Art. 5 şi 6 din Codul muncii
Art. 55 lit. b din Codul muncii
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că, în speţă, contestatoarea recurentă a fost presată să ceară încetarea raporturilor de muncă, în realitate angajatorul fiind cel care a avut de fapt iniţiativa întreruperii lor, acordul de voinţă al contestatoarei fiind viciat. O astfel de conduită din partea angajatorului este nelegală, fiind încălcate prevederile art. 5 şi 6 din Codul muncii, astfel este evident că recurenta contestatoare este îndrituită la repararea prejudiciului creat prin modul în care i s-a impus să pună capăt raporturilor de muncă, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnităţii profesionale în primul rând dar şi statutului social.
DECIZIA CIVILĂ NR. 2931/2012-R
din 27.06.2012 (dosar nr. 9501/111/2010)
Prin sentinţa civilă nr. 873/LM din data de 04.07.2011, pronunţată de Tribunalul B, în dosar nr. 9501/111/2010, s-a respins contestaţia formulată de contestatoarea G D domiciliată în O, str. M, nr. 2, jud. B în contradictoriu cu intimata S.C. M B R S.R.L. cu sediul procesual ales în B, str. P, nr. 24, sector 3.
A fost obligată contestatoarea sa plătească intimatei suma de 4.000 lei cu cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Contestatoarea a fost angajată în cadrul SC M-B R SRL, în funcţia de Funcţionar în activităţi comerciale, administrative şi preţuri în cadrul Departamentul A S P de S, C D O.
În data de 25.08.2010, contestatoarea a formulat o cerere prin care a solicitat aprobarea încetării activităţii sale prin acordul părtilor, conform art. 55 lit. b) din Legea 53/2003 Codul Muncii, începând cu data de 26.08.2010 (fila 11 dosar). Intimata dând curs acestei solicitări a emis decizia de încetare a contractului individual de muncă nr. 137/26.08.2010 (fila 2 dosar), prin acordul părţilor conform art. 55 lit. b) din Codul Muncii, începând cu data de 26.08.2010.
Potrivit art. 55 lit. b din Codul Muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.
Dacă încheierea contractului individual de este rezultatul consimtamintului reciproc al părţilor, aplicând principiul simetriei actului juridic, tot acordul de voinţa este cel ce poate duce la încetarea acestuia. Actul juridic prin care părţile convin sa pună capăt relaţiilor de munca trebuie sa îndeplinească condiţiile de fond cerute de lege pentru validitatea oricărui act juridic, materializarea acordului de voinţa concretizându-se printr-un consimtamint care sa întrunească cerinţele art. 948 din Codul civil.
Din probele administrate in cauza instanţa a retinut că, reclamanta si-a exprimat expres, neechivoc si neconstrâns de nici un viciu acordul de voinţa la încetarea contractului de munca prin cererea formulata in data de 25.08.2010 si nu s-a făcut dovada ca asupra sa au fost exercitate presiuni de natura sa vicieze consimtamantul acesteia.
Fata de inscrisurile depuse la dosar, instanta a constatat că nu reclamanta a fost cea care s-a ocupat de infiintarea sindicatului SLDFSAA, aceasta nu se regaseste in tabelul membrilor fondatori ai sindicatului si nici intre persoanele care au solicitat conducerii unitatii sa fie reprezentati la negocieri de secretarul sindicatului, prin cererea din data de 11.12.2009 (fila 45 la dosar).
Mai mult din organigrama depusa la dosar –fila 61- s-a retinut ca toti angajatii care faceau parte din sindicat si care au semnat cererea din data de 11.12.2009 au fost pastrati in functie, inclusiv numitul G D (sotul contestatoarei).
In aceste conditii, sustinerile reclamantei in sensul ca s-au facut presiuni asupra sa atunci cand a aratat ca doreşte să fie reprezentată la negocierea pentru incheierea contractului colectiv de munca de catre delegatul sindicatului, sunt neintemeiate.
In ceea ce priveste declaratia martorului C L, instanta a apreciat-o ca fiind nesincera si neconformă cu realitatea, aceasta fiind contrazisa de inscrisurile existente la dosar. Astfel sustinerea martorului in sensul ca reclamanta a dorit sa infiinteze un sindicat la nivel de unitate si a facut demersuri in acest sens este in contradictie cu inscrisurile depuse la dosar din care rezulta ca de infiintarea sindicatului s-a ocupat o alta persoana, numitul G A, sediul sindicatului fiind stabilit la domiciliul acestuia, iar reclamanta nu se regaseste in tabelul cu membrii fondatori sau cu cei care au participat la adunarea generala extraordinara din data de 28.08.2009 (filele 68-72 la dosar).
Mai mult martorul desi a sustinut că asupra sa si asupra reclamantei s-au făcut presiuni, a aratat că a plecat de buna voie din unitate, dându-si demisia, fără a fi fortat de catre conducere.
