18/1991; s-a constatat ca art. 14, 15 si 19 din Legea nr. 1/2000 au fost abrogate expres prin art. I pct. 19 din O.U.G. nr. 102/2001 si titlul VI al Legii nr. 247/2005, iar art. 24 din Legea nr. 1/2000 priveste terenurile forestiere, deci o categorie de imobile din care cel aflat în litigiu nu face parte.
Pe fondul exceptiei tribunalul a retinut ca prevederile Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 1/2000 si ale Legii nr. 16/1994 nu aduc atingere principiului egalitatii cetatenilor în fata legii, ci vizeaza repararea nedreptatilor comise în perioada comunista si a încalcarilor dreptului de proprietate privata, iar problema despagubirilor cuvenite titularului investitiilor realizate pe terenul supus restituirii constituie atruibutul instantei investita cu solutionarea pricinii, textele atacate sub acest aspect nefiind neconstitutionale.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs apelantul M.A., iar în motivarea cererii s-au formulat concluzii si asupra admisibilitatii caii de atac promovata împotriva încheierii de sesizare a Curtii Constitutionale cu solutionarea unei exceptii de neconstitutionalitate si s-a aratat ca o asemenea concluzie este impusa prin „echipolenta” regimului juridic recunoscut încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a instantei constitutionale. A mai sustinut recurentul ca singura diferenta existenta între cele 2 situatii vizeaza regimul juridic aplicabil caii de atac – în sensul ca spre deosebire de încheierea de respingere a sesizarii, cea de admitere se supune, în absenta unor dispozitii derogatorii exprese, normelor procedurale de drept comun.
Considerentele cererii au examinat si durata termenului în care se poate declara calea de atac a recursului, precum si adminisibilitatea exceptiei de neconstitutionalitate a textelor de lege analizate prin încheierea recurata.
Intimatele S.C. „L.I.” S.A., S.C. „S.P.” S.R.L., S.C. „R.C.” S.R.L. si S.C. „I.O.” S.R.L. au invocat exceptia inadmisibilitatii recursului în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Conform art. 137 alin. 1 Cod procedura civila, instanta a analizat cu prioritate exceptia invocata si a constatat ca este întemeiata pentru urmatoarele considerente:
Este adevarat ca potrivit art. 299 alin. 1 Cod procedura civila, hotarârile date în apel sunt supuse recursului, iar în conformitate cu prevederile art. 282 alin. 2 Cod procedura civila, împotriva încheierilor premergatoare nu se poate face apel decât odata cu fondul, în afara de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecatii si ca din aceste texte rezulta ca în ultima ipoteza mentionata încheierile sunt supuse caii de atac corespunzatoare, respectiv recursului.
Dar, norma procedurala amintita anterior are caracter general aplicabil în aceasta materie potrivit Codului de procedura civila, ca lege generala.
De la norma generala pot exista însa si exceptii, respectiv norme derogatorii, inclusiv de ordin procedural, stabilite prin legi speciale, si este de principiu ca ori de câte ori pentru o anumita materie exista o reglementare speciala aceasta se aplica în locul reglementarii generale, pentru ca tocmai acesta a fost sensul edictarii ei.
O asemenea ipoteza este incidenta si în speta de fata, supusa reglementarilor cuprinse în Legea nr. 47/1992, modificata prin Legea nr. 232/2004, care în art. 23 alin. 6 prevede ca daca exceptia (de neconstitutionalitate) este inadmisibila, instanta respinge printr-o încheiere motivata cererea de sesizare a Curtii Constitutionale, iar aceasta încheiere poate fi atacata cu recurs în termen de 48 de ore de la pronuntare.
Dispozitia legala mentionata constituie o norma speciala, de ordin procedural, potrivit careia în materia reglementata numai încheierea prin care a fost respinsa cererea de sesizare a Curtii Constitutionale este supusa recursului, nu si încheierea prin care a fost admisa sesizarea si, corespunzator, a fost suspendata judecata apelului.
Asa fiind, recursul declarat împotriva unei asemenea hotarâri apare ca inadmisibil si cum în speta instanta de apel a dispus sesizarea Curtii Constitutionale, recursul formulat de apelantul pârât împotriva acestei încheieri va fi respins ca inadmisibil.
