Drept procesual fiscal
Competenţă materială
Competenţa de primă instanţă aparţine tribunalului dacă obiectul litigiului este anularea unor acte administrativ fiscale cu valoarea obligaţiilor fiscale contestate sub 500.000 lei, faţă de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004
Constată că prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr.140/64/2009 în data de 20.02.2009 reclamanta SC M.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.F. pt. M. anularea Deciziei nr. 70/18.09.2008 emisă de pârâtă prin care i s-a respins contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. 106/02.07.2008 şi a actelor administrativ fiscale care au stat la baza emiterii deciziei de impunere şi respectiv să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. 106/02.07.2008, a Raportului de inspecţie fiscală nr. 127/02.07.2008 prin care societatea a fost obligată la plata sumei de 105.624 lei reprezentând cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de societate, a sumei de 136.796 lei cu titlu de majorări de întârziere şi a sumei de 17.053 lei cu titlu de penalizări de întârziere.
În motivarea cererii se arată că pentru perioada cuprinsă între 07.06.2002 şi 31.12.2002 s-a împlinit termenul de prescripţie de 5 ani, că organul fiscal are obligaţia de a înştiinţa contribuabilul în legătură cu acţiunea de inspecţie fiscală, că inspecţia fiscală a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor art.101, 102 şi 104 din Codul de procedură fiscală, iar pe fond menţionează că a produs paleţi ca şi suporţi pentru alte ambalaje şi nu ca ambalaj.
În drept, îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 8 şi 11 din Legea nr. 554/2004 şi art. 91, 101, 102 şi 104 din Codul de procedură fiscală.
La cerere sunt anexate înscrisuri: Decizia nr. 70/18.09.2008 emisă de pârâtă, Decizia de impunere nr. 106/02.07.2008, Raportul de inspecţie fiscală nr. 127/02.07.2008.
Printr-o cerere de completare a acţiunii, reclamanta a solicitat şi suspendarea executării deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală până la soluţionarea prezentei acţiuni, menţionând că deja s-a început executarea silită împotriva sa.
La dosar a depus întâmpinare pârâta A.F.pt.M., invocând excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Braşov faţă de suma contesttaă, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.
La termenul de judecată din 11.03.2009 instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel ca instanţă de fond în conformitate cu prevederile art. 137 alin.1 şi 158 Cod procedură civilă.
Reprezentanta reclamantei a solicitat respingerea excepţiei raportat la emitentul actului, o autoritate publică centrală.
Prin întâmpinare pârâta a susţinut admiterea excepţiei faţă de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi faţă de suma stabilită cu titlu de taxe şi impozite prin deciziile atacate.
Deliberând cu prioritate asupra acestei excepţii, Curtea a reţinut următoarele:
Acţiunea are ca obiect anularea unei decizii prin care i s-a respins reclamantei contestaţia împotriva unei decizii de impunere, respectiv a unui raport de inspecţie fiscală prin care s-au stabilit în sarcina sa, obligaţii de plată a unor taxe şi respectiv majorări şi penalităţi de întârziere aplicate la această sumă.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004 litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Analizând textul citat, se reţine că în privinţa competenţei materiale, legea stabileşte două tipuri de competenţă în raport de natura juridică a actului administrativ atacat. Mai exact, dacă actul are sau nu ca obiect taxe şi impozite contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora sau cu alte cuvinte dacă este vorba sau nu de un act administrativ fiscal. Dacă nu este vorba de un act administrativ fiscal, competenţa se stabileşte în raport cu rangul local sau central, al autorităţii emitente. Dacă obiectul litigiului îl formează un act administrativ fiscal care are ca obiect taxe, impozite, contribuţii, competenţa materială va aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului sau curţii de apel după cum actul contestat priveşte o valoare mai mică sau egală cu 500.000 lei ori o valoare mai mare de 500.000 lei.
În speţă, reclamanta a solicitat anularea unor acte emise de Administraţia Fondului pentru Mediu pentru o sumă totală de 259.473 lei, reprezentând 105.624 lei cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de societate, suma de 136.796 lei majorări de întârziere şi 17.053 lei cu titlu de penalităţi de întârziere. Actele a căror anulare se cere sunt acte administrativ fiscale, competenţa materială se stabileşte deci în funcţie de valoarea taxei ce formează obiectul litigiului. Valoarea contestată prin cererea de chemare în judecată am arătat că este de 259.473 lei, deci sub 500.000 lei.
Raportat la valoarea obligaţiei de plată la bugetul fondului pentru mediu ce formează obiectul litigiului, soluţionarea pe fond a cauzei de faţă este de competenţa tribunalului.
Conform art. 158 Cod procedură civilă, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă, ori dacă este cazul un alt organ cu activitate jurisdicţională.
Potrivit art. 159 Cod procedură civilă necompetenţa este de ordine publică când pricina este 2) de competenţa unei instanţe de alt grad.
Constatând că, competenţa de primă instanţă aparţine tribunalului faţă de obiectul litigiului – anularea unor acte administrativ fiscale şi valoarea obligaţiilor fiscale contestate sub 500.000 lei – Curtea în baza art. 137 alin. 1, art. 158, 159 pct. 2 Cod procedură civilă, văzând şi prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Braşov în soluţionarea prezentei cereri şi a declinat competenţa de soluţionarea pe fond a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Braşov (instanţa de la sediul reclamantei; reclamanta a optat pentru instanţa de la sediul său şi nu cea de la sediul pârâtei conform art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004).Sentinţa nr. 50/F/11.03.2009 – Secţia de contencios administrativ şi fiscal
