O.U.G. nr. 195/2002, art. 6 pct. 1 şi 26
Articolul 6 pct. 26 din O.U.G. nr. 195/2002 defineşte prioritatea de trecere ca fiind dreptul unui participant la trafic de a trece înaintea celorlalţi participanţi cu care se intersectează, or, chiar dacă autoturismul condus de recurent era oprit, dar, din cauza poziţiei în care se afla, a intrat în coliziune cu autoturismul care circula pe drumul prioritar, culpa aparţine acestuia, întrucât o eventuală încercare a autoturismului aflat pe drumul prioritar de a evita impactul l-ar fi obligat să îşi modifice brusc direcţia, astfel încât să nu intre în coliziune cu autoturismul recurentului, ori să oprească, ceea ce înseamnă că recurentul nu a acordat prioritate de trecere, aşa cum acordarea priorităţii este definită la art. 6 pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002.
Trib. Bucureşti, s. a IX-a cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 841 din 16 martie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 8447 din 17 noiembrie 2008, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul P.I. împotriva procesul ui-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria CC nr. 0205547 din 24 iulie 2008, încheiat de intimata Direcţia Generală de Poliţie Municipiului Bucureşti, Brigada de Poliţie Rutieră. Prima instanţă a constatat că prin procesul-verbal contestat petentul a fost sancţionat cu amendă în sumă de 300 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 100 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, reţinându-se în sarcina sa că, la data de 24 iulie 2008, ora 17,30, a condus autovehiculul pe str. Vasile Olaru şi, la intersecţia cu Calea Rahovei, nu a respectat indicatorul „cedează trecerea”, intrând în coliziune cu autoturismul care circula pe drumul prioritar.
Instanţa de fond a analizat, în raport de dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea şi temeinicia procesului-verbal contestat şi a reţinut, cu privire la legalitate, că actul constatator a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de O.G. nr. 2/2001, ceea ce
face ca în favoarea sa să opereze prezumţia de valabilitate. In acest context, în temeiul dispoziţiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei revenea petentului, care era obligat să dovedească susţinerile formulate prin plângere.
Instanţa a analizat declaraţiile celor doi conducători auto implicaţi în accident, petentul şi intervenientul S.G., date în faţa agentului de poliţie după producerea accidentului, şi declaraţia martorului D.V., propus de petent, pe care le-a coroborat cu aspectele redate de aceştia în legătură cu condiţiile producerii accidentului şi cu urmele impactului şi a reţinut modalitatea în care s-a produs impactul, respectiv că petentul a ieşit de pe un drum secundar şi nu a respectat semnificaţia indicatorului „cedează trecerea” amplasat înaintea pătrunderii pe drumul principal, constatând astfel că petentul s-a făcut vinovat de săvârşirea faptei contravenţionale pentru care a fost sancţionat, cele reţinute în cuprinsul procesului-verbal corespunzând realităţii.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul P.I., care a
criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. In motivarea cererii sale, recurentul a expus condiţiile în care s-a produs impactul, insistând asupra faptului că, la momentul producerii acestuia, autoturismul său era oprit la intrarea în intersecţie pentru a acorda prioritate şi a susţinut că în mod greşit a reţinut prima instanţă o stare de fapt care nu corespunde realităţii. Potrivit aprecierii recurentului, nu se poate vorbi de neacordarea de prioritate, aşa cum este ea definită de art. 6 pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, concluzia instanţei de fond care a înlăturat în mod nejustificat singura probă concludentă administrată în cauză, respectiv declaraţia martorului D.V., pe care a apreciat-o ca fiind echi-
vocă, fiind greşită. In drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ.
Deşi legal citată, intimata Direcţia Generală de Poliţie Municipiului Bucureşti, Brigada de Poliţie Rutieră, nu a formulat întâmpinare şi nu a fost reprezentată în instanţă.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile aduse sentinţei civile recurate, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3041
C. proc. civ., tribunalul a apreciat că recursul nu este fondat. Nu este întemeiată critica recurentului potrivit căreia în mod greşit a reţinut instanţa de fond că acesta nu ar fi acordat prioritate de trecere. Concluziile instanţei de fond nu s-au întemeiat doar pe declaraţia martorului, care nu ar fi fost corect apreciată de instanţă, ci pe tot materialul probator aflat la dosar. Din declaraţiile celor doi conducători auto date în faţa agentului de poliţie după producerea accidentului, respectiv din schiţele întocmite de aceştia pe declaraţiile tip rezultă că recurentul urma să pătrundă în intersecţie venind de pe un drum lipsit de prioritate, pe care se afla instalat indicatorul cu semnificaţia „cedează trecerea”.
Din schiţa întocmită de recurent şi din susţinerile constante ale acestuia rezultă că se afla într-adevăr oprit, cu intenţia de a ceda trecerea autovehiculelor care circulau pe drumul prioritar, însă autoturismul pe care acesta în conducea depăşise limita drumului de pe care venea şi pătrunsese în spaţiul drumului prioritar.
Articolul 6 pct. 26 din O.U.G. nr. 195/2002 defineşte prioritatea de trecere ca fiind dreptul unui participant la trafic de a trece înaintea celorlalţi participanţi la trafic cu care se intersectează, or, chiar dacă autoturismul condus de recurent era oprit, dar datorită poziţiei în care se afla a intrat în coliziune cu autoturismul care a circulat pe drumul prioritar, culpa aparţine acestuia, întrucât o eventuală încercare a autoturismului aflat pe drumul prioritar de a evita impactul l-ar fi obligat să-şi modifice brusc direcţia (astfel încât să nu intre în coliziune cu autoturismul recurentului) ori să oprească, ceea ce înseamnă că recurentul nu a acordat prioritate de trecere, aşa cum acordarea priorităţii este definită la art. 6 pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002.
Recurentul nu a evidenţiat în schiţa pe care a întocmit-o o deplasare a autovehiculului de pe banda 2 pe banda 1 şi nici nu a susţinut în declaraţia sa că intervenientul S.G. ar fi efectuat o astfel de manevră, susţinând doar că autoturismul a şters cu aripa dreaptă bara din colţul stâng al autoturismului condus de recurent.
Martorul D.V. a declarat că maşina condusă de recurent era ieşită înspre Calea Rahovei până într-o jumătate de metru, fiindcă în spatele ei se afla o lucrare, împrejurare care confirmă faptul că, pentru a evita coliziunea, conducătorul autoturismului ar fi trebuit să îşi modifice direcţia ori să oprească, astfel că recurentul nu a acordat prioritate de trecere.
Constatând că în mod corect a reţinut instanţa de fond culpa recurentului-petent în producerea accidentului şi legalitatea întocmirii procesului-verbal contestat şi apreciind că sentinţa civilă recurată este legală şi temeinică, nefiind incident în cauză niciunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins recursul ca nefondat.
