– Codul muncii: art. 55 lit. c), art. 79 alin. 1 şi 4
Demisia, ca orice alt act unilateral, este irevocabilă. Din momentul în care a ajuns la cunoştinţa unităţii, salariatul nu mai poate reveni asupra manifestării sale de voinţă decât cu acordul expres sau tacit, dar obligatoriu neechivoc, al angajatorului.
Or, în cauză, un acord expres nu a fost exprimat, iar acordul tacit nu ar putea fi dedus din împrejurările pricinii. Astfel, din materialul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine dacă salariata a continuat activitatea în temeiul raporturilor de
muncă după expirarea termenului de preaviz sau dacă prezenţa sa a fost justificată de efectuarea unor lucrări impuse de predarea serviciului, ceea ce face ca manifestarea de voinţă a angajatorului în sensul acceptării renunţării la demisie să fie echivocă.
(Decizia nr. 5795/R din 21.10.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin sentinţa civilă nr. 218 din data de 02.03.20099, pronunţată în dosarul nr. 144/116/2009, Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, în fond după casare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Oraşului B. invocată de pârâtul Primarul Oraşului B.; a admis acţiunea formulată de reclamanta G.C. împotriva pârâţilor Primăria şi Primarul Oraşului B.; a dispus anularea dispoziţiei nr. 73/08.02.2006 emisă de Primarul Oraşului B.; a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia publică deţinută anterior emiterii dispoziţiei nr. 73/08.02.2006; a obligat pârâţii la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care aceasta ar fi beneficiat în perioada de la 8 februarie 2006 şi până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Reclamanta a fost salariată în cadrul Primăriei Oraşului B. începând cu data de 01.11.1993 în calitate de funcţionar cu Starea civilă. La data de 16.12.2005 a depus la Primarul Oraşului B. o cerere de demisie prin care anunţa intenţia că va demisiona şi prin acordul instituţiei – fără preaviz. Ulterior, în data de 27.12.2005, reclamanta a depus o nouă cerere prin care anunţa Primarul Oraşului B. că revine asupra demisiei şi renunţă la aceasta având emis un concediu medical pentru perioada 16.12.2005 –
23.12.2005.
Prin dispoziţia nr. 73/08.02.2006, Primarul Oraşului B. a luat act de cererea de demisie înregistrată la data de 16.12.2005 sub nr. 13470, şi a dispus încetarea cu data de 09.02.2006 a contractului individual de muncă.
Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Oraşului B., invocată de primar, întrucât contractul individual de muncă nr. 312/01.02.2005 a fost încheiat între pârâta Primăria Oraşului B. reprezentată de Primar şi reclamantă, iar la capitolul 21 („Dispoziţii finale”) se stipulează că prevederile contractului se completează cu dispoziţiile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii. Prima instanţă a constatat, în concluzie, că angajatorul este Primăria B., ca semnatar a! contractului, ceea ce-i atrage calitatea procesuală pasivă.
S-a mai reţinut că demisia este actul unilateral al salariatului şi că termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru funcţionarii cu funcţii de execuţie.
Salariatul îşi poate retracta demisia numai cu acordul unităţii. Acest acord poate fi expres sau tacit, exprimat prin faptul că permite persoanei să îşi continue activitatea după data la care aceasta şi-a manifestat voinţa de a înceta contractul.
Tribunalul, având în vedere că perioada 16.12.2005 – 27.12.2005 reclamanta a acoperit-o cu concediu medical, a reţinut că angajatorul era îndreptăţit ca, la prezentarea salariatului la serviciu, să ia act de demisie, mai ales că în cerere s-a făcut menţiunea fără preaviz, iar contractul individual de muncă nu prevedea niciun termen. Or, în cauză, nu numai că nu s-a emis decizia de desfacere a contractului de muncă
prin demisie, dar tacit a fost aprobată renunţarea la demisie pentru că reclamanta a lucrat până la data de 08.02.2006.
Prin această atitudine, a stabilit Tribunalul, angajatorul a achiesat la cererea de renunţare la demisie a reclamantei iar contractul de muncă nu şi-a încetat valabilitatea.
