În subsidiar, pentru situaţia în care pârâtele refuză încheierea contractului de vânzare – cumpărare, reclamanţii au solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare.
S-a arătat în motivare că, în vara anului 2004, reclamantul DC– I s-a înţeles cu fratele său DCV să cumpere de la acesta imobilul situat în str. Libertăţii nr. 1 bis pentru suma de 40.000 euro, din care suma de 27.000 euro au fost plătiţi de reclamant fratelui său în perioada 2000-2004, iar suma de 15.000 euro au fost plătiţi de reclamanta DC în primăvara anului 2006. Reclamanţii au susţinut că antecontractul nu a îmbrăcat forma scrisă datorită relaţiilor de rudenie existente între părţi şi că pârâtele, moştenitoare ale defunctului DCV, refuză să întocmească în formă autentică acest contract.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1073, 1075 şi ale art. 1198 şi 1191 Cod civil.
Prin întâmpinare, pârâta DRE a solicitat respingerea acţiunii arătând că nu are cunoştinţă de existenţa vreunei înţelegeri cu privire la vânzarea imobilului şi că prin acţiunea introdusă reclamanţii urmăresc scoaterea din masa de partajat a imobilului.
Precizează că pârâta DBM a arătat, la termenul din 9 octombrie 2007, că reclamanţii au dat diferite sume de bani tatălui pentru ca imobilul din strada Libertăţii nr. 1 bis să rămână lui DV.
La termenul din 13 noiembrie 2007, reclamanta DC a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DRE motivat de faptul că aceasta nu are calitatea de moştenitoare a defunctului DCV întrucât nu a făcut acte de acceptare a succesiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1594 din 18 decembrie 2007 a Judecătoriei Dorohoi a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DRE, fiind respinsă, de asemenea, acţiunea formulată de reclamanţi.
A reţinut prima instanţă, în ceea ce priveşte excepţia, că nu s-au depus dovezi din care să rezulte că pârâta DRE ar fi renunţat expres sau tacit la moştenire, iar cum succesiunea poate fi acceptată şi tacit, s-a apreciat că pârâta este moştenitoarea prezumtivă a defunctului, având astfel calitate procesuală pasivă în cauză.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că din probatoriul administrat nu rezultă cu certitudine că între reclamanţi şi defunctul DCV a existat o înţelegere verbală cu privire la vânzarea – cumpărarea imobilului în litigiu şi la preţul care urmează să fie plătit, sumele de bani date defunctului pentru ca acesta să-şi achite anumite datorii nefiind date cu titlu de preţ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii (calea de atac fiind ulterior recalificată), criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, că nu rezolvă ambele capete de cerere, că instanţa a interpretat limitativ actul juridic dedus judecăţii, punând accent pe lămurirea calităţii procesuale a pârâtei DRE, aspect care nu era cu relevanţă în cauză. Au mai arătat că soluţia de respingere a acţiunii vine în totală contradicţie cu declaraţiile celor opt martori audiaţi în cauză, iar pârâta DRE nu a acceptat nici expres şi nici tacit succesiunea după defunctul său soţ.
Prin decizia civilă nr. 49 A din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Botoşani a fost admis apelul declarat de reclamanţi şi a fost schimbată sentinţa primei instanţe în sensul constatării vânzării imobilului către reclamantul DC contra sumei de 42.000 euro şi respingerii cererii reclamantei DC ca fiind lipsită de interes. A fost respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.
S-a reţinut, în motivare, că probatoriul administrat în cauză a dovedit înţelegerea care a existat între reclamant şi fratele său (ulterior decedat) cu privire la imobilul din str. Libertăţii nr. 1 bis, că declaraţiile martorilor în sensul celor susţinute de reclamanţi se corelează cu concluziile expertizei grafice, referitoare la menţiunile scrise de mână „casa ta” şi „nepoata ta”, rezultând că vânzarea – cumpărarea imobilului a avut loc fără ca această înţelegere să fie consfinţită într-un înscris, dat fiind gradul apropiat de rudenie dintre părţi. S-a mai reţinut că pârâta DRE nu a acceptat succesiunea după defunct, astfel că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar cu privire la reclamanta DC s-a concluzionat că aceasta nu justifică interes juridic în promovarea cererii, acţiunea faţă de această parte fiind respinsă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta DBM, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A arătat, în dezvoltarea motivelor, că în mod nelegal a fost admis apelul declarat de reclamantul DC– Ioan, deoarece acesta a plecat din România în anul 2000, mai întâi în Italia, apoi în Irlanda, revenind în ţară la înmormântarea fratelui său, în zilele de 11-12 februarie 2007, astfel încât nu s-a putut realiza promisiunea de vânzare invocată, pentru care ar fi trebuit să existe şi acordul celuilalt soţ, imobilul fiind bun comun. S-a mai susţinut că, fiind vorba de o acţiune de „a face”, trebuie respectat termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar dacă înţelegerea de vânzare a avut loc în anul 2000, acest termen a fost depăşit la data sesizării instanţei.
