Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti este exclusă prin acordul de voinţă realizat între părţi în momentul încheierii convenţiei arbitrale prin care au înţeles să învestească Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României cu soluţionarea eventualelor litigii ocazionate de interpretarea şi executarea contractului de închiriere.
(Secţia comercială, decizia nr. 443/30.06.1994)
Prin acţiunea înregistrată la 3.09.1992, la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, reclamanta S.C. “A.R” – S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. “H.R.” – S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumelor de 2.562.000 lei şi 2.440 dolari SUA, cu titlu de chirie, precum şi a sumelor de 298.473 lei şi, respectiv, 75 dolari SUA, reprezentând dobânzi, şi să fie evacuată pârâta din spaţiile proprietatea reclamantei, pe care le ocupă în imobilul din str. Batiştei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 6.886 din 7.10.1993, Judecătoria sectorului 2 a admis excepţia de necompetenţă invocată de pârâtă şi a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Spre a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 13 din contractul de închiriere încheiat între părţi, potrivit cărora “orice neînţelegere cauzată de interpretarea clauzelor contractului vor fi tratate între părţi pe cale amiabilă, iar dacă nu se va ajunge la un rezultat, se vor supune Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României”.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel S.C. “A.P.” – S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Apelanta a învederat că în raport de obiectul acţiunii, instanţa era competentă să soluţioneze litigiul, întrucât părţile nu pot deroga prin convenţii cu privire la regulile de competenţă prevăzute de art. 13,14,15 şi 16 Cod proc. civilă.
Apelul nu este fondat.
Contractul de închiriere încheiat între părţi şi invocat ca temei al acţiunii formulate de reclamantă, conţine, în art. 13, o clauză compromisorie ce exclude competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 3433 alin. 1 Cod proc. civilă.
Această convenţie arbitrală este legal încheiată, întrucât ea nu are ca obiect litigii privind “drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie”, fiind, deci, respectată condiţia impusă de dispoziţiile art. 340 Cod proc. civilă.
Regulile de competenţă prevăzute în art. 13,14,15, şi 16 Cod proc. civilă, şi invocate de apelantă în susţinerea cererii sale, nu au relevanţă în cauză; caracterul imperativ al acestor norme nu afectează valabilitatea convenţiei arbitrale încheiate cu privire la un contract de locaţiune. Indiferent de împrejurarea că în materie de locaţiune se aplică regulile competenţei teritoriale alternative prevăzute de art. 10 Cod proc. civilă, în prezentul litigiu însăşi competenţa generală a instanţelor judecătoreşti este exclusă prin acordul de voinţă realizat între părţi în momentul încheierii convenţiei arbitrale, prin care au înţeles să învestească organul arbitrai desemnat de ele – Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României – cu soluţionarea eventualelor litigii ocazionate de interpretarea şi executarea contractului de închiriere.
Pe cale de consecinţă, tribunalul va respinge, ca nefondat, apelul.
