Privarea de proprietate impune, asadar, statului obligatia de a-l despagubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile raportata la valoarea bunului, masura constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale.
Imposibilitatea reclamantei de a obtine fie si o despagubire partiala, dar adecvata în cadrul privarii de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protectiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general.
Imposibilitatea reclamantei de a obtine fie si o despagubire partiala, dar adecvata în cadrul privarii de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protectiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general.
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 6311/2000, reclamanta Z.M. a solicitat instantei, în contradictoriu cu pârâtii Statul Român prin Ministerul Finantelor, Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta, B.A. si M.P., obligarea pârâtilor sa îi lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat în Constanta, strada M.E. nr. 5, compus din teren în suprafata de 500 m.p. si constructie P+1.
Prin sentinta civila nr. 185 din 06 februarie 2003 Tribunalul Constanta a respins ca nefondata actiunea formulata de reclamanta Z.M., prin mandatar A.E. si a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecata catre pârâtii R.A.E.D.P.P. Constanta si Consiliul Local Constanta.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, a retinut prima instanta ca imobilul care formeaza obiectul cererii de revendicare, situat în Constanta, strada M.E. nr.5, compus din teren in suprafata de 560 mp si constructie, dobândit de reclamanta Z.M. prin contractul de vânzare-cumparare autentificat nr.479/26.03.1949, a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, fiind înscris în lista anexa pe numele Z.M. si V.
S-a constatat ca mentionarea în lista anexa a decretului de nationalizare a reclamantei si a sotului acesteia,în conditiile în care bunul avea regimul de bun propriu al reclamantei nu reprezinta un motiv de nelegalitate al titlului statului,întrucât reclamanta figureaza în lista anexa ca si proprietara a imobilului nationalizat.
Apelul declarat de reclamanta împotriva acestei hotarâri judecatoresti a fost solutionat prin decizia civila nr. 126/C/15.10.2003 a Curtii de Apel Constanta, care a schimbat în tot hotarârea instantei de fond, a admis în parte actiunea reclamantei, în sensul ca au fost obligati pârâtii (chiriasii) N.I., P.G. si C.Z. (C.Z. pentru terenul de 60 m.p. indiviz) sa lase reclamantei în deplina proprietate si linistita posesie, spatiile pe care le ocupa în prezent (constructii + terenul aferent), situate în Constanta, strada M.E. nr.5 – fosta F.E., împreuna cu pârâtii Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar, R.A. Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta si Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice.
Prin decizia civila nr. 501/C/31.10.2006, Curtea de Apel Constanta a admis recursurile declarate de pârâtii C.Z., Consiliul Local Constanta si Municipiul Constanta prin Primar si R.A. Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta, a casat decizia civila nr.126/C/15.10.2003 a Curtii de Apel Constanta si a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Constanta.
A retinut instanta de recurs ca solutionând apelul, instanta de apel a pronuntat o hotarâre împotriva unor persoane care nu au fost parti în proces, si anume, N.I. si P.G., acordând ceea ce nu s-a cerut si fara sa fie citate aceste persoane si încalcând astfel dispozitiile art. 105 alin.2 Cod procedura civila, raportat la respectarea principiului disponibilitatii.
A constatat Curtea de Apel Constanta ca recursul declarat de apelanta-reclamanta Z.M. – prin mandatar A.E. – este tardiv formulat, facând precizarea ca solutionând apelul, tribunalul va analiza si celelalte motive de recurs invocate de catre recurentii-pârâti C.Z., Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar si R.A.E.D.P.P. Constanta.
Cauza a fost reînregistrata pe rolul Tribunalului Constanta, Sectia Civila sub nr.4526/118/2006, la termenul de judecata din data de 9 martie 2007 fiind stabilit cadrul procesual pasiv în care urmeaza a fi judecat prezentul apel, având în vedere prevederile art. 315 Cod procedura civila, raportat la decizia de casare, precum si limitele în care reclamanta a înteles sa se judece.
S-a stabilit, în consecinta, ca intimatii P.G. si N.I. nu au calitate procesuala pasiva în prezentul apel, pentru argumentele aratate în încheiere.
Prin decizia civila nr. 162 din 20 martie 2007, Tribunalul Constanta, rejudecând apelul în limitele stabilite prin hotarârea de casare, a respins exceptia lipsei calitatii procesual pasive a intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice – D.G.F.P. Constanta, ca nefondata si a admis apelul reclamantei Z.M., prin mandatar A.E., în contradictoriu cu pârâtii.
A fost schimbata în tot sentinta civila nr. 185 din 6 februarie 2003, pronuntata de Tribunalul Constanta în dosarul nr. 6311/2000 în sensul admiterii actiunii în parte. Au fost obligati pârâtii sa lase în deplina proprietate si posesie imobilul situat în Constanta, strada M.E. nr.5, dupa cum urmeaza:
– teren în suprafata indiviza de 455 m.p. (din totalul de 560 m.p.), de catre Statul Român, Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta, M.I., M.P. si C.Z.
– constructia compusa din subsol, parter si etaj, situata pe terenul mentionat, cu exceptia apartamentului situat la parter, compus din doua camere si hol (suprafata construita de 54,84 m.p.) cu nr. cadastral 2896/2, dobândit de pârâtul C.Z. prin contract de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 1417 din 28 aprilie 2000 de BNP B., de catre pârâtii Statul Român, Ministerul Finantelor, Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanta, M.I. si M.P.. S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecata, formulata de reclamanta, ca nefondata.
Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de apel a retinut, în esenta, ca rejudecarea apelului, dupa casare, trebuie realizata în limitele art. 315 alin.(1) Cod procedura civila si cu respectarea principiului „non reformatio in peius”, care guverneaza judecata atât în apel, cât si în recurs.
În acest sens s-a retinut ca în conditiile în care recursul reclamantei Z.M. a fost respins ca tardiv formulat, iar recursul declarat de pârâtul C.Z. a fost admis, cu consecinta casarii hotarârii, dupa casare, în apel nu vor mai putea fi reanalizate sustinerile apelantei legate de ceea ce chiar instanta de apel, în primul ciclu procesual a apreciat ca fiind neîntemeiat, respectiv proprietatea asupra apartamentului compus din doua camere si hol si terenul aferent în suprafata de 105 m.p.
În ceea ce priveste terenul în suprafata de 60 m.p. indiviz, închiriat pârâtului C.Z. de pârâtul Municipiul Constanta prin primar, s-a retinut ca statul nu detine un titlu valabil pentru acest teren, iar în conditiile în care pârâtul este un simplu detentor precar se impune restituirea acestuia în natura reclamantei.
Referitor la partea de imobil detinuta de pârâtii M.I. si M.P. în baza contractului de vânzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Tribunalul Constanta a retinut ca imobilul a fost dobândit în mod abuziv de catre stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar titlul exhibat de reclamanta este mai bine caracterizat decât cel invocat de pârâtii chiriasi cumparatori, care nu au depus diligente minime la data încheierii contractului de vânzare-cumparare pentru a cunoaste viciul titlului vânzatorului – statul român.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta Z.M., prin mandatar A.E., si pârâtii Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor – D.G.F.P. Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta, Municipiul Constanta si Consiliul Local Constanta, C.Z. si M.P. si M.I., care au criticat-o pentru nelegalitate.
I. Reclamanta Z.M. a criticat legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta sub urmatoarele aspecte, conform art. 304 pct.8 si 9 Cod procedura civila:
– Rejudecând apelul, instanta a facut o gresita aplicare a principiului non reformatio in peius, mentinând decizia casata cu privire la apartamentul compus din doua camere si hol, în suprafata de 54,84 m.p. si 105 m.p. teren indiviz. Casarea deciziei nr. 126/C din 15 octombrie 2003 pronuntata de Tribunalul Constanta a fost totala, pentru motive de ordine publica, cu trimiterea cauzei, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanta Z.M.
– Titlul de proprietate asupra terenului în suprafata de 105 m.p. indiviz emis pe numele pârâtului C.Z. – Ordinul Prefectului nr. 168 din 3 iunie 2000 este lovit de nulitate, întrucât a fost emis cu încalcarea art. 35 alin.(2) din Legea nr. 18/1991 pentru o suprafata de teren ce excede suprafata construita de 54,84 m.p.
– Instanta de apel în mod gresit a apreciat ca pârâtul C.Z. a dobândit apartamentul de doua camere si hol cu buna credinta, de la autoarea B.A., în speta nefiind incidente dispozitiile art. 1896 ce reglementeaza uzucapiunea de scurta durata, între 10-20 ani, întrucât statul vânzator nu a detinut cu titlu legal imobilul înstrainat.
II. La rândul lor, Primarul Municipiului Constanta, Consiliul Local Constanta si R.A.E.D.P.P. Constanta au criticat legalitatea hotarârii pronuntata de Tribunalul Constanta sub urmatoarele aspecte:
– În mod gresit instanta de apel a constatat nevalabilitatea titlului statului, apreciind Decretul nr. 92/1950 în contradictie cu Codul Civil, Constitutia din 1948 si cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului.
– În ceea ce priveste valabilitatea titlului de vânzare-cumparare încheiat de pârâtii M., conform Legii nr. 112/1995, în mod gresit s-a apreciat ca acesta nu este valabil, întrucât cumparatorii nu au realizat minime diligente pentru a constata nevalabilitatea titlului statului cu privire la apartamentul vândut; în realitate la momentul cumpararii locuintei, anterior anului 1998, nici instanta de judecata nu mai putea verifica valabilitatea titlului statului si, cu atât mai putin, chiriasii cumparatori.
– Obligatia instituita în sarcina pârâtilor de a lasa în deplina proprietate reclamantei o suprafata indiviza de teren de 454 m.p. din totalul de 560 m.p. este imposibil de executat în lipsa identificarii acestui teren.
III. Pârâtul C.Z. a criticat legalitatea hotarârii instantei de apel conform art. 304 pct.9 Cod procedura civila sub urmatoarele aspecte:
1. Încalcarea principiului „non reformatio in peius” si nesocotirea limitelor rejudecarii dupa casare, raportat la apartamentul dobândit de pârâtii M.P si I. si care a facut obiectul unui contract de schimb de uzufruct încheiat cu C.Z.