Referitor la compensatia pe care reclamanta a primit-o la data incetarii raporturilor de munca, s-a constatat din inscrisurile depuse la dosar (filele 73- 92) ca toti angajatii care au solicitat încetarea prin acord a contractelor de munca au primit astfel de compensatii, aceasta fiind o practica a unitatii, astfel ca reclamanta nu a fost un caz special, iar din aceasta împrejurare nu se poate trage concluzia ca ar fi fost forţată să paraseasca unitatea.
Fata de cele de mai sus, instanta a apreciat că, reclamanta nu a făcut dovada existenţei vreunui viciu de consimţământ la semnarea cererii de încetare a raporturilor de muncă, iar decizia nr. 137/26.08.2010 a fost întocmită cu respectarea dispoziţiilor legale şi în spiritul acestora.
Faţă de aceste aspecte instanţa a respins contestaţia sub aspectul tuturor capetelor de cerere.
În baza art. 274 alin. 2 Cod pr. civ., instanţa, raportat la obiectul şi complexitatea cauzei a obligat contestatoarea la plata în favoarea intimatei a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată partiale (cheltuieli de transport si onorariu avocaţial).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, a declarat recurs contestatoarea G D, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.
Prin motivele de recurs s-a invocat că a fost omis faptul că intimata a depus la dosar doar înscrisurile pe care le-a dorit, toate cele ce reprezintă demersurile sale pentru înfiinţarea sindicatului se află în arhiva electronică însă, din momentul în care a fost demisă nu a mai avut acces la adresa de email, iar pe parcursul procesului intimata s-a opus a-i permite accesul, fiind pusă în imposibilitate de-a depune întreaga corespondenţă.
S-a ignorat lista ataşată de ea cu membrii sindicali din 11.12.2009, numitul G D nu este soţul său, doar două persoane din tabel au avut funcţii administrative – ea şi I Z – restul fiind personal operativ şi ambii au fost impulsionaţi a părăsi societatea.
A fost înlăturată declaraţia martorului C care a auzit discuţia dintre ea şi reprezentantul intimatei, inclusiv alternativele oferite, consecinţele dacă nu acceptă plecarea de bună voie. Toate cererile de desfacere a contractului de muncă sunt făcute în aceeaşi zi – 13.09.2009 -, fiind astfel o acţiune colectivă de încetare a contractului de muncă. Nu are cunoştinţă cine sunt acele persoane, ce s-a întâmplat cu alte puncte de muncă din ţară ci doar din O.
Ceilalţi au depus o cerere olografă, ea una redactată pe calculator, însă, instanţa nu a avut în vedere susţinerea ce ţine de deducţia logică, cererea purtând inclusiv menţiunea „ aprobat CEO – administrator”. Dacă era o încetare a raporturilor de muncă prin acord, nu ar fi folosit un formular pe care să-l completeze? Dacă ar fi dorit încetarea raporturilor de muncă, colegii ar fi trebuit să ştie, să aibă lucrurile pregătite, strânse pentru data de 26.08.2010, inclusiv corespondenţa doveditoare redirecţionată din moment ce a solicitat încetarea din 25.08.2010, ori, martorul a declarat că a părăsit societatea în aceeaşi zi, în decurs de o oră, fiind o execuţie câtă vreme angajatorului a dorit a se debarasa de ea şi nu de un caz de acord cum este definit de art. 948 Cod civil, consimţământul său fiind dat urmare a constrângerii morale exercitate de angajator, care nu poate fi dovedită decât cu martori câtă vreme intimata refuză să depună înscrisurile necesare.
În drept s-a invocat art. 304 pct. 8 – 9 Cod civil.
Intimata, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate întrucât consimţământul exprimat de recurenta contestatoare în sensul desfacerii prin acord a raporturilor de muncă ale acesteia nu a fost afectat de nici un viciu.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, instanţa a constatat următoarele:
Raporturile de muncă ce au existat între recurenta contestatoare G D şi intimata SC M B R SRL B au încetat la data de 26 august 2010 în baza prevederilor art.55 lit. b din Codul muncii respectiv, prin acordul părţilor conform deciziei nr. 137/26.08.2010 emisă de intimată. Potrivit susţinerilor recurentei acest acord de voinţă al ei ar fi fost viciat prin exercitarea unor presiuni de ordin moral în urma cărora şi-ar fi scris cererea de demisie datată 25 august 2010.
Analizând în primul rând aspectele formale ale cererii de demisie ale recurentei prin raportare la aspectul altor cereri de demisie ( C L şi S I) se constată în primul rând că cererea recurentei nu poartă ştampila de înregistrare a societăţii, deşi a doua zi apare ca fiind emisă de către societate decizia de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor, deci cererea recurentei a ajuns la organele în drept să decidă dar pe alte căi decât în mod obişnuit. Apoi, din modul cum a fost formulată cererea rezultă că recurenta nu şi-a dat pur şi simplu demisia cum au făcut ceilalţi angajaţi, ci a solicitat aprobarea încetării activităţii prin acordul părţilor conform art. 55 lit. b din Codul muncii, ba mai mult, a părăsit precipitată în aceeaşi zi societatea la scurt timp de la formularea cererii, conform depoziţiei martorului C L L.
