Neexistând dubii cu privire la prelaurea de către cărăuş a mărfii, în condiţiile în care destinatarul beneficiar a practicat refuz de plată, iar la intervenţia expeditoarei i s-a răspuns că transportul a fost eliberat sub poziţia de sosire, se impunea adâncirea probatoriilor şi extinderea cadrului litigiului, prin introducerea în cauză a beneficiarului.
în ipoteza în care se dovedeşte că marfa a fost eliberată destinatarului (fie şi cu întârziere), furnizorului i se cuvine preţul mărfii. Momentul naşterii dreptului de a pretinde această sumă beneficiarului urmează să se aprecieze în condiţiile art. 3 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 23 din Legea nr. 3/1988.
(Secţia comercială, decizia nr. 305/20.06.1990)
Reclamanta C.T.S.B. a solicitat obligarea pârâtei R.C.F.B. la plata sumei de 21.346 lei, daune echivalente cu valoarea mărfii care nu a fost predată la destinaţie, cu motivarea că a predat spre transport 2 colete cu panouri de tablă, însoţite de scrisoarea de trăsură nr. 255.558 şi că preţul din factura emisă pe seama beneficiarei destinatare a fost refuzat la plată, pe motivul „marfă neprimită”.
Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5.603 din 1.12.1989, a admis acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit Legii nr. 3/ 1988, pentru pierderea în totalitate a mărfii predată pentru transport, răspunderea revine cărăuşului, care nu a prezentat dovezi din care să rezulte că a eliberat marfa destinatarului.
Prin recursul declarat, pârâta a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa de fond a păşit la soluţionarea litigiului fără să analizeze excepţia privind prescrierea dreptului de a pretinde despăgubiri, situaţie în care ar fi observat că termenul prevăzut de art. 4 lit. e din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la data de 29.07.1989.
Pe fond, consideră că, în mod greşit, s-a reţinut că pârâta nu a prezentat dovezi din care să rezulte că a eliberat transportul destinatarului, deşi la dosar se află dovada eliberării mărfii la data de 15.11.1988, poziţia de sosire nr. 731.
Recursul este întemeiat.
Din examinarea înscrisurilor aflate la dosar, rezultă că raporturile contractuale s-au stabilit de părţile în litigiu pe baza contractului de prestaţii pentru efectuarea operaţiilor de încărcare-descărcare şi transport auto pentru mărfurile vagon coletărie, precum şi pe baza scrisorii de trăsură pentru colete, întocmită pentru transportul feroviar. Din originalul scrisorii de transport prezentată de intimată rezultă că marfa a fost preluată pentru transport de cărăuşul feroviar, rezultând, implicit, că prestaţiile constând în manipularea şi transportul auto au fost executate.
Neexistând dubii cu privire la preluarea de către cărăuş a mărfii, în condiţiile în care destinatarul beneficiar a practicat refuz de plată, iar la intervenţia expeditoarei a răspuns că transportul a fost eliberat sub poziţia de sosire, se impunea adâncirea probatoriilor, în sensul prezentării duplicatului scrisorii de trăsură şi a extrasului din registrul de evidenţă al vagoanelor, după caz, extinzându-se cadrul litigiului prin introducerea în cauză a beneficiarului (destinatar în documentul de transport), pentru a se analiza justeţea refuzului de plată, în ipoteza în care cărăuşul completa probele în sensul arătat mai sus.
Răspunsul staţiei C.F.R. 11 Februarie, în sensul că transportul a fost predat în noiembrie 1989, constituie un început de dovadă, peste care instanţa de fond a trecut cu uşurinţă, obligând cărăuşul la plata de despăgubiri, pe motivul că nu a prezentat dovada eliberării transportului.
Pe de altă parte, în ipoteza în care se dovedeşte că, în adevăr, marfa a fost eliberată destinatarului (fie şi cu întârziere), furnizorului i se cuvine preţul mărfii. Momentul naşterii dreptului de a pretinde suma de 21.346 lei beneficiarului urmând să se aprecieze în condiţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 7 din acelaşi decret şi art. 23 din Legea nr. 3/ 1988.
De soluţionarea acestor aspecte – legate de nepredarea transportului destinatarului sau de neeliberarea transportului, depinde însăşi calitatea procesuală a căii ferate de expediţie, fiind aplicabile în această ultimă situaţie, dispoziţiile art. 85 din Regulamentul de transport, coroborate cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 3/1988.
Critica privind excepţia de prescripţie, cu referire la dispoziţiile art. 4 lit. e din Decretul nr. 167/1958, urmează să fie respinsă, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3, dacă se consideră că obligaţiile părţilor izvorăsc din contractul de prestaţii, în raport de întinderea obligaţiilor cărăuşului, sens în care s-ar fi prezentat contractul nr. 103/1988, în original, sau dispoziţiile art. 4 alin. ultim, dacă, după efectuarea prestaţiei şi a transportului auto, predătorul intervine între E.C.M. şi staţia de predare, pentru respectarea contractului de transport feroviar.
Astfel fiind, potrivit art. 312 pct. 2 Cod proc. civilă, recursul se va admite, iar sentinţa va fi casată cu trimiterea spre rejudecare, în vederea completării probatoriilor, dispunând introducerea în cauză a T.A.G.C.M.B.-S.U.T.C.B.
Notă: Potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă: „Termenul de prescripţie este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni”.
Prin decizia nr. 72/5.07.1994 a , publicată în Monitorul Oficial nr. 284/6.10.1994, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a constatat că dispoziţiile privitoare la termenul de prescripţie de 18 luni din art. 3 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958 sunt abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie.
Art. 7 din Decretul nr. 167/1958 are următoarea cuprindere:
„Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
In obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.
Dacă dreptul este sub condiţia suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.”
Legea nr. 3/1988 privind încheierea şi executarea contractelor economice, a fost abrogată prin Legea nr. 15/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990.