2. Instanta de apel, dupa casarea, cu trimitere, a admis actiunea reclamantei în ceea ce priveste întreg apartamentul cumparat de M.P. si I., implicit în ceea ce priveste camera de la etaj si beci, situat la subsol, încaperi care fac obiectul contractului de schimb de uzufruct încheiat cu pârâtul C.Z., desi aceste încaperi au fost incluse în extinderea cladirii realizate de pârâtul C.Z. în baza autorizatiei de constructie nr. 24 din 15 ianuarie 2001, act care nu a fost anulat, iar imobilul a dobândit o noua structura arhitectonica fata de bunul preluat de la reclamanta Z.M.
3. În mod gresit s-a dispus restituirea terenului în suprafata indiviza de 60 m.p. care face obiectul contractului de închiriere nr. 8407/2000 încheiat de pârâtii C.Z. si R.A.E.D.P.P. Constanta, aceasta suprafata de teren facând parte din terenul atribuit în folosinta cumparatorilor M.P. si I. si a fost utilizat de recurentul pârât pentru realizarea extinderii imobilului, în baza autorizatiei de construire nr. 24/2001.
IV. Pârâtii M.P. si M.I. au criticat legalitatea hotarârii pronuntate de Tribunalul Constanta, conform art. 304 pct.9 Cod procedura civila sub aspectul solutionarii cererii reclamantei de revendicare a apartamentului dobândit de ei în baza Legii nr. 112/1995, sustinând ca au fost cumparatori de buna-credinta ai apartamentului, prezumtie ce nu a fost rasturnata de reclamanta, iar instanta de apel nu a analizat elementele particulare ale cazului în referire la conditiile dobândirii locuintei de catre pârâti, ci a analizat generic înstrainarile efectuate în baza Legii nr. 112/1995.
V. Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor – D.G.F.P. Constanta a criticat legalitatea hotarârii instantei de apel sub aspectul solutionarii exceptiei lipsei calitatii sale procesual pasive în actiunea în revendicare promovata de reclamanta, motivat de faptul ca bunul revendicat face parte din patrimoniul Municipiului Constanta, si numai unitatea administrativ-teritoriala, în calitate de proprietar, putea sta în litigiu, în calitate de pârâta.
La data de 3 iulie 2007 numita P.M.G., chirias în imobil, a formulat o cerere de interventie în interes alaturat pârâtilor Consiliul Local, Municipiul Constanta, C.Z.
La termenul de judecata din 21 noiembrie 2007, recurentul pârât C.Z. a invocat exceptia inadmisibilitatii recursului formulat de reclamanta Z.M., motivat de faptul ca recursul declarat de aceasta într-un ciclu procesual anterior a fost respins ca tardiv, iar dupa rejudecarea apelului aceasta nu mai poate reitera criticile invocate în recursul respins ca tardiv declarat.
În baza art. 137 Cod procedura civila vom analiza cu prioritate exceptia invocata de recurentul C.Z.
Exceptia inadmisibilitatii recursului declarat de reclamanta Z.M., prin mandatar, se retine a fost vadit nefondata si urmeaza a fi respinsa pentru urmatoarele considerente:
Hotarârea judecatoreasca îsi produce efectele sale firesti numai între partile care au participat la judecarea cauzei, prin urmare si în fata instantelor de control judiciar, în speta în fata instantei de recurs – pot fi parti, de regula, doar persoanele între care s-a legat procesul în fata instantelor de fond si de apel.
Prin intermediul recursului, recurentul solicita exercitarea controlului judiciar împotriva hotarârii judecatoresti pronuntate în apel, daca întruneste cumulativ doua conditii, si anume: calitatea de parte în proces si interesul de a ataca hotarârea.
În cauza, se retine ca decizia civila nr. 162 din 20 martie 2007, pronuntata de Tribunalul Constanta în apel este o hotarâre judecatoreasca susceptibila de a fi atacata cu recurs, iar reclamanta Z.M. a avut calitatea de parte în litigiul solutionat de Tribunalul Constanta, pretentiile sale fiind admise în parte, ca fondate. Întrucât parte din aceste pretentii au fost respinse, reclamanta justifica un interes legitim în exercitarea caii de atac a recursului.
Împrejurarea ca într-un ciclu procesual anterior, recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 126/C din 15 octombrie 2005 a Tribunalului Constanta a fost respins ca tardiv, casarea acestei hotarâri judecatoresti dispunându-se în urma admiterii recursurilor formulate de pârâtii C.Z., R.A.E.D.P.P. Constanta, Consiliul Local Constanta si Municipiul Constanta, nu este de natura sa determine inadmisibilitatea actualului recurs, ci influenteaza numai limitele în care s-a realizat rejudecarea dupa casare si aplicarea principiului „non reformatio in peius”, controlul judiciar urmând a fi realizat si în recursul prezent, cu respectarea acestor limite.
I. Pe fondul recursului declarat de reclamanta Z.M., în referire la imobilul dobândit de pârâtul C.Z. prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 1417 din 28 aprilie 2000, compus din doua camere si hol, cu o suprafata construita de 54,84 m.p. si prin Ordinul Prefectului Constanta nr. 168 din 13 iunie 2000 pentru suprafata indiviza de 105 m.p. se retine ca instanta de apel a facut o corecta aplicare a principiului „non reformatio in peius”.
Instanta de apel a facut o corecta aplicare a principiului „non reformatio in peius” în raport cu apelantul.