Prin urmare, emiterea ulterioară a deciziei este ilegală deoarece cererea de demisie nu mai poate produce efecte după acceptarea renunţării.
Concluzia primei instanţe a fost în sensul că desfacerea ulterioară a contractului de muncă este un abuz al angajatorului şi apare ca un act juridic unilateral de desfacere a contractului de muncă fără temei legal.
împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs motivat, în termenul legal, Primarul Oraşului B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, acesta a arătat, în esenţă, următoarele: în fapt, la data de 16.12.2005 sub nr. 13470 a fost înregistrată la Primăria B. demisia intimatei G.C. din funcţia de referent de stare civilă din cadrul aparatului propriu al Primăriei Oraşului B.
Raportul de muncă dintre părţi s-a născut din contractul individual de muncă nr. 3297/01 noiembrie 1993, în temeiul căruia intimata îndeplinea funcţia de casier.
Ulterior, prin dispoziţia nr. 32/27.02.1997, acest contract de muncă a fost modificat prin trecerea intimatei pe postul de referent II stare civilă, fapt reconfirmat şi prin dispoziţia nr. 40/23.02.2001.
Ca urmare a acestor modificări, la 1 iulie 2005 a fost actualizat contractul individual de muncă pentru funcţia sa de referent stare civilă, iar atribuţiile intimatei au fost stabilite prin fişa postului semnată de cele două părţi. Deşi a semnat de luare la cunoştinţă de atribuţiile ce-i revin, la data de 7 septembrie 2004, intimata depune o cerere prin care îi atrage atenţia primarului că, în cazul în care va fi „obligată să rămână în concediul de odihnă”, solicită închiderea biroului de stare civilă pe perioada concediului, justificat de faptul refuzului de a preda altui funcţionar activitatea şi documentele de stare civilă.
Pe fondul acestei atitudini, la 16 decembrie 2005 a intervenit actul de demisie al intimatei, după care, până la 27 decembrie 2005, aceasta a părăsit postul, blocând activitatea de stare civilă.
La data de 27 decembrie 2005, intimata a înregistrat cererea prin care a arătat că „revine” asupra demisiei sale, urmând să-şi desfăşoare activitatea în continuare, iar pentru perioada 16.12.2005 – 23.12.2005 a justificat neprezentarea la serviciu prin Certificatul de concediu medical nr. 716145/21.12.2005.
A făcut referire recurentul la dispoziţiile art. 79 C. muncii şi ale art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora demisia nu trebuie motivată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, prevederi cu privire la care s-a susţinut că au fost nesocotite de instanţa de fond.
A mai arătat recurentul că, deşi intimata avea cunoştinţă de obligaţia legală ce-i revenea privind predarea „lucrărilor şi bunurilor”, nu şi-a îndeplinit-o, astfel că, la data de 8 februarie 2006, a fost emisă Dispoziţia nr. 73 prin care s-a constatat încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a producerii efectelor demisiei.
S-a mai arătat că nu există un acord scris sau tacit al angajatorului privind renunţarea la demisie, cum eronat a interpretat instanţa de fond, ci pentru că intimata a refuzat să predea lucrările cu regim special, fapt care s-a întâmplat abia la 10 februarie
2006, a fost necesară chiar sesizarea organelor de poliţie cu privire la sustragerea de către salariat a documentelor oficiale cu regim special.
Legiuitorul, a mai susţinut recurentul, nu a prevăzut nicio procedură de „aprobare tacită” a unei cereri de revenire asupra unei comunicări scrise de demisie. Dimpotrivă, actul demisiei, astfel cum este definit prin art. 79 C. muncii, este un act irevocabil.
Intimata nu a depus întâmpinare.
în recurs, nu au fost administrate probe.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. pr. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vorfi expuse în continuare:
Prin decizia nr. 2198 din 16.10.2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vlll-a administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de G.C., în contradictoriu cu intimaţii Primăria şi Primarul Oraşului B., a casat sentinţa civilă nr. 726/16.04.2008 a Tribunalului Călăraşi şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în complet specializat de litigii de muncă, reţinând, în esenţă, că reclamanta este nemulţumită de încetarea contractului său de muncă prin demisie, astfel încât competenţa revine instanţei specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, iar nu instanţei de contencios administrativ.