Că este aşa o întăreşte şi acordul datat 25 august 2010, acord care la punctul 1 stipulează faptul că părţile îşi vor înceta raporturile prin acord conform prevederilor art. 55 lit. b Codul muncii începând cu data de 26 august 2010 şi la alineatul următor că „în acest sens D-na D G va solicita astăzi 25 august 2010, prin cerere scrisă încetarea raporturilor de muncă cu societatea M B R SRL”.
Ori toate acestea scot în evidenţă faptul că iniţiativa solicitării încetării raporturilor de muncă nu i-a aparţinut contestatoarei recurentei ci i-a fost „cerută” (impusă) de către angajator, acesta din urmă având deja redactat şi acordul ce cuprindea despăgubirile pe care urma să le primească fosta salariată dacă solicita plecarea pe baza prevederilor art. 55 lit. b Codul muncii.
Aşa fiind, este cert că nu recurentei contestatoare i-a aparţinut iniţiativa încetării raporturilor de muncă, ci angajatorului şi că într-adevăr acesteia i s-a solicitat să ceară încetarea relaţiilor contractuale de muncă, nu se ştie din ce considerente.
Dacă iniţiativa ar fi aparţinut într-adevăr angajatei, ea nu avea cum să semneze acordul datat 25 august 2010, dat fiindcă persoana care avea competenţa de a negocia un astfel de acord, dl. M G, nu era prezent la acea dată în O, persoana cu care a discutat recurenta acestea aspecte fiind d-nul L Ş.
Mai mult, acest acord cuprinde la punctele 4 şi 6 clauze vădit nelegale, câtă vreme salariatul îşi asumă obligaţia de a păstra „confidenţialitatea totală asupra motivelor şi condiţiilor de încetare a raporturilor de muncă şi asupra termenelor şi conţinutului prezentului Acord” şi „ se obligă să nu emită nici o pretenţie de orice natură faţă de societatea M B R SRL ce ar decurge din modul de executare, încetare sau în legătură cu contractul individual de muncă încheiat între părţi”, astfel de prevederi contravenind art. 38 Codul muncii.
Ori, în atare situaţie, în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea în întregime, făcând o greşită interpretare a probelor şi aplicare a legii.
Din întregul probatoriu administrat ( cererea în încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor – fila 2 dosar fond -, declaraţia martorului C L – fila 36 -, răspunsurile la interogatoriu al intimatei – fila 42 -, acordul datat 25.08.2010 – fila 51-)rezultă indubitabil că în cazul din speţă contestatoarea recurentă a fost presată să ceară încetarea raporturilor, în realitate angajatorul fiind cel care a avut de fapt iniţiativa întreruperii lor, dar din nu se ştie ce considerente a dorit să pună în sarcina contestatoarei iniţierea unui astfel de demers pentru ca mai apoi să-i ceară să păstreze tăcerea despre condiţiile şi motivele încetării raporturilor de muncă şi în plus să nu emită nicio pretenţie de orice natură în legătură cu modul de sau încetare a contractului individual de muncă.
Având în vedere că o astfel de conduită din partea angajatorului este nelegală încălcând prevederil4e art. 5 şi 6 din Codul muncii coroborat cu aspectul că la epoca, în care recurenta a fost forţată să renunţe la locul de muncă pe care îl avea, societatea românească şi nu numai, se afla în plină criză economică şi că găsirea unui alt loc de muncă în atare condiţii este extrem de dificil, evident că recurentei contestatoare i s-a adus un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnităţii profesionale în primul rând dar şi statutului social câtă vreme nu şi-a găsit un alt loc de muncă iar veniturile salariale i-au fost sistate nejustificat, despăgubirile acordate conform acordului semnat de părţi asigurând cel mult o perioadă de 5 luni de subzistenţă.
Întrucât prin completarea la concluziile scrise depuse în recurs, recurenta a precizat că nu mai susţine capătul de cerere privind reintegrarea, instanţa de recurs s-a rezumat în raport de cele expuse la admiterea recursului în baza prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă ca fondat, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei instanţei de fond în sensul admiterii în parte a contestaţiei şi a obligării intimatei la 2000 EURO daune morale pentru prejudiciul moral ce i s-a cauzat contestatoarei prin conduita abuzivă şi lipsită de respect a intimatei.
Dat fiind că nu s-a mai susţinut reintegrarea în funcţie, prin completarea concluziilor scrise depuse în recurs, nu s-a mai impus anularea deciziei de încetare a raporturilor de muncă, ci doar repararea prejudiciului creat prin modul în care i s-a impus recurentei să pună capăt acestor raporturi de muncă.