Spre deosebire de Codul de procedura penala, legislatia procesuala civila nu reglementeaza în mod expres principiul „non reformatio peius”, dar doctrina si practica judiciara sunt unanime în a considera ca el îsi gaseste aplicarea si în procesul civil, ca o masura de logica juridica si de echitate. Neaplicarea acestui principiu ar putea determina partile sa nu exercite calea de atac chiar daca hotarârea este nelegala si prin ea i s-a lezat un drept subiectiv, ceea ce desigur ar fi contrar interesului general de aflare a adevarului si asigurarea respectarii legii prin desfiintarea hotarârii pronuntate cu încalcarea ei.
Acest principiu îsi gaseste aplicare atât în apel, cât si în recurs, dar si cu ocazia rejudecarii fondului dupa casare, întrucât rejudecarea intervine ca urmare a initiativei partii de a exercita calea de atac a recursului, daca ar exista posibilitatea ca ea sa îsi îmbunatateasca situatia, ar putea fi uneori determinata sa nu îsi asume un astfel de risc si sa renunte numai datorita acestui motiv la atacarea unei hotarâri nelegale si prin care i s-a lezat un drept subiectiv.
Situatia partii se poate înrautati în cazul în care si partea adversa a exercitat calea de atac, însa numai daca aceasta a fost admisa.
Daca ambele parti au declarat recurs, însa numai unul dintre acestea a fost admis, iar celalalt a fost respins, partii careia i s-a admis recursul nu i se poate agrava propria situatie la rejudecarea fondului dupa casare, deoarece aceasta rejudecare are loc tocmai ca efect al admiterii recursului ei.
În cauza, se retine ca prin sentinta civila nr. 185 din 06 februarie 2003 Tribunalul Constanta a respins actiunea reclamantei ca nefondata, iar în urma exercitarii caii de atac a apelului formulat de reclamanta Z.M., hotarârea primei instante a fost schimbata în parte, prin decizia civila nr. 126/C din 15 octombrie 2003 Curtea de Apel Constanta statuându-se ca sunt fondate pretentiile reclamantei numai în ceea ce priveste imobilul – constructie si teren închiriat pârâtilor N.I., P.G. si C.Z. (pentru terenul închiriat în suprafata de 60 m.p. indiviz), nu si în ceea ce priveste spatiile vândute si terenul atribuit în proprietate pârâtului C.Z. prin Ordinul Prefectului nr. 168 din 13 iunie 2001.
Împotriva acestei decizii au exercitat recurs atât reclamanta, cât si pârâtii.
Din analiza deciziei civile nr. 501 din 31 octombrie 2006, pronuntata de Curtea de Apel Constanta, se constata ca instanta de recurs a admis numai recursurile formulate de pârâtii C.Z., Consiliul Local, Municipiul Constanta si R.A.E.D.P.P. Constanta, a respins ca tardiv formulat recursul reclamantei Z.M., hotarârea fiind casata cu trimitere spre rejudecare Tribunalului Constanta, în raport cu pretentiile recurentilor pârâti.
În cazul acestei casari partiale, instanta care judeca fondul are un câmp de judecata mai restrâns, retragându-se din obiectivul instantei acele probleme de drept si acele capete de cerere care au ramas rezolvate irevocabil.
În cadrul problemelor rezolvate irevocabil se retin si aspectele ce vizeaza dobândirea dreptului de proprietate al pârâtilor C.Z. asupra unei parti din constructie, conform contractului de vânzare-cumparare nr. 1417 din 28 aprilie 2000 si asupra unei suprafete indivize de 105 m.p. ce a facut obiectul Ordinului Prefectului Constanta nr. 168/2001.
Rejudecarea apelului reclamantei Z.M., dupa casare, a fost consecinta admiterii recursului formulat de pârâtul C.Z., iar cu ocazia rejudecarii apelului nu se putea crea acestui pârât o situatie mai grea, decât cea stabilita prin decizia civila nr. 126/2003 a Curtii de Apel Constanta, hotarâre prin care pârâtul fusese obligat sa restituie reclamantei numai suprafata de teren detinuta cu chirie – 60 m.p. indiviz, iar nu si parte din constructie si cei 105 m.p. teren atribuit în proprietate conform Legii nr. 18/1991.
Acelasi principiu de drept – non reformatio in peius – impune si instantei de recurs ca analiza legalitatii hotarârii recurate în prezenta cauza de reclamanta Z.M. sa se realizeze în limitele pretentiilor reclamantei ce vizeaza partea din imobil neînstrainata, si care au facut obiectul rejudecarii apelului, dupa casare, conform art. 315 Cod procedura civila.
Pentru aceste considerente, criticile reclamantei ce vizeaza nelegalitatea titlului pârâtului C.Z. asupra constructiei dobândite prin contract de vânzare-cumparare nr. 1417 din 28 aprilie 2000, cât si asupra terenului în suprafata indiviza de 105 m.p. dobândit prin Ordinul Prefectului Constanta nr. 168/2000 se constata a fi nefondate si urmeaza a fi respinse.
