– Legea nr. 10/1972: art. 103 alin. 1 prima teză
Câtă vreme angajatorul (unitatea) a formulat plângere penală împotriva fostului său salariat, iar procesul penal era în curs de desfăşurare, aceasta nu era îndreptăţită să acţioneze în sensul emiterii deciziei de imputare, conform art. 108 C. muncii.
(Decizia nr. 1005/R din 19.02.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin sentinţa civilă nr. 414/27.06.2003 a Tribunalului Teleorman, Secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de contestatorul B.I.N., dispunându-se anularea deciziei de imputare nr. 17/21.08.2001 emisă de intimata SC B. SA, precum şi exonerarea contestatorului de plata sumei de 64.996.298 lei.
Intimata a declarat recurs, criticând sentinţa precitată, în esenţă, sub următoarele aspecte:
1. Este greşită concluzia instanţei în sensul că există două titluri executorii privind aceeaşi sumă, având în vedere că sentinţa penală nr. 734/2002 a Judecătoriei Alexandria nu este definitivă, fiind apelată de către contestator.
2. Instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii introducerii contestaţiei. Decizia nr. 17/2001 a fost emisă la 21.08.2001, fiind primită de contestator la data de
23.08.2001, aşa cum rezultă din confirmarea de primire a poştei depusă la dosar în xerocopie.
Contestaţia a fost formulată 6 luni mai târziu, respectiv la 12.03.2002, deşi, conform art. 176 din vechiul Cod al muncii, trebuia făcută în termen de 30 zile de la data luării la cunoştinţă.
Recurenta a solicitat judecarea pricinii în lipsă în condiţiile prevăzute de art. 42 alin. ultim C. pr. civ.
Deşi legal citat, intimatul-contestator nu a formulat întâmpinare.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a ll-a C. pr. civ., făcând aplicaţiunea corespunzătoare în speţă a prevederilor art. 3041 C. pr. civ. (în temeiul cărora instanţa de recurs poate examina cauza sub toate aspectele şi deci poate complini motivarea hotărârii recurate, dacă este necesar) şi apreciind că în raport de pretenţiile deduse judecăţii, de probatoriul administrat şi de normele juridice incidente, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt şi de drept ce vor fi expuse în continuare.
Tribunalul a procedat corect admiţând contestaţia şi dispunând anularea deciziei de imputare nr. 17/21.08.2001 emisă de recurenta-intimată în baza art. 102 şi urm. C. muncii (Legea nr. 10/1972) şi a Legii nr. 22/1969, decizie prin care intimatul-contestator, în calitate de fost agent comercial, a fost obligat să plătească suma de 64.996.269 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat SC B. SA în perioada octombrie 2000 – iunie 2001 (prejudiciu constând din marfă lipsă şi sume de bani neîncasate de ia clienţi).
Conform art. 102 alin. 1 ultima teză din vechiul Cod al muncii (Legea nr. 10/1972), persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse avutului obştesc din vina şi în legătură cu lor. Deci, pentru emiterea deciziei de imputare era necesar înainte de toate să se facă dovada existenţei unui prejudiciu actual, cert şi determinat ori determinabil, care să fi fost cauzat recurentei de către intimat prin comiterea unei fapte ilicite, constând din îndeplinirea necorespunzătoare sau neînde-plinirea obligaţiilor de serviciu ce-i reveneau la locul de muncă.
Prin probatoriul pe care a înţeles să-l administreze în cauză, recurenta-intimată nu a făcut dovada existentei certe a acestui prejudiciu. Astfel, deşi în conţinutul deciziei de imputare se face vorbire despre împrejurarea că ar fi avut loc o operaţiune de inventariere la locul de muncă al intimatului şi totodată, că acesta din urmă ar fi semnat un angajament de plată prin care ar fi recunoscut prejudiciul ce i s-a imputat, la dosar nu s-a depus niciun înscris (document) în sprijinul acestor susţineri.