Curtea reţine că nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, câtă vreme intimata a avut cu Primăria Oraşului B. raporturi de muncă, iar nu de serviciu, izvorâte din contractul individual de muncă a cărui încetare s-a dispus prin dispoziţia nr. 73/8.02.2006, emisă de Primarul Oraşului
B., în temeiul art. 55 lit. c) şi al art. 79 alin. 1 C. muncii.
Intimata a fost, iniţial, încadrată în funcţia de casier, pentru ca, ulterior, partenerii contractuali să îşi exprime acordul în sensul modificării felului muncii, aceasta urmând a exercita funcţia de referent stare civilă, conform contractului individual de muncă nr. 312 din 1.07.2005.
Situaţia de fapt a fost corect stabilită de Tribunal, care a reţinut că, la data de
16.12.2005, a fost înregistrată demisia intimatei salariate; în cuprinsul acestei cereri, salariata a făcut menţiunea expresă că solicită „demisia fără preaviz”.
La data de 27.12.2005, salariata a revenit asupra demisiei, arătând că înţelege să renunţe la ea şi să îşi continue activitatea, justificând absenţa din perioada 16.12.2005 – 23.12.2005, prin depunerea unui certificat de concediu medical.
în mod eronat, însă, prima instanţă a constatat că, tacit, a fost aprobată de către angajator renunţarea la demisie, concluzie desprinsă din împrejurarea că salariata a continuat să lucreze până la data de 08.02.2006, astfel încât desfacerea ulterioară a contractului de muncă este un abuz al angajatorului şi apare ca un act juridic unilateral de desfacere a contractului de muncă fără temei legal.
Potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. 1 C. muncii, demisia reprezintă actul unilateral de voinţă al salariatului, care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea termenului de preaviz, care este stabilit în favoarea angajatorului.
Pentru a-şi produce efectele, demisia trebuie să îmbrace forma scrisă, fără a fi necesar ca aceasta să fie aprobată de angajator.
Angajatorul este protejat împotriva denunţării intempestive a contractului individual de muncă de către salariat, prin obligaţia pe care o are salariatul de a respecta preavizul prevăzut de lege, pe durata căruia contractul continuă să îşi producă efectele. Prin urmare, demisia îşi produce efectele şi contractul individual de muncă
încetează la expirarea termenului de preaviz a cărui durată este reglementată de art. 79 alin. 4 C. muncii, termen la beneficiul căruia angajatorul este acela care poate renunţa printr-o manifestare de voinţă expresă, iar nu salariatul. Chiar şi într-o astfel de ipoteză, însă, temeiul încetării raporturilor de muncă este actul unilateral al salariatului, respectiv demisia.
Din rezoluţia înscrisă pe cererea de demisie a intimatei, rezultă fără dubiu că angajatorul a luat act de manifestarea unilaterală de voinţă a salariatei, astfel încât aceasta şi-a produs efectele la expirarea perioadei de preaviz prevăzute de lege.
Curtea reţine că, prin Dispoziţia nr. 73/2006, nu s-a dispus încetarea raporturilor de muncă ale intimatei, ci doar s-au constatat efectele demisiei acesteia.
în plus, se reţine că demisia, ca orice alt act unilateral, este irevocabilă. Din momentul în care a ajuns la cunoştinţa unităţii, salariatul nu mai poate reveni asupra manifestării sale de voinţă decât cu acordul expres sau tacit, dar obligatoriu neechivoc, al angajatorului.
Or, în cauză, un acord expres nu a fost exprimat, iar acordul tacit nu ar putea fi dedus din împrejurările pricinii, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă. Astfel, din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă cu certitudine dacă salariata a continuat activitatea în temeiul raporturilor de muncă după expirarea termenului de preaviz sau dacă prezenţa sa a fost justificată de efectuarea unor lucrări impuse de predarea serviciului, ceea ce face ca manifestarea de voinţă a angajatorului în sensul acceptării renunţării la demisie să fie echivocă.