Mentinerea judiciara a actului de înstrainare a bunului altuia consolideaza transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect este de esenta contractului de vânzare-cumparare si nu poate fi anihilat, prin compararea titlurilor, ca simpla ipoteza de probatiune a revendicarii. Asa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, aceste operatiuni vizeaza, exclusiv, situatia, inexistenta în speta, când ambele parti ale revendicarii produc titluri derivate care emana de la autori diferiti si care sunt fara vreo legatura (separate între ele). Ori, în speta, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsa legatura, bazata mai întâi pe existenta unui comun care a transmis derivat proprietatea imobilului, iar, apoi, statul preluând abuziv bunul l-a înstrainat subdobânditoarei B.A. prin contractul de vânzare-cumparare nr. 224/1974 si ulterior pârâtului C.Z. prin contractul de vânzare-cumparare nr. 1417/2000.
Jurisprudenta C.E.D.O. a statuat ca titlul de proprietate al subdobânditorului de buna credinta, constituit în baza legii si validat în dreptul intern printr-o hotarâre definitiva si irevocabila, este protejat prin art. 1 din protocolul nr. I la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate astfel încât, „persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri „ (în acest sens cauza Pincova si Pinc contra Republica Ceha nr.365/1997, CEDH 2002 – VIII; cauza Raicu contra România, hot. din 19.10.2006).
Pe de alta parte, C.E.D.O. a retinut constant în jurisprudenta sa ca „vânzarea de catre stat a bunului altui semen catre terti de buna credinta chiar daca s-a petrecut înaintea confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizeaza într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinata cu absenta totala a indemnizatiei, este contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1” (Stoian si altii contra România, nr. 57001/2000 din 21.07.2005 „Paduraru contra România, nr. 63252/2000, 1.12.2005, Porteanu contra România, nr.4596/03 din 16.02.2006).
În conditiile în care restituirea în natura a apartamentului dobândit de pârâtul C.Z. cu buna credinta nu mai este posibila, reclamantii sunt privati de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuinte, pentru acoperirea prejudiciului suferit reclamantii fiind îndreptatiti sa obtina valoarea de circulatie a imobilului înstrainat de stat.
Numai în acest fel se va pastra un echilibru just între cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus daca persoana în cauza suporta o sarcina speciala si exorbitanta.
Curtea Europeana, în jurisprudenta sa, a retinut în mod constant ca exista în cadrul art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., un drept intrinsec la indemnizatie în cadrul privarii de proprietate, atunci când despagubirea este necesara în vederea respectarii proportionalitatii între ingerinta în dreptul individului si „utilitatea publica”.
În absenta acestui drept, art. 1 nu va sigura decât o protectie iluzorie si ineficienta a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este suficient ca o privare de proprietate sa urmareasca un scop legitim de utilitate publica; trebuie sa existe un raport de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat.
Principalul efect al actiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natura si liber de sarcini în patrimoniul proprietarului si numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publica sau pentru situatia în care bunul a fost înstrainat iar valabilitatea titlului subdobânditorului a fost confirmata prin hotarâre irevocabila – cazul în speta – restituirea se va face prin echivalent, prin aplicarea directa a dispozitiilor Conventiei si a jurisprudentei CEDO în cauza de fata.
Chiar în lipsa unui text expres în CEDO cu privire la obligativitatea hotarârii instantei europene în raport cu statul -, statul, privit însa ca „întreg”, ca ansamblu organic articulat al autoritatilor publice, inclusiv al celor judecatoresti -, aceasta obligativitate ar putea fi concluzia inevitabila a unui polisilogism, având ca premisa majora constatarea ca prin însesi prevederile Conventiei (art. 19 si urm. din Titlul II al Conventiei) a fost organizata si functioneaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdictii unice si obligatorii pentru protectia fiintelor umane si asigurarea respectarii obligatiilor asumate în acest domeniu de statele contractante la Conventie.
Statul român, prin prevederile incluse în Constitutie (art. 11 si art. 20) a înteles sa atribuie semnificatie juridica nationala si constitutionala Declaratiei Universale a drepturilor omului, precum si oricaror pacte sau tratate la care a devenit parte, inclusiv Conventia Europeana, cu toate articulatiile ei, daca acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.
Însasi instanta europeana a precizat ca „hotarârile sale au nu numai rolul de a solutiona cauzele cu care este sesizata, ci si pe acela ca, pe un plan mai larg, sa clarifice, sa salvgardeze si sa dezvolte normele Conventiei, contribuind astfel la respectarea, de catre state, a angajamentelor pe care acestea si le-au asumat în calitatea lor de parti contractante (Hotarârea din 18 ianuarie 1978 în cauza Irlanda contra Regatului Unit).
Curtea a mai retinut ca atunci când constata o violare a dreptului persoanei, statul are nu numai obligatia de a asigura celui interesat o satisfactie echitabila, dar si de a alege masurile generale integrate în ordinea sa juridica interna pentru a preveni violarile constatate de Curte si consecintele acestora. Ea a reafirmat caracterul declarativ al hotarârilor ei, dar si scopul preventiv unor litigii repetitive similare (Hotarârea din 22 iunie 2004 în cauza Braniowski contra Poloniei).
În acest context, retinându-se ca o restituire în natura a imobilului înstrainat pârâtului C.Z. nu mai este posibila, pentru acoperirea integrala a prejudiciului reclamantei, care a fost privata nelegal de proprietatea sa asupra imobilului situat în Constanta, strada M.E. nr. 5, Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor va fi obligat la plata catre reclamanta a valorii de circulatie a terenului indiviz în suprafata de 105 m.p. si a apartamentului ce a facut obiectul contractului de vânzare-cumparare nr. 224 din 13 martie 1974, încheiat între O.J.C.V.L. Constanta si B.A., autoarea pârâtului C.Z.