Or, sarcina probei în litigiile de muncă revenea, sub acest aspect, angajatorului (recurenta-intimată), sens în care erau dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 168/1999.
Mai mult, emitenta deciziei de imputare nu a înţeles să propună şi să administreze în cauză o probă absolut esenţială pentru aflarea adevărului în cauză şi justa soluţionare a acesteia, respectiv dovada cu expertiză contabilă. Doar pe baza acesteia şi în coroborare cu celelalte acte ce au stat la baza emiterii deciziei de imputare, s-ar fi putut demonstra, în mod cert, în ce constă paguba şi care este întinderea acesteia.
Există şi un alt argument în sprijinul soluţiei instanţei de fond.
Conform art. 103 alin. 1 prima teză din Legea nr. 10/1972, când pagubele au fost cauzate unităţii printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea se stabileşte potrivit legii penale.
Aceasta înseamnă că nu se putea angaja răspunderea materială a salariatului şi nu se putea trece la emiterea deciziei de imputare, conform art. 108 din acelaşi act normativ, în cazul în care prejudiciul a fost cauzat unităţii printr-o faptă ce constituia infracţiune.
O asemenea situaţie se regăseşte şi în speţă, sens în care sunt considerentele şi dispozitivul sentinţei penale nr. 734/03.12.2002 a Judecătoriei Alexandria (dosar fond), prin care intimatul-contestator a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârşirea în dauna recurentei a infracţiunilor de delapidare (art. 2151 C. p.) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. p.), fapte comise în perioada la care face trimitere decizia de imputare. Prin aceeaşi hotărâre, intimatul a fost obligat şi la despăgubiri civile de 55.931.899 lei fată de SC B. SA.
Aşa fiind, este evident că decizia contestată a fost emisă în mod nelegal, mai precis cu încălcarea art. 103 alin. 1 prima teză din Legea nr. 10/1972, recurenta neputând proceda în acest mod deoarece răspunderea materială a intimatului-contestator nu mai putea fi angajată, în condiţiile în care el răspundea penal pentru pagubele cauzate.
Nu are nicio relevanţă juridică faptul că sentinţa precitată nu a rămas definitivă. Câtă vreme formulase plângere penală împotriva fostului său salariat, iar procesul
penal era în eurs de desfăşurare, recurenta nu era îndreptăţită să acţioneze în sensul emiterii deciziei de imputare.
în raport de toate cele ce preced, criticile exprimate în motivarea recursului nu pot fi primite.
Astfel, primul motiv de recurs apare ca nefondat şi urmează a fi înlăturat ca atare, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, art. 103 alin. 1 prima teză din vechiul Cod al muncii nu permitea emiterea deciziei de imputare în situaţii precum cea din speţă.
Şi cel de-al doilea motiv este neîntemeiat. Copia confirmării de primire prin poştă la care face referire recurenta-intimată a fost depusă fără a fi certificată cu menţiunea „conform cu originalul”, astfel că nu poate fi luată în seamă – sens în care sunt dispoziţiile art. 139 alin. 1 C. pr. civ. – şi, ca atare, nu poate face dovada celor susţinute în motivarea recursului.
De altfel, chiar dacă acest act ar fi luat în considerare, menţiunile sale nu constituie o probă concludentă a împrejurării că prin intermediul ei s-ar fi comunicat salariatului decizia contestată, câtă vreme în conţinutul respectivei confirmări nu se indică, în mod clar şi fără echivoc, înscrisul (documentul) ce a fost transmis intimatului-contestator.
De aici concluzia că nu s-a probat cu certitudine momentul la care s-a comunicat decizia de imputare persoanei pe care o viza şi, deci, nu se poate considera că acţiunea (contestaţia) ar fi fost depusă după expirarea termenului prevăzut de art. 176 din vechiul Cod al muncii. De menţionat faptul că acest ultim text legal nici nu mai era în vigoare la data emiterii deciziei contestate, întrucât fusese abrogat prin Legea nr. 168/1999.
