României, art. 20 alin. (2)
C.pen., art. 45, art. 64 lit. a), b), art. 72, art. 71 alin. (3)
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Primul Protocol, art. 3
Decizia LXXIV/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti – Secţiile Unite
Jurisprudenţa C.E.D.O.: cauza Hirst versus Marea Britanie
Starea de necesitate, pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei comise în această stare, impune comiterea faptei pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.
Faţă de definiţia dată de art. 45 C.pen., instanţa de recurs reţine că pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei trebuie ca pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret, prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze sub ameninţarea pericolului.
Prin urmare, nu se poate susţine, cu temei, de către inculpat că a săvârşit infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autoturism, având suspendat permisul de conducere, în contextul stării de necesitate determinată de cerinţa imperioasă a transportării mamei sale bolnave la spital, fapta inculpatului nefiind unica modalitate de salvare a vieţii mamei acestuia.
Referitor la pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C.pen., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că interzicerea generală şi nediferenţiată a dreptului de vot al deţinuţilor, aplicabilă prin automatismul legii tuturor persoanelor condamnate, indiferent de durata pedepsei principale şi independent de natura şi gravitatea infracţiunii pe care au comis-o, precum şi de situaţia lor personală este incompatibilă cu art. 3 din Primul Protocol la Convenţie. Obligativitatea aplicării Convenţiei şi deciziilor C.E.D.O. rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, Legii nr. 30/1994 de ratificare a Convenţiei, precum şi din dispozitivul deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor privind individualizarea judiciară a pedepsei accesorii, conform prevederilor art. 72 şi 71 alin. (3) C.pen.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia penală nr. 570/R din 28 mai 2009
Prin sentinţa penală nr. 415 din 03 decembrie 2008, pronunţată în dosar nr. 1808/208/2008, Judecătoria Caransebeş prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, în infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C.pen., cu aplicarea art. 74, 76 C.pen., a condamnat pe inculpatul V.C.G.C. la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare.
În temeiul dispoziţiilor C.pen., s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1082 din 10 aprilie 2006 dosar nr. 553/2006 a Judecătoriei Timişoara, care s-a adăugat la pedeapsa de 4 luni închisoare aplicată prin prezenta sentinţă, inculpatul V.C.G.C. urmând să execute pedeapsa de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 86/1 C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 5 ani şi 4 luni, conform dispoziţiilor art. 862 C.pen..
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C.pen. cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Pe durata termenului de încercare condamnatul a fost obligat să respecte dispoziţiilor art. 863 lit. a) şi b) C.pen., respectiv să se prezinte la începutul fiecărui trimestru din an la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin şi să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea.
În temeiul dispoziţiilor art. 191 C.proc.pen., a obligat inculpatul să plătească statului 400 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele motive:
Prin Rechizitoriul de pe lângă Judecătoria Caransebeş din 2 iulie 2008, înregistrat la Judecătoria Caransebeş sub nr. 1808/208 din 08.07.2008, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul V.C.G.C., pentru comiterea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, reţinându-se că la data de 25 mai 2008, pe raza localităţii B., inculpatul a condus autoturismul marca Opel, fără a poseda permis de conducere.
La data de 25 mai 2008, în jurul orei 14,07 lucrătorii de poliţie au oprit pentru control, pe raza comunei B., autoturismul marca Opel, condus de către inculpat, care nu a putut prezenta permisul de conducere. Din verificările efectuate s-a stabilit că acesta posedă permis de conducere din anul 2004, însă la data de 21 decembrie 2007 a fost autorul unui accident de circulaţie şi i s-a întocmit dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, permisul fiindu-i reţinut şi eliberându-i-se dovadă fără drept de circulaţie.
Fiind audiat, inculpatul a recunoscut că, în momentul opririi în trafic, cunoştea faptul că nu avea dreptul de a conduce din data de 21 decembrie 2007.
Instanţa de fond a apreciat, că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.
Din fişa de judiciar a rezultat că, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei prin sentinţa penală nr. 1082 din 10 aprilie 2006 dosar nr. 553/2006 a Judecătoriei Timişoara, iar fapta din prezentul dosar a fost comisă de inculpat înlăuntrul termenului de încercare, fiind în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C.pen.; s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa sus menţionată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că nu au fost respectate prevederile art. 861 alin. (1) C.proc.pen. şi art. 863 C.pen. atunci când s-a dispus, de către instanţa de fond suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicată inculpatului.