Aceasta obligatie de plata nu excede obiectului actiunii reclamantei de revendicarea imobilului situat la adresa mai sus mentionata, ci reprezinta o modalitate de solutionare a actiunii în revendicare a imobilului în ansamblul sau – teren si constructie – cu respectarea drepturilor dobândite de terti cu privire la acest imobil, cât si a Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a jurisprudentei CEDO, obligatorii pentru judecatorii nationali conform considerentelor mai sus expuse.
II. Cu privire la recursurile pârâtilor M.P. si M.I. si C.Z. se retin urmatoarele:
A. În ceea ce priveste partea din imobil dobândita de pârâtii M.I. si M.P. prin contractul de vânzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997, încheiat conform Legii nr. 112/1995 si care a facut, în parte, obiectul unui contract de schimb de uzufruct încheiat cu pârâtul C.Z., întrucât motivele de recurs sunt comune, vor fi analizate împreuna si solutionate printr-un considerent comun.
Pârâtii M.P. si M.I., în calitate de chiriasi, au dobândit prin contractul de vânzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanta proprietatea asupra unui apartament situat în imobilul revendicat de reclamanta, din Constanta, strada M.E. nr.5.
Prin sentinta civila nr. 185 din 06 februarie 2003, pronuntata de Tribunalul Constanta, actiunea reclamantei în revendicare a fost respinsa fata de toti pârâtii, inclusiv fata de M.P. si I., iar în apelul declarat de reclamanta, prin decizia civila nr. 126/C din 15 octombrie 2003 Curtea de Apel Constanta a admis numai în parte pretentiile reclamantei, în referire la terenul si spatiile locative din imobil ce erau ocupate exclusiv de chiriasi, fiind mentinuta sentinta apelata sub aspectul respingerii actiunii în revendicare, în raport cu pârâtii M., care devenisera anterior promovarii actiunii în revendicare, proprietarii unei locuinte din imobil.
Recursul formulat de reclamanta a fost respins ca tardiv, astfel ca pretentiile reclamantei în actiunea în revendicare fata de pârâtii M.P. si I. au ramas irevocabil respinse ca nefondate.
Prin decizia civila nr. 501/C din 31 octombrie 2006 Curtea de Apel Constanta a admis numai recursurile formulate de pârâtii C.Z., R.A.E.D.P.P. Constanta, Municipiul Constanta si Consiliul Local Constanta, decizia nr. 126/C din 15 octombrie 2003 fiind casata cu trimiterea cauzei spre rejudecare numai în raport de sustinerile acestor recurenti pârâti.
Desi pârâtii M.P. si I. nu au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 126/2003 a Curtii de Apel Constanta si nu se poate pune în discutie incidenta principiului „non reformatio in peius”, acestia nu pierdusera procesul nici în fond si nici în apel, iar recursul reclamantei a fost respins ca tardiv, situatie în care problemele de drept sau capetele de cerere care au ramas rezolvate irevocabil, în raport cu anumiti pârâti, nu mai pot fi repuse în discutie în urmatorul ciclu procesual.
Considerentele expuse cu ocazia analizarii recursului reclamantei Z.M. îsi gasesc aplicabilitate si în prezentul recurs, motiv pentru care nu le vom mai relua.
De altfel, se retine ca instanta de apel, reluând judecata acestor aspecte, dezlegate irevocabil, a facut si o aplicare gresita a principiului ocrotirii dreptului dobândit de subdobânditorul de buna credinta, cu titlu oneros a unui imobil si a dispozitiilor art. 46 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, lege care a intrat în vigoare pe parcursul solutionarii prezentei cauze.
În literatura juridica si în practica instantei supreme s-a retinut ca în conditiile în care art. 46 al.2 din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstitutional, iar actiunea în revendicare imobiliara se afla în curs de judecata în prima instanta, în faza de rejudecare dupa casare cu trimitere sau în instanta de apel, pârâtul cumparator de buna credinta al imobilului poate opune cu succes aceasta aparare, întemeiata pe disp. art. 46 al.2 din Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere disp. art. 47 din aceasta lege (art. 46 dupa republicare), cât si împrejurarea ca actul juridic încheiat în conditiile art. 46 al.2 (denumit art. 45 dupa republicare) intereseaza normele referitoare la organizarea proprietatii si a drepturilor reale care, unanim sunt considerate de ordine publica.
În consecinta, fiind vorba de regimul viitor al unui drept de proprietate care a format obiectul unei conventii, el va fi guvernat de legea noua, lucru cu atât mai evident, cu cât situatia juridica creata prin conventia de înstrainare prevazuta de dispozitiile legale mai sus invocate, se constituie pe planul efectelor sale viitoare în facta futura.
Curtea Constitutionala, prin decizia nr. 191/25.06.2002 publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567/1.08. 2002 a statuat ca disp.art. 46 al.2 din Legea nr. 10/2001(art. 45 dupa republicare), nu încalca dip.art. 15 al.2 din Constitutie, singurul element novator adus de textul legal îl constituie consacrarea in terminis, pe cale legala, a principiului ocrotirii bunei credinte, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Consacrarea unei astfel de solutii legislative a fost impusa legiuitorului si de împrejurarea ca, în aceasta materie eroarea comuna cu privire la concordanta dintre aparenta si realitate si-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forta unei prezumtii juris et de jure, ca proprietarul aparent, statul, este adevaratul proprietar.
