Este greşită dispoziţia privind obligarea cărăuşului la plata taxelor de imobilizare în condiţiile în care nu s-a dovedit că imobilizarea s-a produs ca urmare a neîndeplinirii, de către C.F.R., a obligaţiilor ce-i reveneau.
(Secţia comercială, decizia nr. 263/30.05.1990)
RA.B. a solicitat obligarea I.A.P.L.S.B. la plata sumei de 12.072 lei, reprezentând tarif de imobilizare calculat pentru containerul nr. 22.210, proprietatea sa, cu motivarea că pârâta chemată în judecată nu a respectat termenul de restituire stabilit prin clauzele speciale ale contractului nr. 135/ 1988.
Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1.373/6.03.1989, a respins acţiunea, cu motivarea că pentru transul imobilizat nu se aplică prevederile T.L.M. (III), întrucât sancţiunile prevăzute de tariful citat sunt aplicabile în cazul când acestea sunt proprietatea căii ferate.
Recursul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia civilă nr. 995/ 2.06.1989, prin care a fost casată sentinţa civilă nr. 1.373/ 6.03.1989, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu motivarea că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie formulată de l.A.RL.S.B. împotriva R.C.RB.
în fond, după casare cu trimitere, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 4.141/21.09.1989, prin care s-a admis acţiunea faţă de pârâta R.C.F.B., care a fost obligată la plata sumei de 12.072 lei, taxe imobilizare şi 181 lei, cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins acţiunea faţă de pârâta I.A.P.L.S.B.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, R.C.F.B., apreciind corect că pârâta I.A.RL.S.B. nu a formulat cererea de chemare în garanţie şi propunând instanţei extinderea litigiului prin citarea cărăuşului, pentru ca acesta să probeze dacă şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau din contractul de expediţie-camionaj.
în acelaşi sens, s-a reţinut că pârâta I.A.P.L.S.B. a achitat E.C.M.-ului manipularea şi transportul transcontainerului în cauză şi că, în temeiul obligaţiilor decurgând din contractul menţionat, îi revenea obligaţia să facă predarea către cărăuşul feroviar.
în considerarea acestor împrejurări de fapt, pârâta R.C.F.B. a fost obligată la plata sumei de 12.072 lei, reţinându-se că imobilizarea s-a datorat culpei sale.
Faţă de pârâta I.A.P.L.S.B., pretenţiile reclamantei au fost respinse, ca neîntemeiate.
Prin recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 4.141 din 21.09.1989, pârâta R.C.F.B. a formulat critici pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că, în mod greşit, s-a reţinut de instanţa de fond faptul că imobilizarea s-a datorat culpei C.F.R., în condiţiile în care s-a probat cu documentul de transport care a însoţit containerul până la F.A.B., că s-a solicitat căii ferate să efectueze expediţia. în lipsa acestui înscris, a mai arătat recurenta, chitanţa nr. 708.399 nu constituie o dovadă în sensul culpei C.F.R., constând în imobilizarea transcontainerului nr. 722.210.
Recursul este fondat.
în adevăr, din actele aflate la dosar rezultă că transcontainerul nr. 722.210 este proprietatea intimatei F.A.B. şi a fost utilizat pentru expediţia produsului apă minerală. Livrarea produsului a avut loc în condiţiile unor raporturi juridice contractuale, cu clauza tranzitului organizat, prin veriga intermediară I.C.R.A.B., care însă nu este parte în litigiu.
Instanţa de fond nu s-a preocupat de modul cum s-au perfectat raporturile contractuale dintre părţile în litigiu, în condiţiile în care pârâta a contestat înserarea clauzelor speciale în contractul încheiat cu veriga intermediară, cu consecinţe asupra răspunderii privind imobilizarea containerului.
Se observă din înscrisurile depuse în recurs, că părţile au convenit asupra sancţiunilor aplicabile în cazul imobilizării transcontainerelor proprietatea furnizoarei, în sensul aplicării T.L.M. (III) B cod 2.103, clauzele speciale, stipulate în contractul nr. 135/1988, regăsindu-se şi în contractul nr. 19/1988.
Ca urmare, obiecţiunea intimatei I.A.P.L.S.B. privind neacceptarea acestei clauze nu poate fi primită.
S-a mai susţinut că nu pot fi aplicate sancţiunile prevăzute de tariful mai sus citat, întrucât acestea se aplică numai transcontainerelor proprietatea C.F.R., susţinere care nu poate fi primită, în lipsa unei interdicţii legale de a se stabili prin convenţie sancţiuni pentru nerespectarea unor obligaţii, în scopul de a asigura circuitul transcontainerelor, indiferent dacă acestea sunt proprietatea furnizorului.
Citând Tariful local de mărfuri (III) B cod 2103, părţile au înţeles să se refere la modalitatea de calcul a taxelor de imobilizare, fără să se înţeleagă prin aceasta că au fost extinse prevederile art. 17 pct. 6 T.L.M. (I), chiar dacă s-a făcut referire Ia aceste dispoziţii în procesul verbal de conciliere.
Revenind asupra aspectului care este de esenţa acestui litigiu şi anume că raporturile juridice dintre părţi au fost perfectate cu includerea acestor sancţiuni pentru imobilizarea transcontainerului, şi analizând xerocopiile chitanţei nr. 798.399, se constată că transcontainerul cu terminaţia 22.210 a fost predat intimatei I.A.P.L.S.B., între cărăuşul feroviar şi destinatar intervenind secţia E.C.M., care a procedat la manipularea şi transportul din staţia C.F.R. la depozit.
Chitanţa prezentată constituie, în adevăr, o dovadă în sensul că transul a ajuns la destinatară şi că a fost descărcat în aceeaşi zi, dar nu poate constitui o dovadă în sensul că destinatarul a întocmit documentaţia necesară, respectiv scrisoarea de trăsură, în vederea restituirii acestuia furnizorului.
în calitate de prestator de servicii, E.C.M.-ul a efectuat transportul şi descărcarea şi a preluat transul, însă intimatei I.A.P.L.S.B. îi revenea obligaţia ca, la restituire, să-1 însoţească de documentele necesare, obligaţie care se impunea cu atât mai mult cu cât art. 12 din contract prevedea ca restituirea transului să se facă tot plin, dar cu ambalaje.
în lipsa scrisorii de trăsură şi a listei de predare-primire către C.F.R., nu poate fi înlăturată culpa I.A.P.L.S.B., constând în imobilizarea transului cu terminaţia nr. 22.210, un număr de 624 ore.
Prin urmare, instanţa de fond, în mod greşit, a procedat la obligarea recurentei R.C.F.B. la plata taxelor de imobilizare, trecând peste un aspect esenţial, şi anume că nu rezultă din nici un act al dosarului că aceasta şi-a însuşit convenţia privind aplicarea taxelor de imobilizare, după cum nu s-a dovedit că imobilizarea s-a produs ca urmare a neîndeplinirii de către C.F.R. a obligaţiilor ce-i reveneau.
Astfel fiind, potrivit art. 312 pct. 2 Cod proc. civilă, recursul se va admite, iar sentinţa se va modifica, în sensul dispozitivului.