S-a mai arătat că dacă ar fi existat promisiunea de vânzare, casa şi terenul nu ar mai fi făcut obiectul partajului între părinţii pârâtei DB, în plus, casa nu putea fi vândută deoarece era ipotecată în favoarea BRD. A susţinut recurenta că din menţiunile de pe fotografii nu rezultă că tatăl său ar fi promis casa reclamantului, că sumele trimise tatălui său au fost de 15.000 euro şi au fost restituite printr-un împrumut de 10.000 euro luaţi de la C P, iar reclamanta DC nu i-a dat bani tatălui recurentei, ci a folosit împrumutul bancar de 600.000.000 lei pentru repararea casei şi cumpărarea unui autoturism.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat, iar în subsidiar să se constate prescripţia dreptului la acţiune al reclamanţilor.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs vizând nelegalitatea, invocate de pârâta DBM, Curtea constată următoarele:
Admisibilitatea probei cu martori în dovedirea faptelor materiale, consacrată de Codul civil, este supusă – prin prevederile art. 1191 Cod civil – la două restricţii: interdicţia de a se dovedi cu martori existenţa actelor juridice de o valoare mai mare de 250 lei, afară de cazul când partea cealaltă consimte, precum şi interdicţia de a se dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris, indiferent de valoarea actului juridic. Aceste două restricţii prevăzute de art. 1191 Cod civil comportă anumite excepţii, prin care proba cu martori devine admisibilă, şi anume când există un început de dovadă scrisă (art. 1197 alin. 2 Cod civil) sau în ipoteza imposibilităţii de a preconstitui sau păstra o probă scrisă (art. 1198 alin. 1 Cod civil).
În speţa de faţă sunt incidente ambele excepţii amintite anterior, prima ipoteză fiind dată de menţiunile scrise de mână de către DCV e pe verso-ul fotografiilor trimise reclamantului, veridicitatea provenienţei scriiturilor fiind confirmată de concluziile expertizei grafologice efectuată în cauză cu privire la acest aspect. În ce priveşte ipoteza imposibilităţii de a preconstitui o probă scrisă, fosta instanţă supremă a stabilit că enumerarea enunciativă din cuprinsul art. 1198 alin. 1 Cod civil nu poate exclude împrejurarea imposibilităţii morale de a preconstitui o astfel de dovadă, cu atât mai mult în cauza de faţă unde autorii tranzacţiei invocate erau rude foarte apropiate, respectiv fraţi.
În consecinţă, admiterea probei testimoniale s-a dispus în deplină legalitate de către instanţele anterioare, iar declaraţiile martorilor au confirmat susţinerile reclamantului din cuprinsul acţiunii.
S-a mai invocat, în cuprinsul motivelor de recurs, inexistenţa acordului celuilalt soţ, având în vedere caracterele juridice ale promisiunii de vânzare – cumpărare şi susţinerea reclamanţilor că parte din bani au fost daţi începând cu anul 2000, iar promisiunea de vânzare ar fi intervenit în vara anului 2004, anterior pronunţării hotărârii de divorţ, privind pe DC şi SL.
Astfel, potrivit art. 35 alin. 2 din Codul Familiei, niciunul din soţi nu poate înstrăina sau greva un teren sau o construcţie bun comun dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ. Spre deosebire de vânzarea – cumpărarea propriu – zisă, promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare este o convenţie sinalagmatică prin care părţile se obligă să facă demersurile necesare în vederea încheierii valabile a vânzării, considerându-se că asemenea promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare nu naşte o obligaţie de a da în sarcina vânzătorului, ci obligaţia reciprocă de a face pentru ambele părţi. În această ipoteză şi în condiţiile concrete ale speţei, împrejurarea că fratele reclamantului, defunct DC a încheiat, în temeiul prezumţiei de mandat tacit, un de vânzare – cumpărare privind bunul imobil, nu poate conduce la nevalabilitatea convenţiei, deoarece nu s-a încheiat un act valabil care să transfere dreptul de proprietate al soţilor, ci un act care dă naştere unor obligaţii personale între părţile care l-au încheiat.
Mai mult, nu rezultă din nicio probă a dosarului faptul că SL, soţia de atunci a defunctului, nu şi-a dat consimţământul în ce priveşte promisiunea de vânzare, cu atât mai mult cu cât în urma partajului imobilul în litigiu a fost atribuit defunctului DC, soţiei sale revenindu-i sulta corespunzătoare, aceasta fiind şi cea care ar fi putut invoca nulitatea relativă a eventualului act neconfirmat.
Argumentul recurentei în sensul că lipsa intervenţiei reclamanţilor în procesul de partaj bunuri comune finalizat prin sentinţa civilă nr. 1717 din 8 noiembrie 2004 (dosar nr. 2469/2004, fila 13 apel) demonstrează inexistenţa promisiunii de vânzare nu are relevanţă în cauză, deoarece partajul s-a pronunţat în cadrul unei contestaţii la executare, într-o procedură specială, în raport de care reclamanţii din prezenta cauză erau terţi şi ar fi avut la îndemână mijloace specifice şi mai eficiente de apărare a dreptului lor decât calea cererii de intervenţie, care, oricum, reprezenta doar o opţiune a acestora.
Motivul de recurs privind prescripţia dreptului la acţiune se dovedeşte, de asemenea, nefondat.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, pentru obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept. În speţă, susţinerile reclamanţilor – confirmate de depoziţiile martorilor – au fost în sensul că ideea vânzării imobilului s-a cristalizat în anul 2004, în împrejurări financiare dificile pentru fratele defunct al reclamantului, care a preferat să înstrăineze imobilul cuiva din familie decât să fie supus procedurii de executare silită. În raport de acest text de lege şi de data formulării acţiunii (30 martie 2007), excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu este dată în cauză.
Nu în ultimul rând, probatoriul administrat în cauză şi actele aflate la dosar demonstrează existenţa condiţiilor de admisibilitate a unei astfel de acţiuni, şi anume: existenţa unui antecontract valabil încheiat şi dovedit potrivit dreptului comun, refuzul celeilalte părţi de a autentifica tranzacţia, îndeplinirea de către reclamant a obligaţiilor de plată asumate prin antecontract, calitatea promitentului-vânzător de a fi proprietar al bunului şi existenţa capacităţii de a dobândi a promitentului – cumpărător.
Având în vedere aspectele expuse anterior, văzând că nu sunt date motivele de nelegalitate invocate de pârâtă şi prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