În cauza, se retine ca prin contractul de vânzare-cumparare, statul, în calitate de proprietar aparent, care preluase abuziv imobilul litigios de la adevaratul proprietar, a înstrainat acest bun conform Legii 112/1995 pârâtilor, care îl detineau în calitate de chiriasi.
Pârâtii au fost cumparatori de buna credinta ai apartamentului, având convingerea la data încheierii actului de vânzare-cumparare ca tranzactioneaza cu adevaratul proprietar al bunului, eroarea în care s-au aflat fiind comuna, unanima si invincibila.
Anterior cumpararii locuintei, chiriasii nu au fost notificati cu privire la demersurile întreprinse de reclamanta pentru redobândirea proprietatii sale, iar pârâtii s-au aflat într-o eroare comuna, în sensul ca a avut convingerea împartasita de toata lumea ca proprietarul aparent este adevaratul titular al dreptului.
Eroarea comuna ce reprezinta de fapt elementul psihologic al teoriei aparentei este doar un criteriu, care trebuie coroborat cu elementele materiale ale teoriei respectiv: publicitatea, notorietatea si persistenta, inclusiv aparenta data de titlul pe care îl exhiba presupusul proprietar, din exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului înstrainat.
În cauza, se retine ca pârâtii au închiriat locuinta în litigiu în anul 1975, prin unitatea specializata în administrarea fondului locativ al statului si în conformitate cu Legea nr. 5/1973, în vigoare la acea data, iar pâna în anul 1997, când a fost cumparata locuinta, acestia au platit statului chiria stipulata în contract, neexistând nici un dubiu asupra calitatii de proprietar al statului.
Aceasta conduita a statului, perpetuata timp de 21 ani si lipsa unor tulburari din partea adevaratului proprietar, care pâna la data perfectarii contractului de vânzare-cumparare nu a initiat nici o procedura judiciara în contradictoriu cu chiriasii pentru recuperarea bunului sau a creat starea de convingere, ce si-a format-o toata lumea, fara echivocuri si contradictii, ca proprietarul real al bunului este statul. Aparenta acestui drept a fost data si de titlul pe care îl exhiba statul – Decretul nr. 92/1950.
Fata de considerentele expuse, se constata ca în ceea ce priveste apartamentul ce a facut obiectul contractului de vânzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997, recursurile pârâtilor M.P., M.I. si C.Z. sunt întemeiate, motiv pentru care, în baza art. 312 Cod procedura civila, se vor admite, cu consecinta modificarii în tot a hotarârii recurate, în sensul respingerii actiunii în revendicare formulata de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtii M.P. si I., cu privire la apartamentul înstrainat.
B. Cu privire la critica recurentului C.Z. si care vizeaza terenul aferent locuintei înstrainate prin contractul de vânzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997, din care 60 m.p. au fost ulterior închiriati acestui pârât, prin contractul de închiriere nr. 8407/2000 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanta, se retine ca este nefondata.
În speta, în raport cu aceasta critica nu este aplicabil principiul „non reformatio in peius”, întrucât prin decizia civila nr. 126/C din 15 octombrie 2003, Curtea de Apel Constanta, în apel, a dispus obligarea pârâtului C.Z. sa restituie acest teren închiriat, iar instanta de recurs, dupa casare, a dispus ca instanta de apel sa reanalizeze aceasta problema si în raport cu criticile formulate de recurentul C.Z.
În mod corect, cu ocazia rejudecarii apelului, în limitele casarii, instanta de apel a retinut ca terenul în suprafata de 60 m.p. face parte din terenul aferent imobilului fosta proprietate a reclamantei, situat în Constanta, strada M.E. nr.5, imobil preluat fara titlu valabil de catre stat, situatie în care se impune restituirea în natura a acestui bun.
Nelegalitatea titlului statului asupra imobilului revendicat urmeaza a fi analizata în recursurile Consiliului Local si Municipiului Constanta, considerentele fiind valabile si în prezentul recurs analizat.
Raporturile juridice create între proprietarul terenului si titularul contractului de închiriere, care a si construit pe acest teren în baza unor autorizatii de constructii neanulate printr-o hotarâre judecatoreasca irevocabila, exced cadrului prezentului litigiu, ele putând fi solutionate în raport de optiunea partilor, conform dispozitiilor art. 494 si urmatoarele Cod civil.
III. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor se retine a fi nefondat si urmeaza a fi respins pentru urmatoarele considerente:
Imobilul situat în Constanta, strada M.E. nr.5, proprietatea reclamantei Z.M. a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, statul detinând acest imobil fara un titlu valabil.
Principalul efect al actiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natura si liber de sarcini în patrimoniul proprietarului si numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publica sau pentru situatia în care bunul a fost înstrainat, iar validitatea titlului subdobânditorului a fost confirmata prin hotarâre irevocabila – cazul în speta – restituirea se va face prin echivalent.
În acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenta sa ca o privare de proprietate trebuie sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca o cauza de utilitate publica, sa fie conforma normelor de drept intern si sa respecte un raport de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat. Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea de dreptul sau, Curtea Europeana a retinut ca, în absenta unei compensatii reparatorii, art. 1 din Protocolul 1 nu ar asigura decât o protectie iluzorie si ineficace a dreptului de proprietate, în totala contradictie cu dispozitiile Conventiei (cauza James si altii contra Marii Britanii 1986).
Privarea de proprietate impune, asadar statului obligatia de a-l despagubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile raportata la valoarea bunului, masura constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale.
În cauza, prin preluarea de catre stat a imobilului proprietatea reclamantei conform Decretului nr. 92/1950 si ulterior înstrainarea unei parti din constructie si teren unor terti cumparatori de buna credinta, în baza unor dispozitii legale, în vigoare la data perfectarii contractului de vânzare-cumparare – Legea nr. 4/1973, Legea nr. 112/1995 si Legea nr. 18/1991, fara acordarea unei indemnizatii echitabile reclamantei pentru pierderea suferita, s-a rupt echilibrul între necesitatea protectiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general, situatie în care statul este tinut sa acopere prejudiciul suferit de reclamanta.
Se retine ca, în conditiile în care statul „nu si-a îndeplinit obligatia pozitiva de a reactiona în timp si cu coerenta, în ceea ce priveste problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de nationalizare” (cauza Paduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României – Hotarârea din 13 decembrie 2007), acesta este raspunzator de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit, urmare a înstrainarii celor doua apartamente din imobil si a suprafetei de 105 m.p. teren atribuita conform Legii nr. 18/1991 pârâtului C.Z.
IV. Recursurile formulate de pârâtii Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar si R.A.E.P.P. Constanta au vizat, în principal, legalitatea titlului statului, fondat pe dispozitiile Decretului nr. 92/1950 si validitatea contractului de vânzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997, încheiat conform Legii nr. 112/1995 cu chiriasii M.P. si I.
Critica ce vizeaza validitatea contractului de vânzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997 se retine a fi fondata pentru considerentele expuse cu ocazia analizarii recursului pârâtilor M.P. si I., motiv pentru care instanta apreciaza ca nu se mai impune reluarea acestora.
Referitor la critica ce vizeaza preluarea si detinerea cu titlu legal de catre pârâti a imobilului revendicat de reclamanta, se constata ca aceasta este vadit nefondata si urmeaza a fi respinsa, hotarârea instantei de apel fiind legala si temeinica sub acest aspect.
Conform art.6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluarii lor de catre stat.
Prin urmare, valabilitatea titlului statului nu presupune numai respectarea exigentelor Decretului nr. 92/1950, la momentul aplicarii acestuia, ci si conformitatea actului de nationalizare cu Constitutia, cu tratatele internationale la care România era parte si cu legile în vigoare la data preluarii imobilului de catre stat.
În cauza, corect instanta de apel a retinut ca prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a realizat o privare a reclamantei de dreptul sau de proprietate, fara nici o indemnizare echitabila, aspect contrar dispozitiilor Constitutiei din 1948 si dispozitiilor art. 480 Cod civil. De altfel, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat ca fiind un act abuziv, în mod explicit prin Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a urmarit repararea prejudiciilor cauzate fostilor prin privarea de bunurile proprietatea lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Critica ce vizeaza imposibilitatea restituirii terenului indiviz de 455 m.p. este nefondata. Reclamantei i s-a recunoscut prin prezenta hotarâre dreptul asupra unei suprafete de teren de 455 m.p. teren indiviz detinut de Municipiul Constanta, iar diferenta de 105 m.p. este proprietate indiviza a pârâtului C.Z.
Prin urmare, pârâtul Municipiul Constanta nu va mai putea dispune de acest teren restituit reclamantei, prin închiriere sau concesionare, iar sistarea starii de indiviziune urmeaza a fi realizata numai între coindivizari, Municipiul Constanta pierzând aceasta calitate.
În conditiile în care se retine ca nefondata critica ce vizeaza legalitatea preluarii si detinerii de catre stat si autoritatii locale a imobilului din Constanta, strada M.E. nr. 5, se impune a fi respinsa si cererea de interventie formulata de intervenienta P.M.G. în interesul alaturat acestor pârâti.
Raporturile dintre proprietarul care si-a redobândit dreptul de proprietate asupra unor parti din imobil si chiriasii din acest imobil, nu pot face obiectul prezentului recurs, ele exced limitelor sesizarii instantei si urmeaza a fi reglementate în contextul legislatiei ce vizeaza protectia chiriasilor din imobilele retrocedate fostilor proprietari.
Pentru considerente expuse, în baza art. 312 Cod procedura civila, urmeaza a fi respins recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor – Directia Generala a Finantelor Publice Constanta si cererea de interventie în interes alaturat pârâtilor, formulata de intervenienta P.M.G.
Admite recursurile formulate de reclamanta Z.M. si pârâtii R.A.E.D.P.P. Constanta, Municipiul Constanta, Consiliul Local Constanta, M.P. si M.I. si C.Z. si modifica în parte hotarârea recurata în sensul celor mai sus mentionate.
Conform dispozitiilor art. 276 Cod procedura civila, compenseaza cheltuielile de judecata efectuate de parti.