Prin decizia penală nr. 23 din 18 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1808/208/2008, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş împotriva sentinţei penale nr. 415 din 3 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosar nr. 1808/208/2008 care a fost desfiinţată parţial în sensul că au fost înlăturate dispoziţiile privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată inculpatului.
S-a dispus executarea pedepsei de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare în regim de detenţie; au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C.pen. în condiţiile prevăzute de art. 71 C.pen.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei aplicate .
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Caraş-Severin, analizând hotărârea atacată, în raport de motivele invocate, de actele şi probele de la dosar, cât şi din oficiu conform art. 371 alin. 2 C.proc.pen. a constatat că apelul formulat este fondat pentru următoarele motive:
S-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 415 din 03 decembrie 2008 s-a dispus de către Judecătoria Caransebeş ca pedeapsa cumulată aplicată inculpatului V.C.G.C. aceea de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare să se suspende sub supraveghere pe o perioadă de 5 ani şi 4 luni sub sancţiunea lui 864 C.pen..
S-a apreciat că în cauză nu au fost respectate prevederile art. 861 alin. (1) C.pen.
În conformitate cu prevederile art. 861 alin. (1) C.pen., s-a reţinut că instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute de art.38 şi se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului , de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi alte infracţiuni.
Tribunalul a apreciat că instanţa de fond nu putea să dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere, deoarece în speţă nu a fost îndeplinită cea de-a doua condiţie menţionată în art. 861 alin. (1) C.pen., respectiv infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, reţinând că prin sentinţa penală 1082/10.04.2006 pronunţată în dosarul nr. 553/P/2006 al Judecătoriei Timişoara inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani cu suspendare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.
Întrucât dispoziţiile art. 861 alin. (1) C.pen. sunt de strictă interpretare, s-a apreciat că în prezenta cauză instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii legale, făcând o greşită aplicare a legii.
Împotriva deciziei penale nr. 23 din 18.03.2009 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a declarat recurs inculpatul, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 15.04.2009.
În motivarea recursului se solicită admiterea acestuia, casarea deciziei penale recurate şi urmare a rejudecării restituirea cauzei la parchet sau achitarea sa în temeiul art. 181 C.pen., fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 2 C.proc.pen deoarece hotărârile celor două instanţe au fost pronunţate fără ca instanţele să verifice legalitatea şi temeinicia actului de sesizare al instanţei în condiţiile în care această activitate se concretizează sub forma unei menţiuni exprese pe acesta, în acest sens fiind şi recursul în interesul legii pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se mai arată că lipsind această menţiune, instanţa nu a fost sesizată în mod legal şi, faţă de stadiul procesual în care se află cauza singura soluţie este restituirea cauzei la organul care a întocmit actul de sesizare în vederea îndeplinirii obligaţiei legale de a fi verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei. Se mai arată în motivare că fapta nu prezintă gradul de pericol social a unei infracţiuni faţă de circumstanţele care au precedat şi determinat săvârşirea faptei, că a condus autoturismul deşi permisul de conducere era suspendat dat fiind starea de necesitate în care se afla, fiind necesară transportarea mamei sale la spital pentru a-i fi acordate îngrijiri medicale, deplasarea cu maşina fiind varianta cea mai bună raportat la starea de sănătate precară a mamei, că circulaţia pe drumurile publice nu a fost pusă în pericol prin săvârşirea faptei, fiind oprit de către organele de poliţie pentru că nu avea în funcţiune luminile de întâlnire la ora 14 astfel încât capacitatea sa de a conduce autoturisme nu a fost afectată.
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârilor penale pronunţate din prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu conform art. 3856 C.proc.pen., instanţa de recurs apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică în deplină concordanţă cu ansamblul probator administrat în privinţa pedepsei aplicată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, aceasta fiind corect individualizată raportat la criteriile generale de individualizare a pedepselor reglementate de art. 72 C.pen, în schimb hotărârile fiind netemeinice în privinţa modalităţii de aplicare a pedepsei accesorii.
