Faţă de dispoziţiile Constituţiei României referitoare la dreptul la muncă (art. 38 alin. 1) şi cele ale art. 18 din Codul muncii, este nulă absolut clauza înscrisă în contractul de muncă a unei persoane, prin care aceasta este obligată ca o anumită perioadă după încetarea raporturilor sale de muncă cu angajatorul să nu efectueze activităţi de consulting sau comerţ în favoarea unei concurente.
(Secţia comercială, sentinţa nr.4.035/30.10.1997).
Prin acţiunea înregistrată la data de 28.05.1996, reclamanta S.C. “C.P.G.” – S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. “U. E. S.” – S.R.L. şi C. D. R. A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
– obligarea pârâţilor la încetarea următoarelor acte (fapte) de concurenţă neloială săvârşite în dauna sa: comunicarea şi răspândirea de informaţii mincinoase, deturnarea clientelei sale în condiţiile art. 4 lit. i din Legea nr. 11/1991, întrebuinţarea de mijloace publicitare, liste de preţuri, contracte, statute de distribuţie sau alte desemnări speciale de natură a produce confuzie cu cele folosite de ea;
– obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 100 Iei ca despăgubire simbolică pentru daunele morale suferite ca urmare a activităţii lor ilicite (în temeiul art. 8 din Legea nr. 11/1991, art. 998 şi art. 1000 alin. 3 Cod civil);
-publicarea hotărârii în presă, pe cheltuiala pârâţilor (în temeiul art. 11 din Legea nr. 11/1991);
– obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este editoarea unui magazin informativ şi publicitar cu o largă răspândire în Bucureşti, că pârâtul C. D. R. A. a fost angajatul său, având funcţia de redactor şef şi director general, şi că prin contractul de muncă se obligă să nu efectueze pe durata contractului şi doi ani după încetarea acestuia, activităţi de consulting sau comerţ în favoarea unei societăţi comerciale concurente. Timp de doi ani de la terminarea contractului îi era interzis să contacteze clienţi sau parteneri ai societăţii “C.P.G.” – S.R.L.
Reclamanta a mai arătat că, în septembrie 1995, pârâtul a plecat din unitate, a organizat editarea unei reviste concurente, că în calitatea sa a acordat transferul, fără a avea încuviinţare, altor salariaţi importanţi către S.C. “U.E.S.” – S.R.L. (editoarea revistei W. B.), iar în perioada septembrie -noiembrie 1995, clienţii săi tradiţionali au fost contactaţi de către pârâtul C. D. R. A., susţinând că revista S.C. “G.P.G.” – S.R.L. nu va mai apărea.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că pârâţii au săvârşit împreună fapte ilicite extrem de grave, fapte care i-au produs numeroase prejudicii materiale şi morale, şi anume:
– au comis fraude în dauna sa, prin deturnarea clientelei;
– au răspândit informaţii denigratoare şi mincinoase asupra capacităţii sale economice, comerciale şi a situaţiei generale a S.C. “C.P.G.” – S.R.L.;
– au dezorganizat activitatea sa, prin oferirea, promiterea sau acordarea de daruri sau alte avantaje salariaţilor săi;
– au utilizat mijloace publicitare şi oferte de colaborare identice cu cele utilizate de ea, fapt de natură a produce confuzie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că acţiunea formulată de reclamantă este nefondată, pentru următoarele considerente:
– din probele administrate în cauză nu a rezultat că pârâţii ar fi săvârşit acte (fapte) de concurenţă neloială în dauna reclamantei, constând în comunicarea şi răspândirea de informaţii mincinoase cu privire la societatea reclamantă şi deturnarea clienţilor săi tradiţionali (în condiţiile art. 4 lit. i din Legea nr. 11/1991), neputând fi luate în considerare cele două declaraţii scrise de numitele B. M. şi L. B., acestea declaraţii fiind probe extrajudiciare;
– mai mult, chiar reclamanta a afirmat, în răspunsul dat la interogatoriul propus de pârâtă, că unii dintre clienţii săi tradiţionali au reclame şi în alte publicaţii cu profil similar, deci nu numai în revista editată de societatea pârâtă;
– reclamanta nu a produs dovezi în sensul că pârâţii ar fi întrebuinţat mijloace publicitare, liste de preţuri, contracte, statute de distribuţie sau alte desemnări speciale cu intenţia de a crea confuzie;
– de altfel, din probele administrate în cauză rezultă, fără echivoc, că ambele reviste se adresează aceloraşi clienţi de publicitate (hoteluri, restaurante, cazinouri, magazine, agenţii de închiriat maşini, etc., din Bucureşti), şi că datorită specificului comun, între acestea există unele asemănări;
– reclamanta nu a dovedit că pârâţii au dezorganizat activitatea sa prin oferirea, promiterea sau acordarea de daruri sau alte avantaje salariaţilor săi, această acuzaţie rămânând în stadiul de simplă afirmaţie;
– nu s-a făcut dovada existenţei pretinsului prejudiciu în sumă de 35.000.000 lei şi a legăturii de cauzalitate între acest prejudiciu şi “faptele ilicite” săvârşite de pârâţi, şi nici a prejudiciului moral suferit;
Cât priveşte încălcarea de către pârâtul C. D. R. A. a clauzei inserate la pct. VII lit. b., alin. 2 din contractul individual de muncă încheiat cu reclamanta, se apreciază, faţă de dispoziţiile Constituţiei României, referitoare la dreptul la muncă (art. 38, alin. 1), şi dispoziţiile art. 18 din Codul muncii, că o asemenea clauză este lovită de nulitate absolută, neputând produce efecte juridice.
Faţă de considerentele expuse, tribunalul urmează să respingă acţiunea ca nefondată.
Notă: Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991), a fost modificată prin Legea nr. 21/1996 (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996), care a abrogat art. 4 lit. a.