În mod judicios prima instanţă a analizat şi interpretat probele administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată, probe în temeiul cărora a procedat la aplicarea pedepsei de patru luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără a poseda permis de conducere, cuantumul pedepsei fiind bine dozat şi adaptat gravităţii infracţiunii comise şi antecedenţa penală a inculpatului ce a dus la aplicarea pedepsei rezultante de 3 ani şi 4 luni închisoare.
În privinţa primului motiv de recurs al inculpatului instanţa de recurs reţine că adresa de înaintare, care reprezintă mijlocul obişnuit de corespondenţă între autorităţi conţine menţiunea verificării rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acestuia şi referirea la art. 264 C.proc.pen astfel încât instanţa de recurs apreciază că aceasta conţine suficiente elemente care să ducă la concluzia exercitării controlului de legalitate.
Instanţa nu poate reţine că inculpatul, în momentul săvârşirii faptei s-a aflat în stare de necesitate ca şi cauză care înlătură caracterul penal al faptei raportat la starea de fapt descrisă. Nu se poate susţine că inculpatul, care a condus pe drumurile publice autoturismul cu intenţia de a-şi transporta mama bolnavă la spital, deşi permisul de conducere îi era suspendat nu a cunoscut existenţa acestei stări de care depinde caracterul penal al faptei. Mai mult starea de necesitate, pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei comise în această stare impune comiterea faptei pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Faţă de definiţia dată de art. 45 C.pen., instanţa de recurs reţine că pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei trebuie ca pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, aprecierea caracterului inevitabil al pericolului urmând a se face în concret prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze sub ameninţarea pericolului. Instanţa de recurs, faţă de consideraţiile prezentate apreciază că inculpatul avea la îndemână şi alte posibilităţi pentru a-şi transporta mama la spital, conducerea autoturismului în condiţiile în care avea permisul de conducere suspendat nefiind unica modalitate de salvare a vieţii mamei sale. Nu se poate reţine că fapta comisă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni deoarece prin conducerea de către inculpat a autoturismului pe drumurile publice în condiţiile în care avea permisul de conducere suspendat s-a creat o stare de pericol, afectând siguranţa participării la trafic a celorlalţi conducători auto, din moment ce inculpatul nu avea baza legală necesară pentru a putea rula cu autoturismul pe drumurile publice. Inculpatul avea cunoştinţă despre interdicţia de a conduce autoturismul pe drumurile publice deoarece anterior a fost implicat într-un accident care a avut ca urmare aplicarea acestei sancţiuni dar, ignorând această măsură aplicată şi în condiţiile în care circumstanţele concrete ale cauzei nu impunea, s-a urcat la volanul autoturismului său.
Analizând dispoziţiile instanţei de apel în ce priveşte pedeapsa accesorie, se constată că inculpatului i-a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C.pen. pe durata executării pedepsei principale. În ce priveşte pedeapsa accesorie aplicată inculpatului, instanţa constată că prin hotărârea pronunţată în cauza Hirst contra Marii Britanii/06.10.2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că interzicerea generală şi nediferenţiată a dreptului de vot al deţinuţilor, dacă este aplicabilă de drept tuturor deţinuţilor condamnaţi ce se află în executarea pedepsei, indiferent de durata pedepsei principale şi independent de natura sau gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor personală, este incompatibilă cu articolul 3 din Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Obligativitatea aplicării cauzei menţionate de către autoritatea judecătorească română rezidă din aceea că prin Legea nr. 30/1994 a fost ratificată Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în plus, prin art. 20 alin. (2) din Constituţie se prevede că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În acelaşi sens, se reţin şi dispoziţiile deciziei nr. LXXIV/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a statuat că dispoziţiile art. 71 C.pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I – c) C.pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C.pen. Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că în raport cu infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, natura acesteia şi ceea ce denotă ea despre personalitatea inculpatului, se impune a se interzice numai exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a – de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi lit. b) C.pen. ca pedepse accesorii.
Astfel, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. a admis recursul declarat de inculpatul V.C.G.C. împotriva deciziei penale nr. 23 din 18.03.2009 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.
A casat decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 415/3.12.2008 pronunţată de Judecătoria Caransebeş şi rejudecând a înlăturat interdicţia exercitării dreptului de a alege prevăzută de art. 64 lit. c) C.pen.
